Offshore

Ce căutăm?

2012-01-28T18:59:00.000+02:00

Am impresia că, în fiecare zi, căutăm să descifrăm amestectul năzuinţelor noastre. Ne învârtim, ne hotărâm să aruncăm o plasă, şi cădem subit în mrejele ei. Dar cred totuşi că este mai mult de atât! Nu e vorba de fericire, pentru că nici nu ştim cum arată, ce gust are cu adevărat; cunoaştem doar crâmpeie de închipuri cu privire la fericire, jocuri, nuanţe mai mult sau mai puţin importante. Cred că totul se desfăşoară în jurul lui „ce căutăm”. Atât şi nimic mai mult. Nu putem spune că nu este aşa, nu putem să ne desfinţăm această umilă certitudine; căci totul este strâns şi legat cu şnurul acestei forţe centripete.

Dacă nu ar sta aşa zarurile, atunci cu siguranţă ne-am lua zilele. Rostul ar fi luat la rost de propria lui impotenţă, şi astfel s-ar sufoca în avântul convalescent de pudoare. Să fim mai mici decât suntem? Să ne scufundăm cu totul în oceanul plin de himere? Poate că drumul nostru, hiena care zâmbeşte făţiş la noi, nu este decât o rundă spre un imens ocean de căutare. De fapt, aşa şi trebuie să stea lucrurile, aşa suntem construiţi, ca nişte ciori avide de voiciune, de zbor şi de nesaţ!

Citeste mai departe.

Bărbaţii ştiu când iubesc?

2012-01-26T18:32:00.000+02:00

Prin toate romanele găsim câte ceva legat de modul de diferenţiere dintre bărbaţi şi femei. Ba mai mult, dacă stăm să ne gândim, aproape fiecare revistă, film, melodie se apleacă asupra diferenţelor. Încă de la începuturi, Adam şi Eva, mărul şi şarpele, trucuri şi nelinişti ce se adâncesc în noi! Unii spun că suntem la fel. Alţii încearcă să ne atragă atenţia asupra alterităţii. Toţi, în acest imens conjunctural, ne chinuim să definim natura umană. Însă, oricum am privi, nu putem să nu remarcăm faptul că femeile ştiu ce vor.

Deşi de cele mai multe ori bărbatul este asociat cu forţa şi vitalitatea, nu prea ştie pe ce pământ se află. Am putea da vina pe o joacă inutilă, pe un drum ascuns, sau poate simplu. Cert este că bărbatul se pierde pe drum, în dansul năvălirilor sale, în izbânda de a-şi arăta că este vânător. Nu cred că bărbatul este atât de puternic precum vrea s-o arate! De fapt, cu siguranţă, lucrul care ne separă de femei este înfipt în incertitudine. Bărbaţii nu ştiu când iubesc, spre deosebire de femei care ţintesc instinctual iubirea, şi-o aduc în spaţiul lor şi o împletesc trăind! Femeile, păstrând contactul real cu voinţa universală, cu viaţa, cu faptul că sunt purtătoare şi dătătoare de viaţă, nu au cum să nu simtă, să nu-şi vadă soarta, să nu se sacrifice pentru ea. În schimb, bărbaţii fug dintr-o parte-n alta. Aleg să nu aleagă, să se piardă într-o devenire inutilă, fără de scop şi naturaleţe.

Citeste mai departe acest articol.

Scrisoare pentru tine

2012-01-24T20:23:00.000+02:00

Acum vreo doi ani de zile am început un roman. Mi-am adus aminte de el şi mă gândeam dacă are rost să-l continui. Să-l continui?

Astăzi am încercat să alerg ca un nebun. Mă temeam de mine, ca şi cum aş fi fost o păpuşă ce aşteaptă să fie tranşată. Eu sunt omul care merge zilnic la muncă şi care se culcă devreme. Când eram mic, mă temeam de lume, nu ştiam că şi ei pot fi vulnerabili, poate mai vulnerabili decât mine. Mama avea mereu grijă de mine, mă împăturea cu iubire, chiar dacă în casa în care dormeam erau minus zece grade. Vin dintr-o familie săracă, care nu cunoaşte culmi înalte, ci nevoi apropiate, nevoi care ţin strict de uzul cotidian. Poate de aici mi se trage încăpăţânarea de a mă arunca şi mai mult în valul incert al viitorului. Fiind aproape tot timpul „ţinut” cu o felie de pâine, ce trebuia să se împartă la trei, am fost oarecum obligat să visez, să mă las purtat de logica visului care ne spune că o felie de pâine nu se termină niciodată, atâta timp cât există cineva care să rupă din ea. Asta o făcea mama mea, care, acum, a murit.

Părinţii mei nu au fost niciodată apropiaţi sau, poate, au încercat cu precădere să se ascundă de noi. Tatăl meu era un om umil, genul de om care se scoală de dimineaţă şi care-ţi trânteşte fasolea în ochi. Era un veşnic îngândurat, iar nevoile sale erau cele mai importante. Şi, până la urmă, s-a văzut, căci după vreo zece ani de căsătorie, a hotârât să plece de acasă, alegând, poate, drumul cel bun. Laura era sora mea cea mică. Avea ochii negri şi sprâncenele apăsate. Imi plăcea când îşi încorda figura, când se arunca pe sub pat şi când tremura de frică în faţa televizorului. Nu de alta, dar eram alături de ea. După mai mulţi ani însă, ea şi-a revenit, eu încă tremuram. Asta este, de multe ori fetele sunt capabile să munte munţii din loc. Iar femeile, să vâneze cu sânge rece, aşa cum leoaica vânează pentru leul ei. Cealaltă soră, Adriana, era puţin timidă, ţinea morţis să se ascundă de orice, de oricine. Când o priveai, era toată cu capul în pământ. Aşa a fost mereu, nu cred să fi ieşit din casă vreodată. Era genul de persoană care se complăcea în situaţie. De multe ori, mă gândeam că tristeţea ar putea să aibă chipul ei. Avea ochii verzi, un paradox pentru o persoană aşa slabă, căci verdele trebuie să te inunde, să te doboare cu naturaleţea lui. Nu, ea era faţa genuină a apatiei. În schimb, eu eram vorbăreţ, de fapt nici nu ştiu cum eram. Şi nici nu cred că o să aflu vreodată.

În viaţă, lucrurile mici îi definesc pe oamenii mari. Valorile se adună din priviri, din încleştatul dinţilor, din mersul care se transformă în dans şi invers. Sunt oameni care adună lucruri, ca să le poată pune pe pereţi, că să aibă de ce să se lege. Ăştia nu sunt răi, dar sunt naivi. Ei încearcă, aproape mereu, să se regăsească, problema este că, acel petic prin care se pun la îndoială, nu este nimic altceva decât o nouă formă de a se amăgi cu nişte răspunsuri firave, cu nişte pastile care te adorm, care te ascund, încet, de tine. Ei sfârşesc a fi prada societăţii.

Nu ştiu ce să îţi mai zic de mine, poate că sunt neatent şi că nu ştiu să iert. Frica cu care am fost învelit, încă de mic, a avut grijă să creeze un monstru alunecos. Măcar dacă aş fi alergat spre mine, spre ceea ce mă determină cu adevărat. Îmi este frică de mine. Când mă trezesc de dimineaţă şi mă uit în oglindă, văd aproape mereu o altă persoană. Şi asta mă sperie! Într-o zi, când am ajuns acasă, de la muncă, am aprins lumina, iar pe holul care ducea spre sufragerie, nu ştiu cum de am făcut, dar am alunecat şi m-am lovit puţin. Am fugit la baie, iar acolo, m-am întâlnit cu omul din mine, cu cel care venise de curând acasă, cu cel care alunecase subit pe hol. Şi, iarăşi, am început să mă privesc. Eu mă uitam la oglindă, ea se uita la mine. Vezi tu, în oglindă, demonul inimii îţi face cu ochiul. În pasajul infernal din care porneşti, se naşte şi speranţa, ardoarea care te cuprinde şi care te poate duce, de multe ori, în abisul ascuns al fiinţei tale. Inima mea, ardea, bătea. Parcă îmi spunea, îmi arăta că locul meu nu este acolo. Cum, normal, locul unui om nu este nicăieri, poate în propria-i artă de a se verbaliza, şi deci, de a se proiecta spre un-altul. Inima arde ca o flacără neîncetat, ea este demonul care nu se schimbă niciodată, căci fizionomia cu care a fost împresurată se regăseşte drept în punctul de fugă al existenţei noastre. Chipul inimii nu este niciodată închis în el, dimpotrivă, nuanţează toate colţurile pătate de indiferenţa noastră. Omul nu se gândeşte niciodată la degete, la unghii, la coapse, umeri, ci se lasă pătruns de neputinţa cu care dansează apaticul.

Inima este singura care se zbate, care ne arată că nu am putrezit, de aceea nu tace, ne bate, ne scoate la dans. Daimonul inimii ne arată că suntem slabi, dar şi puternici, că sângele se zbate, aşa cum leul rage, că el pompează sinistrul trupului nostru în verbalizare şi regăsire. Inima este vântul care nu ne judecă niciodată, este delirul care ne aclamă şi totodată visul care ne pune pe scenă. În putrefacţia oaselor nu găsim decât fire de ciment, în daimonul inimii găsim incertitudine şi miracol. Inima ne dezveleşte de toate cele ce sunt. Inima ne socoteşte şi ne înveleşte ritmic în haosul pricinuit de lume.

Inima mă separă de lume, îmi configurează nevoile şi mă cheamă la dans. Am învăţat să adorm în aşternutul ei şi să o ascult în tăcere. Daimonul, care o aclamă şi o răstoarnă, îşi are obârşia în dorinţă. Chipul inimii se aşterne în dorinţă, iar nevoile, care se desprind din aceste rădăcini nemiloase, nu sunt nimic altceva decât noi speranţe. Fâşia care desparte speranţa de dorinţă sălăşluieşte în chipul inimii. Aici, totul se preface şi se conturează, ca şi cum în lume ar exista doar luna care dictează, fondul sonor al unor culori, demult apuse. Inima nu este un mesager ascuns, care ne face cu ochiul din când în când. Dimpotrivă, inima loveşte ritmul haosului în veşnicia cu care se ascunde în somaticul nostru. Ea se pliază genuin în amestecul care ne hărăzeşte. Dacă am fi atenţi şi am asculta la tot ce ne spune, poate că ne-am da seama de tot ceea ce ne înconjoară. Poate că am ajunge, mai uşor, la misterul tăios, la făgaşul fără de chip, la demonul care ne irită şi incită. Inima se află în proximitatea deşertului. Ochiul ei are harul de a închide câteodată poarta spre lumesc, trupul ei este calea care ne poate stinge paşii spre lume, iar suflul ei ne întinde culmi ce par ineluctabile…

Culmea, am avut prilejul să văd golul în oglindă, să mă văd în oglindă. Ştii tu, ceea ce ne incită pe noi în esenţă nu este un lucru cabalistic, ci fâşia profilacticului care ne face cu ochiul în tăcere. Noi suntem nişte animale răutăcioase, care ţin morţiş să se cutremure de fiecare dată când adrenalina se estompează în dans. Imperativul cuceritorului: Mai mult! Cam aşa arată haina celui care se trezeşte din amorţeala cotidiană.

Nu cred că am putere să sting cenuşa ce s-a strâns în mine, nu cred că o să găsesc vreodată acea pată nihilistă care să mă răstoarne cu adevărat, să mă cutremure, în aşa fel încât să mă descotorosesc de trecutul meu, de ceea ce m-a strâns, până la urmă, să fiu ceea ce sunt… De aceea, ştiu că voi mereu altul, şi că voi încerca să fug în excesul de a fi veşnic în căutare de ceva. Cu siguranţă, mă voi căuta pe mine. Dar, dacă eu mă schimb, aşa cum râul curge, cum să pot ajunge la mine, la ceea ce mă incită să ajung la mine. Până la urmă, ceea ce mă duce la mine, este şi ceea mă face să fug de mine. Pe scenă poţi să joci orice rol, poţi să faci orice şi oricând, să ucizi vise, să te îmbeţi cu iluzii, orice, dar nu poţi să ajungi la tine. De fapt, nici nu vrei să ajungi la tine, nici nu ai de ce, şi asta pentru că totul se petrece aici, nu în umbră, în necunoscutul fiinţei tale. Vrei să te cunoşti dar ţi-e frică să o faci. Te scufunzi cu totul în lumina reflectoarele încât uiţi de umbra ta. Alergi mereu după o corabie spartă, care oricum, nu duce nicăieri. Ceea ce te individualizează este şi ceea ce te ascunde. Nimic din ceea ce eşti nu-ţi este propriu atunci când vrei să te cunoşti. Paradoxal, frica de tine este cea care te obligă să ajungi la tine. Iar când începi să o faci te aruncă pe scenă. În fond, nimic din ceea ce te compune nu te obligă să subscrii unui tot unic, prin care să ajungi la tine. Freamătul unui vis care se naşte odată cu acelcunoaşte-te pe tine însuţi este utopic dacă totul se reduce la scenă. Voi numi această situaţie paradoxalăentropie insurecţională. Entropia este măsura dezordinii într-un sistem ce este proiectat de mască. Latenţa specifică omului generează entropia insurecţională. Dacă ceea ce organizăm sistematic este viaţa noastră, atunci ceea ce rămâne în spate, nu poate fi decât dezordinea, haosul. Noi nu suntem, dacă privim strict ontologic, ordonaţi, aşa cum apărem în orice manual de conduită uşoară, noi suntem dezordonaţi, închişi, ascunşi. Entropia este nota discordantă, este acel freamăt care mă duce la mine, este nespusul care-mi spune să mă caut, chiar dacă eu nu am ce să caut, este imperativul superficial care-mi deschide ochii şi care îmi închide drumul. Semnul haosului este până la urmă imperativul care ne obligă să trăim în ceva ce este mai mare decît fiinţa noastra. Tot aşa, încercăm să găsim răspunsuri, schiţăm domenii de cercetare, ne închinăm la zei, desenăm sisteme, dar totul pentru strânge laolaltă, totul pentru a ne uşora modul cotidian de a fiinţa. Adevărul, care ar trebui să aducă laolaltă toate incertudinile în care trăim, nu este decât un alt mod de a stipula o lume în care nu există probleme. La fel, problemele sunt formulate, conturate, doar pentru a lucra cu o lume palpabilă, o lume în care există doar alb şi negru. Aşa arată tabloul în care trăim, o lume stearpă, goală, matematizată, săracă.

Poate că te-am plictisit cu teoriile mele, cu modul meu vulgar de a falsifica Realitatea, dar trebuie să înţelegi că asta facem în fiecare zi. De fiecare dată, când arătăm cu degetul, ascundem o lume ce nu mai poate să se manifeste natural. Noi, oamenii, aceşti iluştri actori ai propriei noastre drame, avem tendinţa de a ne lăsa cuprinşi de fiorul cu care se excită cimentul. De multe ori, rămânem avântaţi, sau chiar, ancoraţi, în realitatea desenată de scenă, şi uite aşa, uităm să mai ajungem la entropia noastră, la chipul care ne schiţează insurecţional, de fiecare dată când ne aflăm pitiţi în oglindă. Şi, oricum, nu ştiu dacă are vreun rost să mă justific. Până la urmă, mă justific în abisul meu. Nu am nevoie de nimeni. Sunt un veşnic însingurat. Chiar dacă mă uit pe stradă, chiar dacă sunt sedus de lucrurile cotidiene. Sunt eu, şi numai eu. Sau, poate ţipă furia unui om care nu are nicio şansă să ajungă la el. În fine. Mă duc să mă întind un pic.

Citeste mai departe.

Cum dormim?

2012-01-13T23:09:00.000+02:00

Sunt momente când şi somnul ne joacă feste, de parcă totul este făcut să fie împotriva noastră. Oricum am încerca să ne salvăm, să ne scoatem de sub insolaţia somnului, tot nu am reuşi. Şi asta pentru că somul are un mod ciudat de a fi. De fapt, dacă încercăm să pătrundem în adâncurile sale, vom putea să observăm că există, mai exact, două tipuri de somn: somnul nevinovat şi somnul vinovat.

Somnul nevinovat este „nevinovat” pentru că este sincer, pentru că nu este rupt de propria sa pornire, de la felul său natural de a fi. Somnul nevinovat este adânc, fără întreruperi, fără frustrări, fără să se pună împotriva sa. Somnul adânc nu este niciodată tulburat, nu are ruperi de ritm, este pur şi simplu lin, ca o melodie ce se desface uşor, urmărindu-şi propriul curs, calea cea dreaptă, sinceră, jocul real al îndeletnicirii sale. În somnul sincer nu există saţietate şi dezgust, doar vise noumenale, descărcate de propriul lor adaos, de propria lor nemulţumire. Aici nu există desfrâu, medicamente şi sedative, nu sunt puse întrebări, ci se dau răspunsuri, soluţii molcomitoare.

Citeste mai departe.

Cele mai umile momente

2012-01-11T10:06:00.000+02:00

Cele mai potrivite momente „de a scrie” sunt tocmai când nu poţi să scrii. Da! Exact atunci conştientizezi şi cele mai tenebroase ascunzişuri. Pe urmă, oropsit şi nehotărât nu faci decât să te afunzi în spatele urmei pe care a lăsat-o cumva inconştientul. Atâta tot.

Dacă stau şi mă gândesc strict la mine, cred că nu aş mai fi trăit dacă nu ar fi existat scrisul, sau poate pârghia de a te scoate din imensul lumii. Scrisul m-a salvat de atâtea ori, ba m-a făcut să văd ceea ce nu văd, mi-a dat de mâncare, şi parcă mi-a turnat ciment în pantofi. Toţi suntem salvaţi în viaţă de câte un ciot umil. Unul o violează pe una. Altul se masturbează pe furiş. Mulţi se scarpină în nas. Uite aşa trece vaporul pe sub negura peremptoriului.

Citeste mai departe.

Fac ce-mi spune inima

2012-01-03T19:40:00.000+02:00

Astăzi, când am traversat strada, am văzut un afiş pe care scria „fac ce-mi spune inima”. Nu m-a interesat să văd despre ce era vorba, nici să fac măcar haz, dar am remarcat totuşi că mi-a rămas întipărit în minte. Oare chiar facem noi ce ne spune inima? Chiar stăm de fiecare dată şi ne „calculăm” destinul pulsaţiilor ce se zbat adânc în noi?

Am scris acum câtiva ani un articol în care spuneam că inima este singurul reper autentic ce ne menţine în concurs cu noi înşine. Încă mai cred asta. Şi totuşi, noi nu facem deloc ce ne spune inima, ba chiar fugim când vine vorba să ne lăsăm conduşi de ea. În lumea aceasta matematizată, o lume a costurilor şi beneficiilor, inima nici că nu mai are scăpare; este prinsă în propriul ei mit, acela de a visa şi a te îndepărta de mundan. Aşa este. Inima a ajuns doar o lozică, un slogan pentru un concert anost, un lucru de pus pe cântar, de scos bani din el. Fetele se vând pe internet, mimează orgasmul lacrimal al inimii şi dansează! Nu cred că mai ştim să trăim în acord cu natura noastră, cu fiorul sublim, cu animalul din noi, nici nu mai avem cum, nici nu mai putem altfel.

Citeşte mai departe. Dă click aici.

Moartea lui Kim Jong Il

2011-12-30T11:22:00.001+02:00

S-au împlinit mai bine de 13 zile de când a murit “deţinătorul” Coreei de Nord, şi eu tot privesc modul în care dau din coate românii şi se laudă că ei au scăpat de comunism. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt partizanul comunismului - şi asta pentru că nu cred în doctrine când vine vorba să luăm o “turmă” de coarne şi să ne jucăm cu ea - dar îmi place să cred că nici acum lucrurile nu stau tocmai minunat. De ce? Pentru că aşa zisa democraţie nu face decât să înlocuiască o pădure cu tot felul de pomi oropisiţi, iar noi precum zicala, să nu mai ajungem să vedem pădurea de aceşti pomi minunaţi.

Manipularea a existat din toate timpurile, iar simplul fapt că avem de ales între Coca-Cola şi Pepsi nu ne face mai bravi în comparaţie cu amicii noştri din Coreea de Nord. Ca să o spun direct, noi nu luăm parte la jocul real al acestui circ, noi avem iluzia că dacă dăm din gură putem să stăpânim lumea. Nimic mai greşit. Gândiţi-vă că trăiţi un comunism al flecărelii, nimic mai mult. Interesele nu mai sunt legate strict de partid, ci de anumiţi oameni din diferite partide.

În seara aceasta, la un post de televiziune, un prezentator spunea că ne-a rămas polemica. Asta pe fondul unei dispute între nişte politicieni ce erau invitaţi în studiou. Aş vrea să-i spun amărâtului că locvacitatea şi abureala lor nu duce nicăieri. Ăia nu se certau pentru mine, nici măcăr pentru el, nici pentru oamenii de pe stradă, nici pentru cei care mor de foame, ci pentru ei, pentru accesul la recunoştere, şi deci la putere. Dacă coreenii plângeau ca să iasă în evidenţă în faţa partidului, actorii de pe scena politica o făceau fix din acelaşi motiv. Sincer, nu văd nicio diferenţă. Poate de grad, dar uneori gradul se mai dilată. Deci, ca să fie limpede, coreenii plângeau după conducătorul iubit, rupându-şi hainele la propriu, leşinând, noi plângem după Steve Jobs, stăm şi păzim magazinele pentru tablete, ne certăm pentru că a câştigat cine nu trebuie la Vocea României, ba chiar leşinăm când apare pe scenă nu ştiu ce vedetă, avem fantasme legate de partid şi speranţe deşarte.

Citeşte mai departe. Dă click aici.

Vocea României şi televiziunea

2011-12-17T14:08:00.002+02:00

Se spune că televiziunea este în felul ei obiectivă, că rolul principal al acesteia este de a informa corect şi de a reflecta realitatea. Însă, trecând dincolo de drama idealului, ar trebui să înţelegem că televiziunea, la fel ca şi omul, este cât se poate de subiectivă. Şi nu vreau să intru adânc în problema obiectivităţii, nu de alta, dar nu este scopul articolului. Una peste alta, ţin minte, când eram mic, şi mă duceam la ţară, mamaia, de fiecare dată când încerca să accentueze ceva, să valorifice, să dea un soi de importanţă, facea apel la televiziune. Orice aş fi spus, orice aş fi făcut, dacă la televizor se spunea că mâine o să fie frig, păi cu siguranţă venea frigul peste noi în casă, chiar şi dacă aveam o mică sobă. Nu mergeam des pe la ţară, şi nici nu rezistam mult pe acolo, dar oamenii vedeau în televiziune acel principiu enumerat la începutul acestui articol.

Trecând la zilele noastre, după o revoluţie şi 20 de ani de încercări, putem spune acum cu mâna pe inimă că avem mai mult de trei ore de program, ba chiar, avem o sumedenie de televiziuni, de voci, de interese. Să nu uităm acest „interese”.

Omul, de când a fost el aruncat pe pământ, ca să folosim terminologia lui Heidegger, mai tot timpul a încercat să înţeleagă şi să se autodepăşească, să treacă dincolo de limitele sale. A inventat televizorul şi astfel şi-a mutat speranţele în acest miracol, mai apoi, a trecut la internet, cărţi virtuale, lumi virtuale. Totuşi, ceea ce predomină în continuare este spiritul de obiectivitate. Mai toate posturile de televiziune pretind că-ţi oferă singurele ştiri reale, obiective, nepătate, însă la o simplă schimbare de telecomandă observăm cu ochiul liber cum un simplu discurs sec, obiectiv, trece în banalizare şi este interpretat după bunul plac al unora care dictează din culise.

Aş vrea să se înţeleagă totuşi un lucru. Simplu! Televiziunea nu este obiectivă, nici nu are cum să fie, este cât se poate de subiectivă. Rolul ei nu este de informare, ci de manipulare. Discursul ei nu este etic, ci retoric. Concursurile ei nu sunt reale, şi nici nu-şi propun să scoată la iveală ceea ce este moral, şi drept, ci ceea ce este generator de profituri. Televizorul acaparează viaţa umană, intimul, nu ca să ne lumineze, cum credeau cei de la ţară, chiar şi ăştia înţelepţi de la oraş, ci ca să vândă, să inducă şi să producă în masă, fără sânge, fără lacrimi şi inimă, chiar dacă totul este plin de lacrimi, sânge şi tremur.

Cel mai bun exemplu de manipulare generală, în acest moment, este acel umil „concurs” în care nişte amărâţi sunt puşi să cânte. Televiziunea îi pune pe scenă, îi face umani, îi desenează pe faţă, îi face să plângă, să sufere, să fie umani, prea umani, cum ar spune Nietzsche, nu ca să ajungă la acel scop, o voce ideală într-o ţară, ci ca să vândă, să terfelească şi să facă rost şi de mai mulţi bani. Iar populaţia? Evident, este importantă, ea generează profitul, capitalul social este cel care face infuzia de capital, de potenţă financiară, nu stelele şi circuitele dintr-o cameră de filmare.

Ca populaţia să fie atrasă, trebuie să i se dea un rol, iar cel mai important rol pe care il poţi da unui miel este acela de a-i da impresia că poate lua parte la circ. Fiecare individ este mai important când are ceva de făcut, când este la locul lui, frenezia administrativă, în limbajul lui Dostoevsky, când are impresia că ceea ce face el este mai important decât Mesia. Şi atunci, ce poate să facă telespectatorul, poate să voteze, evident pe bani, căci a vota este semnul democraţiei. Adică, dacă 4 din 5 votează că este bine de mâine să ne tăiem capul, este cât se poate de normal, în acord cu norma! Dragii mei, nu sunteţi importanţi, sunteţi doar aburiţi, sunteţi, la fel ca şi mine, prostiţi, căci noi nu suntem aşa de mari, noi nu avem niciun rol, noi nu luam parte la castă, noi nu primim bani, noi plătim şi chiar menţinem acest circ prin care ne asigurăm singuri prezenţa în Iad. Nu că ar fi vreo problemă, oricum e mult mai lejer decât ceea ce este la televizor.

Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici.

Cum să fotografiezi gândul?

2011-12-11T18:31:00.000+02:00

Ce este oare gândul care te macină de atâtea ori? Acel petic care se arată fără de milă, care ştie cu precizia unui ceas elveţian că trebuie să te sucombe. Pare natural, dezlipit de orice inhibiţie, strămutat de orice candoare prelinsă printre rânduri, acest ciot care mă îngână şi totodată mă aclamă. Şi totuşi, de unde ştim cu certitudine că gândul nu ne înşală, că el, cu toată elasticitatea sa, nu este doar o proiecţie firavă a inconştientului nostru? Că de fapt, este aşa de firav şi spontan, încât rugineşte la fel ca rigoarea matematicianului în absconsul nostru. Tindem să ne lăsăm cuprinşi de gânduri, de parcă ele se aruncă, ne violează timida noastră existenţă, totul fiind cuprins fără de ştire, fără să ştim de unde vine totul, cine ne asaltă, cine ne doboară, ce vrea de la noi sau de ce ne aţâţă?

Ubicuitatea gândului stă ascunsă în fâşia cea mai ascunsă a inconştientului. El nu se năpusteşte pur şi simplu, ci este adus, este chemat, aclamat, de nevoia noastră de a fi cu noi. Miza chinului de a fi a ancorat într-o realitate, a fost asumată cu mult înainte ca omul să prindă fiinţă. De aceea, eliberarea de a fi cu tine, adică acest mod de a te lăsa pierdut în neautenticitatea faptelor produse de impersonal, trebuie să fie şi calea de a te elibera de impersonal, de a te sustrage genuin, culmea, dintr-o lume la fel de naturală. Căci impersonalul reprezintă casa noastră. Gândul este proiecţia impersonalului, asupra nevoilor tale stricte. El se reflectă direct în voinţa ta. Gândul te doboară şi totodată îţi arată că eşti singur; într-o lume în care toţi fug de singurătate.

Citeşte mai mult. Dă click aici.

Portret de om

2011-11-29T19:42:00.000+02:00

Am observat că ţinem cu ardoare la aparenţe. Orice ar fi,estemult mai important pentru noi să nu se dărâme acel castel de paie, să nu fie clădit cu iz de minciună, cu un adevăr ferm. Să fim serioşi! Nu acceptăm adevărul nici dacă intră pe fereastră, nu-l lăsăm să ne strice micul parcurs egoist prin viaţă, nici nu avem cum altfel, când totul se învârte în jurul nostru! Dar de ce o cerem de la alţii, de ce ţinem ca ei să fie oneşti, să fie demni de a fi priviţi în ochi? Oare nu sunt şi ei nişte piese ale egocentrismului avid de reuşită, nu sunt şi ei exact ca şi noi, ca nevoile noastre de a nu ne fi aruncat cu apă în ochi?

Nu cred că greşesc când spun că tocmai egoismul este cel care ne face să nu mai vedem, care ne închide ochii; el este şi cel care nu poate să admită că nu totul se învârte în jurul nostru, că orice ar fi, viaţa nu este demnă dacă nu existăm noi şi năzuinţele noastre macabre. În orice individ se ascunde un tiran, un veteran de război şi un înger. Iar nebunia că totul este alb, curat, este doar o pârghie a raţiunii viclene de a-şi menţine şi susţine propriile vicii, crime morale. În plus, orice viciu este o formă perversă de îngrădire, de non-realism, de masacrare a feţelor morbide de care ţinem cu atâta fidelitate.

Citeşte mai departe.

De ce închidem ochii când ne sărutăm?

2011-11-22T14:58:00.000+02:00

Nu ştiu cât de frustrantă este întrebarea pentru voi, dar se pare că pe unii îi interesează. Ei bine, în mod normal, închidem ochii pentru că încercăm să cuprindem basmul, lumea ireală şi tot ceea ce se învârte neştiut prin mintea noastră. Ne dorim să îmbrăţişăm irealul şi ne întoarcem inconştient la copilărie, la joacă, la neştiinţă, la ceea ce este tremur şi cutremur în noi. În fapt, trăirea este cea care te condamnă, te pune, te supune la orbire, la ceea ce este mai frumos în tine.

Dar mai există un motiv pentru care închidem ochii, şi acesta nu este tocmai demn de ceea ce am spus mai sus. Închidem ochii pentru că nu putem să ne imaginăm alături de persoana respectivă, pentru că ne este scârbă de gestul nostru, de halul în care am ajuns. Mulţi spun, în bună măsură, că închidem ochii pentru că trăim cu adevărat, însă puţin recunosc că de cele mai multe ori ni se face scârbă, că în viaţa facem şi compromisuri, că ne vindem pentru o ţigară, sau o glumă.

Citeşte mai departe.

Profeţii zilelor noastre

2011-11-19T13:06:00.005+02:00

Mă tot uit pe diverse situri şi văd o sumedenie de oameni cu idei. Bine, corect spus, văd nişte poze cu diverse conferinţe, ba chiar mai iau (şi) parte la unele dintre ele, dar de fiecare dată constrâns de jugul social. Nu se întâmplă des, aşa că păstraţi roşiile calde, se vor găsi momente să mă maltrataţi cu ele. Nu spune nimeni că nu există gânduri, oameni versaţi, dar am impresia că spectacolul este mult mai mare decât ceea ce au şi ar avea de spus cei implicaţi.

Mult mai interesant este să vezi feţele din public, cum salivează toţi a adulaţie, ori poate a invidie. Oricum ar fi, toţi sunt seduşi de miracolul de a fi alături de Mesia pe Pământ. Până la urmă, nu e nimic rău, dar este obositor, şi chiar enervant când vin unii la tine să te îndemne să-l vezi pe marele profet care a coborât în mocirlă, doar pentru două ore, ca să-ţi destupe ţie capul. Ştiu şi eu că zeul nu se arată. Nu l-am văzut niciodată pe Dumnezeu să ne facă cu mâna din ceruri, dar am văzut o sumedenie de profeţi pe pământ care spun cu mâna pe inimă că l-au simţit şi au descoperit focul suprem al realităţii.

Mai sunt unii – genul corporatist, acel individ la costum impecabil - care folosesc tot felul de englezisme, încercând să ne arate cum stă treaba cu economia şi cu regenerarea universală. Experţi, exegeţi ai banului, aceşti dinstinşi domni pătrund în toate tainele economiei, pesemne că pentru ei nu există nicio problemă, totul este de-a gata ştiut, bun de pus pe masă, însă cum se face că niciunul nu dă o soluţie cu adevărat demnă de luat în seamă?

Profeţii zilelor noastre sunt hilari, cu telefoane în mână, şi jocuri de doi lei, ei îşi amăgesc turma cu preţul neştiinţei lor. Însă, evident, fiecare turmă îşi are un lup, un vestit conducător ce rage din vine. Să luăm exemplul lui Steve Jobs, marele vizionar, geniu, revoluţionar, şi câte şi mai câte apelative de îţi vine să te iei cu mâinile de cap. Dragă cititorule, nu spune nimeni că omul nu a realizat ceva, dar de acolo şi până la faptul că este Geniu, avem cale lungă, avem un drum aşa mare încât Dostoievski, Kant, Nietzsche chiar ar fi geloşi. Mă întreb, dacă Steve Jobs este geniu, oare Einstein ce e?

Citeşte acest articol mai departe.

Schiţă despre natura umană

2011-11-16T22:07:00.000+02:00

Nu cred să fie existat o reţetă în ceea ce priveşte omul, dar ea se găseşte la tot pasul în viaţa de zi cu zi. Mai bine zis, se găseşte superficialul celor care cred în miracole şi în reţete cu privire la natura omului. Cel mai greu lucru este să defineşte natura umană, să încerci să scoţi absconsul din ea, ceea ce se sustrage mai tot timpul şi ne scapă mai mereu. Toţi căutăm soluţii cu privire la orice. Şi le găsim! Dar tot nu ne mulţumim cu ele şi căutăm mai departe să îmbunătăţim ceea ce pare ridicol de depăşit. Uite aşa, falsificăm ceea ce deţinem şi dăm cu piciorul la ceea ce poate fi cu adevărat preţios. Suntem conservatori doar pe hârtie, restul fiind de reciclat!

De ce nu vor bărbaţii să se însoare?

2011-11-11T21:19:00.001+02:00

Cred că unele dintre cele mai mari probleme pe care şi le-au pus femeile au fost legate de modul în care bărbaţii au ales să înţeleagă legământul suprem. Dar, poate, chiar acest titlu suprem îi leagă pe bărbaţi la ochi. Nu aţi observat? În ziua nunţii, femeile sunt cu adevărat fericite. Evident, există şi excepţii, dar nu discutăm de ele acum. Bărbaţii, crispaţi, parcă aleg să-şi taie venele.

În fond, de ce ar vrea un bărbat să se însoare? Viaţa lui este cu totul diferită de cea a femeii. El caută mereu să-şi verse sămânţa, să facă victime, cel puţin ideal. Femeile – din toate timpurile – merită să fie adulate, căutate, dar ele aproape niciodată nu se lasă căutate, ci caută să-şi facă singure dreptate.

Mai simplu spus, niciun bărbat nu vânează cu adevărat. Ei sunt cu mult timp înainte aleşi, chiar şi atunci când au impresia sinceră că au pus mâna pe cineva. De fapt, bărbatul, preocupat fiind tocmai cu vânatul, uită esenţialul, uită să caute prada, să pună mâna cu adevărat pe ea. Leul, foarte puţin vânează, şi atunci o face cu un scop, să nu-i fie furată femela. Altfel, stă la caldură, nu-şi mişcă fundul. Aşa e şi aici.

Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici.

Lansare Portretul omului contemporan. Barbarul

2011-11-08T18:40:00.003+02:00

Vă aştept pe data de 26 noiembrie la lansarea cărţii Portretul omului contemporan. Barbarul. Lansarea se va desfăşura începând cu ora 15.30 şi va avea loc în cadrul targului de carte Gaudeamus. Locaţia va fi standul editurii Minerva.

Evenimentul pe Facebook îl găseşti aici.

Femeia catalog

2011-10-28T23:24:00.001+03:00

Am observat că femeile sunt goale pe Facebook direct proporţional cu cât sunt de nemăritate. Cu cât sunt mai aproape, cu cât încep să pună mâna pe unul, cu atât încep să mai pună un maiou, un sacou, un ceva cât să le acopere ruşinea. Iar bărbaţii? Ăştia sunt la fel. Oricum nu mă interesează.

Cele mai faine poze sunt acelea în care corpul este prezentat pe bucăţi. Când te duci la magazin, la fel, ai lactate, carne, legume, toate puse în sertare, frumos, pe căprării, cum spunem noi românii; cam aşa e şi aici, avem una bucată de fund, după care urmează sâni, picioare, şi ochi la final, pentru că femeile au citit în reviste că bărbaţii nu se uită prima oară la ochi, ci la sâni. A, şi toate sunt dulci, nu e una care să nu fie dulce acrişoară, de parcă bunul înseamnă numai zahăr. Eu unul vomit dacă e prea dulce, voi?

Citeşte mai departe acest articol.

Minciuna în societate

2011-10-24T19:02:00.001+03:00

Sistemul unei societăţi nu poate fi niciodată gândit în întregime. Nici măcar când este supus unor cercetări draconice. De ce? Pentru că societatea e o mare glumă. Nu vreau să fiu nihilist, să dărâm şi ultima fărâmă de încredere, dar se vede destul de clar din micile exemple zilnice. Să fim atenţi! Avem un caz în care un om îl ucide pe un altul. În mod direct, apar pe fir avocaţii, sofiştii, cum îi numesc eu, iar pe urmă judecătorul şi tot tărăboiul legat de anchetă, cu procurori, martori, etc. Nu este important să intrăm în amănunte legate de anchetă, mai important este să vedem cum se constituie cazul, cum se construieşte el pentru a fi pus în scenă. Care este rolul avocaţilor, dar şi al judecătorului? Este evident că, orice avocat al apărării, încearcă să-l “apare” pe clientul său, dincolo de vinovăţie, ori de nevinovăţie. Şi ce face sistemul? Sistemul permite şi întreţine o tradiţie în sine vicleană. Sub pretextul că orice om are nevoie de un ajutor, sistemul dă spirit şi legiferează trucul. Mai simplu spus, cu cât un avocat este mai agil, cu atât şansele vinovatului cresc. Este foarte important să vedem acest lucru. Ba chiar se impune să ne asumăm această încrengătură, doar plecăm de la premisa că suntem nevinovaţi, nu?

Citeşte acest articol în continuare pe ManLifestyleMagazine.

Ce nu înţeleg femeile?

2011-10-14T20:55:00.000+03:00

Este foarte greu să trasezi o linie, mai ales când toată lumea se preface şi nu vrea să arate cum stau de fapt lucrurile. Bărbaţii nu preferă femeile false, uleioase, cu nu ştiu ce sclipici pe buze şi pe piept. Le preferă pentru alte lucruri, de moment! Dar nu pentru ei! Ce nu înţeleg femeile? Că nu sunt mai puternice dacă înjură, ori dacă se umflă mai mult pe nişte tocuri, dacă sunt mai înalte sau mai cochete. Nici un bărbat, în sinea sa, nu vrea să aibă o femeie slinoasă lângă el, ci una naturală.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu zic că nu e bine să te îngrijeşti, ba chiar este recomandat, dar este o diferenţă “enormă” între a te spăla şi a te da cu parfum. Sunt lucruri total diferite. Naturaleţe nu înseamnă că trebuie să pari firavă, să ai codiţe şi să leşini la orice glumă stupidă, nu, dar nici să devii bărbat, să vorbeşti mai gros decât el, să-l întreci în “grobianism”. Am văzut femei pe care, sincer, nu le puteai separa de un bărbat, şi nu este vorba de aspectul fizic, ci de comportamentul specific bărbătesc.

Citeşte continuarea acestui articol aici.

Femeia viperă

2011-10-08T21:29:00.003+03:00

Bărbatul are un avantaj şi un dezavantaj, acela de a fi puternic fizic. Însă, femeia viperă are avantajul de a se lăsă bătută, de a încerca cu orice manevre să beneficieze de statul ei de "neajutorat". Bărbatul maimuţoi, pe lângă faptul că are muşchi, mai are o altă problemă, nu prea poate să-şi controleze sentimentele şi pulsaţiile. Pe acest fapt mizează femeia viperă, care caută cu ardoare să fie victimă, să joace teatru ieftin, să se tăvălească în chinuri, proiectându-şi totul cu cea mai mare viclenie şi mârşăvie. Nu există nimic mai crud pe lume decât răzbunarea şi focul cu care se îmbracă femeia viperă. Şi când e vorba de femei - la fel gândeşte - pentru ea totul este doar mijloc şi dispreţ. Femeia viperă atacă bărbatul şi femeia "simplă" cu aceeaşi ferocitate cu care îşi seduce propria-i viaţă.

Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici.

Isteria iPhone 5

2011-10-06T18:10:00.000+03:00

Nu pot să înţeleg de ce aşa de multă nebunie legată de iPhone? Chiar să se rezume totul la un telefon amărât? A picat netul, siturile au transmis în timpi "reali" promovarea şi conferinţa aferentă produsului. Oare umanitatea să nu mai înţeleagă că nu totul se rezumă la nişte jucării? Totul, dar absolut totul este doar marketing şi păpuşărie ieftină, de debara.

Nu am văzut oameni care să se înghesuie la nu ştiu ce invenţie legată de medicină, de fapt nici nu am văzut indivizi interesaţi să caute lucruri cu adevărat revoluţionare. Toţi aşteaptă un telefon cu o cameră de filmat mai bună, cu câteva comenzi în plus, ori poate câteva butoane mai buclucaşe. Tentant este că lumea nu mai stă să citească cărţi, să se intereseze de unde vin sau cum se construiesc noutăţile, nu, toţi stau şi citesc manuale de utilizare ale gadgeturilor. Se spune că un gadget îţi uşurează muncă, că scopul lui ar fi tocmai acela de a ne elibera de toate. În schimb, totul este cât mai ascuns, cât mai bine înţesat, cusut cu aţă neagră, nimic nu este clar, ci cât se poate de abscons.

Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici.

Critica raţiunii masculine

2011-09-23T21:57:00.001+03:00

Nu! Nu e vorba de critica raţiunii pure a lui Kant, ci mai degrabă de modul în care îi privesc bărbaţii pe bărbaţi. Cum anume? Cu invidie? Nu! Cu mândrie şi poate un pic de dispreţ. Nici un bărbat nu-şi priveşte amicul ca pe un tovarăş, cum adesea se spune colocvial, îl priveşte ca un competitor. În ambiţia şi în fala de a cuprinde cât mai multe şi potenţiale victime feminine, bărbatul îşi corupe estetica eticii de buzunar; şi răsare perfid în ograda amicului doar pentru a sustrage ceea ce este mai important din punct de vedere pragmatic. Şi să fim serioşi, singurul lucru care contează pentru un bărbat este nebunia de pune mâna pe lucruri, femeia fiind de multe ori unul din acele lucruri, trofeul, cireaşa de pe tort. De aceea, mulţi şi pleacă după ce au ajuns acolo unde trebuie. Unde anume? Ştim cu toţii.

Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici.

În lumea femeilor goale

2011-09-13T10:03:00.000+03:00

Eram la cumpărături acum câteva zile când m-am trezit la standul unde erau aşezate cărţile. Nu ştiu cum fac, dar mereu când mă duc să-mi cumpăr de mâncare, ajung şi pe la cărţi. Evident, toată lumea răsfoieşte cărţile mirificului Cărtărescu, fapt ce m-a impulsionat, să-i spunem, pentru prima oară să pun mâna pe o carte de-a lui.

Am luat o carte şi am început să o răsfoiesc, iar întâmplarea a făcut să ajung tocmai la nişte rânduri edificatoare. Cărtărescu, în mirifica lui carte, vorbea despre telefoanele pe care le primea de la diverse admiratoare, dornice să-l apuce de guler pentru un interviu, muribunde şi sorbind a dorinţă, numai că în ziua cu pricina, se trezea la uşă cu un tip chel. Nu vreau să analizez mai mult pentru că nu vreau să vorbesc despre un autor care spune că s-a ratat ca autor. Vreau să ajung la problema dorinţei şi a iluziei.

Citeşte acest articol în continuare.

Imposibilitatea de a scrie despre bărbaţi

2011-09-08T21:12:00.002+03:00

Mi-am dat seama, zilele acestea, că este aproape imposibil să descrii bărbatul. Nu neapărat că ar fi vreun imens ocean, ci pentru că întâmplarea face să fiu şi eu bărbat.

Însă, dacă stau să mă gândesc, nu la fel se întâmplă şi cu femeile? Nu oare şi ele sunt dispuse să analizeze, să desfiinţeze fiecare victimă în parte, fiecare om venit din alte lumi?

Citeşte acest articol mai departe.

Interviu cu George Colang - Portretul omului contemporan. Barbarul

2011-09-07T00:26:00.003+03:00

INTERVIU CU GEORGE COLANG

Ce te-a făcut să devii scriitor? Cum ai început să scrii?A existat cineva care să te influenţeze în creaţia literară?

George Colang: Nu am ştiut întotdeauna că vreau să scriu, nu mă consider scriitor şi nici nu mi-am propus asta. Oamenii fără să vrei îţi pun etichete, îţi trasează un destin. Ceea ce ştiu eu acum, concret este că o să mor de foame din scris. Societatea actuală nu e coaptă, nu este suficient de demnă pentru a susţine un tânăr gânditor, scriitor. De aceea mulţi au ales drumul pervertirii, coruperii pentru a reuşi să supravieţuiască. Trebuie spus, înainte de toate că nevoile noastre primare, elementare ne sunt specifice şi dacă scriem cărţi, şi dacă jucăm la bursă.
Prin clasa a 12-a, când făceam filosofie, aveam tot felul de discuţii cu profesorul meu de la acea vreme, şi, la un moment dat a oprit discuţia şi m-a întrebat: cât din tine este tine? Întrebarea aceasta este, poate cea care m-a făcut să scriu cartea, mi-a rămas în minte şi m-a marcat şi acesta a fost motivul pentru care am urmat acest drum.

Ce ne poţi spune despre cartea ta Portretul omului contemporan: Barbarul?

George Colang: Cartea este un pic mai academică faţă de ceea ce sunt obişnuiţi să citească cei care-mi frecventează blogul; sunt 200 de cărţi la bibliografie, muncă de cercetare, traducere etc. Lansarea oficială va avea loc în toamnă, iar până la lansare cartea poate fi achiziţionată online. Am avut prilejul, norocul dar şi ghinionul totodată să fiu student la Facultatea de Filosofie, fapt ce m-a obligat să mă desprind un pic de realitate, dar eu gândesc că te rupi tocmai ca să o înţelegi mai bine, nu te rupi în sensul în care privesc oamenii de rând, în sensul ciudat, de inadaptat. Încercăm să înţelegem lumea, şi ca să o înţelegem trebuie să ne ascundem un pic de ea. Iar cartea cam asta încearcă să spună că vrem să stăpânim ceea ce nu poate fi prins în hainele inchiziţiei, vrem să corupem şi să înţelegem ceea ce este de neînţeles. Principiul cărţii este unul simplu: niciodată nu ne certăm pentru că nu ştim, ci pentru că ştim. În esenţă cam de aici apar toate problemele. Mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care oamenii să nu mai ştie, să fie exact ca maxima lui Socrate, care spunea: eu ştiu că nu ştiu nimic. E de fapt imperativul şi până la urmă punctul în care te surprinzi în sinceritatea ta de om. Aşa arată una dintre ideile cărţii, restul trebuie descoperite de cititori.

Citeşte mai departe. Dă click aici.

Când suferim?

2011-08-26T23:56:00.000+03:00

Cred că durerea cea mai dureroasă este cea la care te aştepţi. Se spune că lucrurile care te iau prin surprindere pot fi foarte plăcute sau, dimpotrivă, neplăcute, însă eu mă încăpăţânez să văd în durerea preconizată cel mai mare ocean. Poate că sună anost, dar atunci când ai posibilitatea reală să accesezi mirajul prevederii - şi mai ales să laşi totul să curgă - parcă şi mai adânc intră cuţitul în rană. De fiecare dată când am suferit cu adevărat a fost aşa, mereu am ştiut că o să sufăr, mereu am văzut, şi totuşi am sperat că o să pot schimba ceva. Evident, lucrurile nu au stat aşa.

Citeşte mai departe.Dă click aici.

Paradoxul iubirii

2011-08-24T01:28:00.000+03:00

Este acum la modă o carte intitulată ,,Paradoxul iubirii.“ Unele cărţi, parcă, sunt făcute să fie respinse din titlu, cel puţin pentru mine, pentru alţii se pare că toate-s bune şi frumoase. Acest titlu seamănă izbitor cu acel ,,De ce iubim femeile“ a lui Cărtărescu. Titlurile de genul acesta sunt puse parcă pentru a agăţa muşte. Nu există nicio noimă, şi nici măcar bun simţ pentru cititorul amărât.

La Cărtărescu - cum am arătat într-un articol mai vechi - dacă iubeşti o femeie nu stai să te întrebi de ce o iubeşti, eşti prea preocupat să o iubeşti, să nu o pierzi, nu să găseşti iscoade ca să o arunci cât mai repede pe geam. La Pascal Bruckner, la fel. Evident că iubirea este paradoxală, este chiar fără de sens să foloseşti o asemenea sintagmă; este futil şi redundant! Ce cărţi valoroase avem în ziua de azi!

The Pretenders - Don't Get Me Wrong

2011-08-20T20:34:00.001+03:00

De ce sunt bărbaţii infideli?

2011-08-05T18:07:00.000+03:00

Există un mit printre oameni cum că bărbatul este mai virtuos aşa din fire, că orice ar fi este stăpân pe situaţie. Nimic mai greşit. M-am săturat să văd cum ne mişcăm printre nişte unghere, printre norme şi cutume obosite, de parcă viaţa ar fi trasată cu o riglă, un creion. Să încercăm să privim puţin mai mult, să nu ne mai lăsăm păcăliţi de tot felul de inepţii. De ce înşală bărbaţii mai mult? Ei bine, asta este întrebarea cea mai stupidă din toate câte sunt şi se poate rezolva cu o întrebare de bun simţ: Cu cine înşală bărbaţii? Păi, dacă bărbaţii sunt aşa de meschini şi rezolvă totul cu un fulg, cum de sunt ei mereu descoperiţi? Nu, oare aşa arată un truc femeiesc? Evident, bărbaţii înşală la fel cum o fac şi femeile, nu există o cantitate de înşelăciune şi de hoţie; suntem toţi o apă şi un pământ, ne fug ochii după toate şi după nimic şi uite aşa aşteptăm să vină marea peste noi. Citeşte articolul în continuare. Dă click aici.

Tank Man

2011-07-31T12:28:00.003+03:00

Un documentar găseşti aici.

Omul victimă

2011-07-27T00:10:00.002+03:00

Nu cred să existe mârşăvie mai mare decât aceea a omului victimă. Am crezut mereu în moralitatea modestă, în punctul de perfecţiune uman - un loc din care se vor fi desprins şi cele mai mari greşeli în ceea ce priveşte natura umană. Ne place să fim văzuţi cu ochi buni, de aceea oamenii sunt mereu buni, orice ar face, orice ar zice, ei sunt mereu oneşti şi umani. Însă, ce înseamnă a fi uman? Aproape că ne-a intrat în buzunar, în reflex să numim perfecţiunea ca fiind umană. De ce nu ar fi şi perfidia? De ce ar fi totul uman, bun, iar restul inuman şi rău? Nu vin toate de aici, din omul lovit de soartă, din mănunchiul orgolios?

Cei mai periculoşi oameni nu sunt barbarii, cei care au inscripţionată pe frunte o urmă a durerii şi a sălbăticiunii. Nu! Cei mai periculoşi sunt timizii, ăia de nu ies niciodată în evidenţă, de afli doar cu lupa de ei. Nu există mârşăvie mai mare, nu există nimic pe lume mai urât şi mai odios decât falsa blândeţe a unor sofişti ce zâmbesc dulce. Prostul îţi dă în cap din prostie! Vulpea îţi dă în cap dintr-un motiv. Ba chiar îl împinge pe prost să atace. Chiar dacă vorbim de o cauză comună, de un final tragic, în care un om este terfelit la propriu, prostul nu ştie, el sare, se aruncă, în timp ce falsul altruist salivează şi proiectează. Crima plănuită este cu mult mai mult decât neştiinţa, orbirea de moment, impulsul visceral; ea arată cu adevărat cruzimea în toată sălbăticia ei, în toată goliciunea ei, iar răul cu adevărat rău este doar atunci când este plantat, când este aruncat, când este pus la dospit şi prefăcut în fapt.

Speranţa moare ultima

2011-07-22T17:08:00.001+03:00

Am impresia că aşa arată dictonul nefericitului care îşi caută cu acurateţe o ultimă izbândă. Însă, dacă mă gândesc mai bine, nici nu ştiu ce ne ţine cu adevărat în viaţă. Dacă speranţa moare ultima, atunci realitatea apare prima, căci speranţa nu este nimic altceva decât o iscoadă, o iluzie, nu e nimic pavat pe ea, doar incertitudine şi fugă de concretul situaţiilor în care am fost aruncaţi. Şi atunci? Unde ajungem? Nu ajungem la una dintre cele mai cutremurătoare idei, că viaţa în ansamblu este întreţinută de o mare iluzie, minciună, că nimic nu este serios cu adevărat, poate doar ispita care ne face cu ochiul. Viaţa este minciună, şi de multe ori preferăm să o fentăm, iar în aceeaşi măsură să ne supărăm pe ea. Cu toate astea, noi nu vrem să fim păcăliţi, noi ne dorim doar să învingem, să ştim că am ales calea cea mai ispititoare.

Spunem că ne dorim linişte, dar căutăm cu nesaţ să dansăm în miez de noapte, ţinem să ne furăm şi cele mai uşoare gânduri, chiar cu preţul de a trece dincolo de orice bariere, chiar şi de cele mai nalte-culmi, de cele mai ascuţite intenţii. Murim de foame, încercăm să fim perfecţi, să arătăm cum arată perfecţiunea, să avem buze frumoase, păr alunecos şi trup de fructe. Uităm de firavul ce stă pitit în noi şi ne avântăm pe drumuri nespuse, apuse, alunecoase, totul cu scopul de a strânge şi ultima pată de adevăr din noi, dar nu avem ce strânge, nu avem ce prinde, poate doar iluzia pe care am alimentat-o cu atâta nevoie şi deranj. Speranţa nu moare ultima, noi murim înaintea ei, noi ne căsăpim fiecare mişcare cu dispreţ şi totuşi cu un soi de reuşită. Omul, un ignorant cu ifose, un trişor într-o lume plină de trişori.

Cartea mea

2011-07-17T23:13:00.005+03:00

Poţi comanda cartea înainte de lansare de aici.

Sensul vieţii

2011-07-14T14:47:00.003+03:00

Mă fascinează să văd că nu există nici o noimă în viaţa de zi cu zi şi totuşi noi să o căutăm cu ardoare. Astăzi, la metrou, era o tipă care citea o carte cu un titlu de genul: ,,Omul în căutarea sensului vieţii". Pe loc mi-am spus că este o tâmpenie, să credem într-un sens anost al unei vieţi destul de anoste. Mă întorc la amicul Cioran, unde viaţa chiar nu are rost, şi orice căutare nu face decât să-ţi arate dezbinarea şi sihăstria suavă a deşertului. Însă, căutăm noi aşa cu patos încât să ne lăsăm furaţi de drum? Ori ne strecurăm cu totul într-o cadă plină cu ţepi, încât realitatea ne taie orizontul sublim de putrefacţie?

Sensul vieţii nu există, nu are cum să existe, iar dacă există atunci îşi pierde tocmai temeiul, punctul său de armonie, ceea ce-l face să fie rafinat şi, în aceeaşi măsură, unic. Orice ar fi, să nu ne lăsăm vrăjiţi de iluzia asta a vieţii din care se nasc numai voinţe de clocotire, din care se sustrag numai munţi de creaţie. Suntem mult mai mici decât ne vine nouă să credem, iar de stăm să ne mânjim şi mai mult cu himere, nu facem decât să ne adâncim în propria noastră superficialitate. Totuşi, invers dacă privim, nu ar însemna să ne lăsăm purtaţi de deşert? Şi cum ar arăta o lume fără scopuri de atins? Heidegger s-ar îngropa cu teoria lui de-a binelea dacă am privi doar din spatele scopului, al limitei, al falsei peratologii, am cădea pradă delirului, şi astfel l-am înţelege pe Cioran.

Portretul omului contemporan: Barbarul

2011-07-06T23:25:00.002+03:00

Câteva detalii găseşti aici.

Cartea poate fi comandată de aici.

Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de pe Pământ

2011-06-24T20:17:00.001+03:00

Am tot spus că există nişte lucruri care ne leagă, care ne ţin şi ne definesc ca gen. Femeile, chiar şi cele mai mari duşmance, când e vorba de o problemă ce ţine strict de feminitate, se ajută, se susţin, îşi sorb greutatea şi încearcă s-o scoată la capăt. Bărbaţii la fel! Însă, nu ţineam să ajung aici, să arăt că într-o anumită măsură suntem diferiţi, când se vede foarte uşor că aşa este, deşi genetic, anatomic lucrurile arată că suntem destul de apropiaţi.

Bărbaţii vin din stele pentru că sunt idealişti, pentru că vor să corupă, să se joace cu prada, să fie una cu mijlocul. Femeile se joacă mai tot timpul, ele sunt, din punctul meu de vedere, singurele care chiar dansează şi sunt naturale. Bărbaţii sunt mai crispaţi, şi asta pentru că ei au o ţintă de atins, de cotropit. Pentru ei, femela este destin până ajung să pună mâna pe ea. Restul e doar utopie poetică şi încrâncenare artistică.

Femeile sunt de pe pământ pentru că ele reprezintă viaţă, ele dau viaţă, ele fac posibil acest cerc vicios şi corupt. Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici.

Am minţit

2011-06-16T17:41:00.000+03:00

Am minţit atunci când am spus că suntem un cumul de forţe, de împletituri viscerale. Nu. Suntem idealul propriei noastre derive. Trăim în epoca orgoliului. Trăim în lumea lui Nimănui. Aici ne certăm fiecare, ne zbatem asmuţiţi ca nişte câini, ne transfigurăm şi ne desenăm destine. Toţi avem adevărul nostru, nimeni nu ne poate zdruncina un pic, iar dacă o face, ei bine, îi dăm în cap; nu vrem să ne mişte puţin din verticalitatea inerţiei noastre. Toţi aici ne ţinem în braţe, ne scuipăm cu ce avem mai de preţ, ne izgonim şi ne vedem damnaţi în imperativul de a fi cel mai bun! Suntem viteji, alergăm cu unde sonore, îi ciupim pe toţi, ne uităm în oglindă şi ne mânjim cu cele mai umile minciuni.

Nimeni nu are tărie să spună că e un nenorocit amărât, că nu are nimic în mână, poate doar o baltă de moarte. Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici.

Noul meu site

2011-06-10T01:49:00.000+03:00

Te aştept pe http://www.georgecolang.ro/ . O să continuăm şi cu blogul!

O hermeneutică a consumatorului

2011-06-06T00:04:00.003+03:00

Metoda fenomenologică este printre puţinele care ne poate spune cum funcţionează cu adevărat piaţa. Totodată ne arată cum gândeşte producătorul şi cum se lasă fiecare cumpărător sedus de vrăjeala acestuia. Trebuie spus, în lumea economiei nu există oameni, ci potenţiali cumpărători, consumători. Dar cum arată o hermeneutică a procesului economic? Cum se desprind şi se ţes articulaţiile financiare?

În primul rând, să zăbovim puţin asupra conceptului de apariţie. Ei bine, conceptul de apariţie, sau de fenomen, este unul dintre cele mai importante repere ale gândirii fenomenologice. Aici, după cum o să vedem, este ascunsă şi miza fiecărui jucător pe o piaţă financiară. Apariţia este ceea ce dă în primă instanţă strălucirea, ceea ce se vede cel mai facil, ceea ce ne stă la îndemână. Şi aici intră mai ales ce ne interesează pe noi, produsele propuse spre vânzare. Heidegger însă priveşte adânc şi ne arată că de multe ori apariţia poate să fie văzută ca aparenţă. De fapt, apariţia prea adesea poate fi privită ca aparenţă. De exemplu, când vedem că soarele se învârte în jurul pământului, sau că marea se bifurcă cu marea; tot felul de iluzii forţează limbajul să le promoveze, să le aducă în spaţiul uzual. De aceea, noi şi spunem: a răsărit soarele. Folosim un limbaj arhaic, metaforic, pentru a exprima lucruri, în esenţă, ştiinţifice, crude, reci. Operăm, cum ne arată Heidegger, cu o privire ambientală, adică aducem lumea la noi, la firescul din noi, şi nu la o robotizare mecanică. Însă, dacă ne gândim mai mult, producătorul, când vrea să-şi obţină mult iubitul profit, nu mizează tocmai pe această relaţie aparenţă-apariţie? Totuşi, relaţia, fie vorba, nu este tocmai o relaţie, este mai mult o interdependenţă ce pare să tindă spre dualitate. După cum indica Heidegger, apariţia este în sine, adică lucrul poate să existe fără aparenţă. În schimb, aparenţa nu are rost, nu-şi găseşte temeiul în sine, ea este legată de apariţie. Mai simplu spus, ca aparenţa să fie posibilă, trebuie să fie şi temeiul ei prezent, adică apariţia. Şi mai simplu spus, ca un producător să-ţi vândă o iluzie, o sticlă de băutură sau de orice altceva, are nevoie de un produs. Şi atunci, cum stau lucrurile?

Producătorul va miza mai mereu pe percepţia oamenilor, pe modul lor de a se lăsa vânaţi de publicitate şi de ambient abstract. Vânzătorul aproape întotdeauna va jongla cu apariţia şi aparenţa, şi aproape de fiecare dată va vira pe piaţă doar aparenţă, şi asta pentru că nu poate altfel, pentru că nu are, în primul rând, fenomenologic vorbind, acces real la apariţie. Până la urmă, nimeni nu are, dacă ar fi să privim cu ochii lui Heidegger. Însă, comerciantul va juca instinctiv, fără a face hermeneutică, cu acest tip de gândire în care un produs va fi servit pentru o nevoie falsă. Şi acum un exemplu. Apariţia: unui consumator îi va fi sete. Aparenţa: Unui consumator îi va fi sete, dar de un anumit tip de produs. Aşa se arată pâlcul şi cheia economiei, care poate să fie avansată, trivială, barbară, specializată, tehnologizată; lucrurile aşa vor sta mereu, aşa se arată principiul şi punctul din care pornesc toate cele ce sunt, toate relaţiile economice, tot comerţul cu mărfuri şi nu numai.

Facultăţile din România

2011-05-31T22:59:00.000+03:00

Citeam astăzi pe undeva despre nişte studenţi Erasmus veniţi de prin Polonia, Franţa, Italia, la studiu în România. Toţi strigau în cor de faptul că românii ştiu multe limbi străine, că sunt inventivi, dar că, în acelaşi timp, sistemul de învăţământ de aici pute. Să fim totuşi atenţi, era vorba de facultăţile de stat, care, fie vorba, mai fac ceva în plus față de cele particulare.

Să revenim însă cu picioarele pe pământ. Într-un studiu recent, România este pe primul loc în ce privește numărul de analfabeţi, şi pe ultimul loc în ce privea testele de competenţe în învăţământ din Europa. Evident, veţi spune că sunt critic, însă eu am de-a face cu oameni, cu instituţii de învăţământ superior, cu tot felul de profesori, cu tot felul de aşa-numiţi studenţi! Dacă arunci un ochi prin instituţiile de învăţământ, dar dacă te uiţi mai atent, nu aşa cum procedează ARACIS şi alte instituţii de doi lei, o să vezi cum studenţii plătesc examenele, cum cumpără cărţi contrafăcute, cum îşi cumpără și rezultatele, cum te jignesc pentru prostia lor de doi bani. Facultăţile, şi în special cele particulare, s-au transformat, şi aici o citez pe o amică, în prestări de servicii; vii cu banul, primeşti diploma! Te duci pe piaţa forţei de muncă şi devii şef! Şi uite aşa, îi subjugi pe unii care se răscolesc cu Heidegger şi alte chestii de-astea inumane, din ceruri! Slavă domnului că am făcut o facultate cu adevărat profesionistă! Trăiască filosofia! Restul, dumnezeu cu mila!

Cum să-i împaci pe cei care ţin la tine?

2011-05-25T18:03:00.000+03:00

M-am tot săturat să gândesc eu şi pentru alţii, să mă tot pun în pielea lor, să încerc cumva să-i salvez de la înec, de la propria lor amăgire. Poate că în conştiinţă se ascund cele mai de temut himere, poate de acolo se trage şi testamentul fiecărei lacrimi, dar chiar şi aşa, nimic parcă nu şterge dorinţa de a-i împăca pe toţi, chiar şi pe cei de neîmpăcat. Până la urmă, în ecuaţia asta misterioasă nu există vinovaţi, există doar soluţii de moment, pansamente de pus acolo unde se amestecă indolenţa cu doleanţa de a fi cucerit de nimeni şi de nimic. Dacă am avea pârghii, dacă am apăsa pe ele, aşa cum ne învaţă umila psihologie, poate că ne-am descărca la propriu de toate vocile care se ascund în noi. De fapt, nu zgomotul ne omoară, ci cântul, sonorul melodios al durerii, ochii lor, ai celor vinovaţi, ai nemernicilor de plâng neîncetat în capul tău.

Oamenii nu pot fi împăcaţi, nu pot fi struniţi, oricât am încerca, unii chiar îşi doresc suferinţa, chiar şi-o toarnă în paharul sorţii, în clar-obscurul pigmentat cu nuanţe de venin. De ce aş suferi şi eu pentru amărăciunea lor? De ce aş fi părtaşul propriilor lor vicleşuguri? De ce nu aş putea să fiu un simplu egoist, să trec peste toate? De ce ar trebui să am eu remuşcări pentru ale lor oceane? Prea multe cuvinte, prea multe tornade, toate parcă ascuţite, purtate împotriva celui care se face că nu suferă. Cine suferă? Cel care spune că suferă, sau cel care nu spune? Există un termometru al focului dintre oceane? Putem noi să ne stăpânim cu adevărat? Să lăsăm totul, să las totul, să-mi spun că nu sunt vinovat pentru ei, să-mi spun că nu am cum să iubesc, dacă nu iubesc? Nu pot, nu am de ce să justific, de ce să mă ascund, nu mă pot împărţi în mii de oceane, nu-i pot mulţumi pe toţi, nu am cum, şi nu am de ce…

Continuarea discontinuităţii: şi tu nu ţii la ei…

Jurnalul ei

2011-05-21T20:44:00.001+03:00

Mă gândeam aseară, când te mângâiam, să-ţi scriu un cuvânt în fiecare zi. Probabil că o să fiu leneş şi o să uit ce ţi-am promis, dar poate o să-mi spăl păcatele cumva. Sunt momente când simt că nu mai există nimic altceva decât dorinţa noastră de a ne ţine în braţe. Nimic nu este mai frumos, nimic nu este mai plin de semnificaţie decât să te văd pe tine în jurul meu. Poate că nu ar trebui să mă chinui să-ţi spun în cuvinte nişte lucruri în esenţă ascunse, probabil le cunoşti, trăindu-le, mai mult decât mine. Nu sunt bun la trăit, aş spune, poate că trăiesc mai mult în mine, în oceanul plin de frământări, însă m-am obişnuit să mă las invadat cu tine, să mă sting în timp ce mă aprinzi.

Orice om se lasă condus de instincte, de pofte de animal, nu are cum să se sustragă acestui hău, nu are cum să se înşele, să-şi traseze singur zăvorul. Orice ar fi demonul din fiecare se lasă sedus doar ....Acum, mi-ai dat mesaj, mă duc să-ţi răspund şi revin. Gata, în mai puţin de 40 de minute o să ajungi la mine…

Lecturi urbane

2011-05-14T13:11:00.001+03:00

Există o nouă metodă de a spune că citeşti, faci un harem pe un site de socializare, şi toţi, parcă struniţi, ca atunci când o armată se formează de luptă, se pun pe citit. Să fim serioşi, penibilul nu a atins deja cote ineluctabile, să fie oare nevoie de mai mult? Chiar avem nevoie să ne strângem toţi pe stradă, într-un parc, într-o bodegă, să citim? Să citim? Evident, cei care strunesc oile, au de câştigat un gram de imagine, de publicitate, de îndrumat nişte soldăţei cuminţi. În primul rând, un om care citeşte cu adevărat nu are nevoie să-l ţină cineva de mână ca să citească, nu are nevoie să fie stârnit în vreun fel, să fie pus pe poziţii de atac.

Haitele atacă din slăbiciune, nu din forţă şi cutremur, un cititor desăvârşit nu citeşte la cheremul unor prostănaci care învârt două foi. Cultura nu se naşte pe stradă, chiar dacă se naşte, dar nu mulat, stimulat, ci de la sine, de la simplul fapt de a fi în acord cu dorinţa de a vrea să înveţi ceva. Aşa ar trebui să se cultive principiul, regula de doi lei a culturii curate. Cultura nu înseamnă mase, oameni aduşi şi puşi pe poziţii, căţei salivând a indolenţă; turma nu face decât să amplifice şi să monumentalizeze, cum bine spune Gustave le Bon, prostia şi goana după bombastic.

Pentru ce luptăm?

2011-05-03T13:47:00.000+03:00

Ne trezim în fiecare dimineaţă şi ne uităm în oglindă. Acolo, în locul cel mai anost, în oceanul plin cu iluzii, găsim scânteia care ne va ţine de mână, ne va da puterea şi sărutul lumii în care trăim. De fapt, orice început de zi este ca un început de viaţă, ca un subtil dans ce ne înfăşoară cu o iluzie. Orice nouă zi este un avantajos teren ferm, un loc măcinat de iluzia că ieri a fost mai prost, că azi va fi mai bine, că orice am privi în urmă va fi cu mult mai urât decât începutul răzleţ şi inconştient al prezentului nostru. Spun „va fi“ pentru că prezentul strânge trecutul şi viitorul, însuşi el fiind cel care ne scapă. Prezentul este un joc inutil între o clipă trecută şi una ce urmează a fi. Un frumos statut, ţărm, un piedestal ce ne obligă să trăim în picioarele noastre. Paradoxal, trăim prezentul, dar niciodată nu-l simţim cu adevărat, niciodată nu-l prindem de coarne, nu intrăm în deşertul lui alunecos.

Suntem obişnuiţi să privim trecutul cu durere, poate cu dispreţ, să negăm alegerile făcute, să nu ne mai uităm în spate. Inclusiv atunci când ne fulgeră un gând frumos din trecut, ţinem imediat să-l iradiem, aproape instantaneu găsim o săgeată să-l facem praf, să ne spunem că acum putem să reglăm totuşi totul, că, orice ar fi, prezentul trebuie petrecut, dansat, luat în braţe. Ceea ce de fapt facem nu este nimic altceva decât a face loc în peisaj speranţei. Altfel, ea nu ar fi posibilă. Dacă nu ne-am uita critic în spate, nu am putea să privim înainte, nu ne-am agăţa de ceva cu atâta foc. Minciunile, astfel, se construiesc şi se clădesc cu vervă şi spirit de regularizare contabilă. Nu ne mai necăjim, ne lăsăm prădaţi de ceea ce va fi, iar ceea ce va fi…va fi, culmea, la fel de prost ca ceea ce a fost. Evident, pe moment, nu simţim, suntem prea ocupaţi cu faptul de a fi vânaţi şi seduşi de speranţă. Când a apărut acel dicton futil cu „speranţa zilei de mâine“ exact atunci s-a spus, s-a desfătat rolul cauzal al inerţiei. Simţim că plutim, şi totuşi călcăm în picioare apa, mergem pe ea, suntem deasupra marşului şi goanei, căutăm şi sperăm, simţim şi, uite aşa, trăim.

Femeia ideală

2011-04-29T20:52:00.000+03:00

Şi ea se schimbă odată cu trecerea timpului, nu? Dacă nu ar fi femeia ideală, oare am putea să mai iubim, să ne spunem că ceea ce avem nu este nimic mai mult decât o valenţă sau poate un strop din focarul ideal? Orice aş zice, mereu îmi apare în minte, în inimă? Nici eu nu ştiu, dar totuşi pe undeva se piteşte, îmi spune că este aproape în depărtare, că nu are nimic ideal lipit de ea, poate o pată de umanitate, un strop de apă, un ocean de întrebări.

Femeia ideală, mi-am dat seama, este o întrebare, mereu te trimite spre un-altceva, spre un ţinut îndepărtat, ascuns în lumina aspră de neputinţă. Punem întrebări atunci când simţim răspunsul, când ne aflăm în proximitatea lui. Aşa e şi aici, căutăm cu disperare să ne desăvârşim imposibilitatea, spunând că este departe, că este aproape, răsărind de undeva, din ţinuturi falacioase, stropite cu iz de remuşcare şi deranj. Căutăm, şi astfel ne trezim căutând căutatul, uităm linia, sejurul, punctul de amorţeală, şi astfel, în goana după veşnica refulare, ne maltratăm factualul. Dar, până la urmă, Nietzsche se înşela, idealul nu poate fi separat prin cuţit de realitate. Dacă ne gândim bine, realitatea nu este decât o iluzie fantoşă, pusă parcă să se sape, ascunzându-se ca un ornitorinc în goana după escaladare şi categorisire. În nebunia avidă de cotropire stă pitorescul logicii; orice am face, nu am scăpa de el, de aceea nu ne mai săturăm să ne minţim, să ne matematizăm dorinţele, de parcă totul este trecut pe o foaie, o hartă.

Cred şi acum că iubirea înseamnă să mergi pe stradă şi să o vezi pe ea. Şi gata! Nu e nevoie de mai mult, ţine doar de întâmplare şi hazard mincinos. Problema însă e frumoasă, nu durează şi, nu în ultimul rând, nu este comună, nu apare aşa cum apar familii întregi trecute pe la notar şi pe la popă. Iubirea nu vine cu notarul, şi nici cu religia sau copilul. Asta nu înseamnă că nu se poate petrece şi aşa!

Când te iubeşte o femeie?

2011-04-27T19:38:00.003+03:00

Cred că singurul truc prin care poţi să-ţi dai seama că o femeie te iubeşte este unul foarte simplu: Să o vezi cum se mişcă când vrei să o atingi! Fie că vrei să o apuci de mână, de gât, să vii lângă ea, femeia, când iubeşte, nu tresare! Şi aici nu e vorba de sentiment şi mişcare spontană, e vorba de o împletire, de o ambuscadă, de un mod natural de a te prinde de ea, de a spune că te legi cu ea. Am văzut o groază de tipe care erau cu iubirea pe buze, şi când prietenul le apuca în braţe, săreau din loc, pielea se strângea, se amuţea în propria lor minciună.

Femeile, când iubesc, deschid braţele inconştient, se deschid fără nicio noimă, sunt pur şi simplu libere. Femeile, când iubesc, sunt libere – prin simplul fapt că propria ta constrângere devine pion de desfătare – prin propriul tău mod de a le strânge în braţe, de a le ţine aproape, simplu, fără mimică inutilă. Mereu mi-au plăcut persoanele care iubesc; se văd de la o poştă, au o sclipire în ochi, un fel al lor de a fi în acord cu propriul lor.

O femeie, când iubeşte, nu se ascunde, nu se strânge ca o smochină, ci se adună în jurul tău; în ea nu mai există ocol ferm, există doar adiere şi glas strângător. În ea nu mai există orgoliu şi otrăvuri ieftine, ci o înţelepciune străină nouă, barbarilor, un mod natural de a aşterne cu preţiozitate fiecare mişcare străină. Femeile adună, strâng, aduc în spaţiul lor, prin priviri, gesturi, mimică. Ele, în tot timpul, chiar şi atunci când nu sunt lângă tine, sunt, de fapt, acolo, în inima ta, în făgaşul de acum comun. Femeile sunt modul prin care iubirea se răsfaţă, se subtilizează, se pune cu adevărat în adevărat, în scena tuturor posibilităţilor ireale.

A umple spaţiul

2011-04-25T14:55:00.001+03:00

Mi-am dat seama de un lucru, asta până când o să-mi dau seama că nu este aşa, chiar de este aşa, oricum, nu contează. Orice ar fi, să nu uităm maxima asta: ,,Nimic nu contează.“ Poate că sună ciudat, veţi spune, dar sunt momente în viaţa noastră, şi aici cred că putem să ne luăm toţi în braţe, să fim de acord, când simţim că nimic nu contează. Chiar dacă iubim al dracului de mult, chiar dacă escaladăm Himalaya, chiar dacă ne îmbătăm cu apă rece, nimic nu contează, nimic nu are valoare. În fond, am impresia că nimic nu se desăvârşeşte în vreun fel, că nu există niciun impediment care să fie cu adevărat adevărat, să ne condimenteze cumva, să ne apuce de mână, chipurile, să ne seducă în vreun fel, să ne înduplece cu mărinimia aia mare din noi. Nimic!

Aş fi vrut să mă trezesc cu un strop de putinţă, să pot să-mi torn singur o rază de soare în pahar, în timp ce mă sprijin pe coajă cu alai de mure, să mă trezesc şi să amorţesc în propria mea baie de neputinţă, să-mi zidesc himerele şi să le judec eu pe ele, să mă netezesc aşa cum notele se adună într-un fascicul de lumină, să plâng şi totuşi să strâng ceva în mână, să-mi pot spune că există o iluzie adevărată, crezând totuşi în distincţii şi norme epistemice, să mă falsific şi totuşi să mă regăsesc, oameni buni, să mă regăsesc…

Cu cât ajungi să te minţi că înţelegi lumea, cu atât ajungi să te vinzi şi mai mult viselor, aproape direct proporţional, să-i spunem. Nu există nimic, pentru că Nimicul este cu mult mai mult decât putem duce, apasă aşa de mult, e aşa de spaţios, de strident, ca o vampă ce se vinde pentru o pâine, aşa e nimicul, gol şi totuşi plin cu deşertăciune!

Sunt un ciudat

2011-04-20T18:37:00.000+03:00

Astăzi mi-am dat seama că sunt un ciudat, că nu mă pot integra în mizeria asta comună. Nu e vorba de aer de superioritate, nu ştiu cum ar rezista altul în locul meu, să nu mai trăiască muzica în comună, în prostime, să nu mai simtă nimic, să fie golit şi de ultima pată de semnificaţie, de viţă nobilă, de tremur şi de barbarism pur. Am încercat să descui uşa mea, cum am tot încercat, dar degeaba, parcă sunt ultimul om de pe pământ, ultimul meu duşman, evident, cel mai de temut, de fugit de el. Să fug de mine sau să mă îmbrăţişez ca pe un câine? Nici eu nu ştiu, poate că mi-a lipsit scrisul, am crezut că un proiect impersonal mă poate scăpa, că aceste rânduri au fost scrise pentru voi, pentru alţii, dar niciodată pentru mine, deşi în tot timpul acesta, în toată goana asta, de am vrut sau nu, m-am căutat pe mine! Nu asta facem mereu? Chiar şi atunci când minţim cu sânge rece, nu căutăm să definim indescifrabilul din noi, ascunsul,veninul, goana asta nebună de a ne spune că suntem aşa mici, fraţi cu destinul neputinţei, că suntem aşa de închişi?

De stânga sau de dreapta?

2011-04-14T09:43:00.000+03:00

Mereu am încercat să înţeleg nebunia cu a fi de dreapta sau de stânga. Recunosc, nu am putut să o pătrund, şi nu că nu aş avea simţ didactic, ci pentru că mi se pare absurdă sau, mai bine zis, mi se pare absurd să spui că eşti de dreapta, de stânga şi frigiderul să-ţi fie gol. Sincer, la nivel discursiv, toţi suntem de dreapta, toţi ne închinăm la o ideologie sau alta, dar niciunul nu dă doi bani cu adevărat pe asta. În fond, mi se pare ciudat să te naşti, şi pe fundul tău să fie pusă o ştampilă: de dreapta! Să fim serioşi, în afară de gânditorii de doi lei, care şi ei, când rămân fără mâncare, atacă în draci orice ideologie, nimeni nu se naşte comunist sau democrat. Ca să-l citez pe Dumitru Dragomir, un mare înţelept în viaţă: ,,Suntem toţi o apă şi un pământ, şi nimic mai mult.“ Ne jucăm cu nişte ideologii, ni le asumăm, ca şi cum toate se şterg cu buretele şi zâmbim ca nişte proşti.

Politica aparţine castelor, nu oamenilor, nu înfometaţilor, celor care cerşesc la colţ de stradă în speranţa că vor mai prinde o zi de minciună. Omul nu este construit ca un roboţel, ca un aparat în care torni o fisă de dreapta sau de stânga. Asta vrea politicul să facă din noi, ca să se justifice, ca să-şi justifice aşa-zisul eşec, dând mereu vina pe o ideologie, şi nu pe realismul faptelor ce stau ca simptom tocmai pentru neputinţa de a strânge oamenii sub o categorie sau alta. Mi-a aduc aminte de o chestie, nu mai ţin minte a cui era, ceva foarte simplu şi onest, şi poate mult peste simţul filosofiei de a minţi cu sânge rece: „Sunt conservator când deschid frigiderul şi liberal când e vorba de prostituţie.“

Civilizatul lui Cioran

2011-04-09T15:41:00.001+03:00

În opoziţie cu barbarul, civilizatul este cel care conferă şi dă autoritate spiritului culturii. El instaurează şi legiferează sistemul oricărei conduite sociale. Însă, aşa cum ne arată şi Cioran, manieratul uită că fiecare trebuie să-şi suporte opera pe care a creat-o, şi astfel se aruncă asupra barbarului, a celui care nu mai stă în rând. Duşmanul acestui fals politicos este barbarul. Prietenul este progresul sau evoluţia. În limbajul lui Cioran, evoluţia înseamnă cădere.

Goana după nivelare şi stagnare, falsul dinamism, leacurile şi soluţiile actuale, reprezintă, pentru Cioran, o fugă de adevărată noastră natură, un truc prin care ne cheltuim fiecare pată de autenticitate, un pact cu diavolul: ,,Civilizaţia ne învaţă cum să punem stăpânire pe lucruri, când de fapt ea ar trebui să ne iniţieze în arta de a ne desprinde de ele, căci nu există libertate şi nici ,,viaţă adevăratăʼʼ fără ucenicia renunţării la posesie. Apuc un obiect, mă socotesc stăpânul lui; de fapt, sunt sclavul lui, după cum sunt şi sclavul instrumentului pe care-l fabric şi-l mânuiesc.ʼʼ[1]

Evoluţia, astfel pictată de Cioran, nu este tocmai rodul perfecţiunii, în fapt, miza nereuşitei popoarelor evoluate stă în acest suprem gând - perfecţiunea - ca pion al civilizaţiei. Acest tip de discurs urmăreşte însă o mijlocire ce se transformă încet în pierzanie şi nimicnicie. Maşinile, virtualul, îmbrăţişarea idealului de către societatea actuală, toate acestea şi nu numai, volatilizează scopul, câştigând însă mijlocul. Am uitat să mai simţim pământul, arăta Cioran, ne-am îndepărtat cu totul de chemarea noastră, de fiorul genuin ce zvâcnea în noi, iar acum am ajuns, sub pretextul timpului, să ne săpăm singuri groapa, să ne afundăm în mirosul de benzină şi de foc.

[1] Cioran, Căderea...pp. 41-42.

Exorcizări de bebeluşi în România

2011-04-06T13:03:00.000+03:00

Am dat peste un articol genial în Gândul. Suntem, să o spunem încă o dată, o ţară de credincioşi! O să redau câteva argumente din articol:

,,Un reportaj realizat recent de PRO TV arăta cum sute de oameni vin în fiecare săptămână în comuna Moşuni, din Sfântu Gheorghe, la părintele Cristian Pomohaci. Printre ei, multe persoane aduse pentru a fi exorcizate după slujba de vineri noapte.

Printre ele se afla şi Maria, o femeie care lucrează la poşta din oraşul Victoria. "Mă chinuie un duh rău. Am venit la părintele, am luat 16 posturi", povestea aceasta.

Părintele exorcizează chiar şi bebeluşi. "Copilul acela micuţ îl avea pe diavol în el. Un blestem sau o satană", se justifică părintele. Pentru serviciile acestuia, credincioşii plătesc bani buni.

Un alt loc în care persoanele considerate îndrăcite sunt aduse pentru exorcizări este comuna Reviga, din Judeţul Ialomiţa, unde părintele bisericii este considerat expert în domeniu, iar ca el mai sunt şi alţii."

Tehnica şi uzura jurnaliştilor

2011-03-29T11:10:00.002+03:00

Se vede destul de clar că monopolul trusturilor media începe să cadă şi la noi. Mi se pare normal şi chiar consider că această retragere de pe scenă este grăbită chiar de ei. Am tot spus aici, am tot discutat despre nivelul de gândire, capacitatea de sinteză a jurnaliştilor din România, şi mereu am încercat să fiu obiectiv, cât se poate de obiectiv, dar se vede de la o poştă că presa scrie doar la comandă, că nu există verticalitate şi nici măcar simţ didactic, ce să mai vorbim de deontologie sau altceva, când toţi şi-au luat ţeapă de la Zoso.

Mânaţi şi obligaţi de tehnică, jurnaliştii încep să-şi piardă temeiul, meseria, ziarele vor trece în curând în virtual şi la noi; văd că Gândul deja a început să facă pasul, să renunţe la print, şi să fie doar virtual. Să facem un mic salt şi să ajungem în punctul în care presa va fi doar virtuală. Ce se va întâmpla? Va lua naştere măcelul dintre bloggeri şi jurnalişti, atunci se vor vedea cum se vor arunca bani pe pereţi, cum corporaţii vor fi închise de un blogger şi aşa mai departe. Atunci vom asista la o luptă acerbă pe nişte cuvinte cheie, iar valoarea nu va mai fi filtrată de partide, caste şi alte grupuri oligarhice, ci de fiecare în parte, iar acest în parte poate însemna şi revenirea la politică, caste, sub formă de publicitate, sponsorizări, de ăştia nu vom scăpa aşa uşor. Omul va cunoaşte, va pune preţ pe subiectivism, şi nu pe obiectivism. În fapt, ideea superficială a obiectivităţii va fi zdruncinată din temelii. Ba mai mult, şi cărţile vor avea aceeaşi soartă, ele îşi numără acum ultimele clipe. Editurile, cele mai multe, se vor reprofila, forţate fiind de avalanşa tehnicului, dar cu siguranţă vor fi şi ele înghiţite de experimentaţii online-ului. Casele de discuri, multe dintre ele, au început să vândă exclusiv pe internet, iar producerea de cd-uri este şi va fi doar o glumă bună. Cu noile dispozitive, poţi să citeşti, să asculţi muzică, să cauţi informaţie pe internet, să te joci, să vezi televiziune, totul cu scopul de a muta, de a se face transferul spre virtual.

Ironia lui Zoso ne arată că zilele presei încep să apună, jurnaliştii, fiind forţaţi de senzaţional, dar şi de reuşită, vor fi somaţi să greşească, să nu mai ţină pasul cu bloggerii. Este doar o chestiune de timp până când această meserie va fi înlocuită cu cea de blogger. Scriitorii, aşa de mult dragi, dacă te uiţi prin State, au început să se mute pe bloguri, mulţi scriu exclusiv pe format digital, ebook-urile fiind acum pe buzele tuturor. În România, aceste dispozitive nu sunt cunoscute, folosite, intrate în uzul cotidianului, însă, în momentul când se vor fi făcut cunoscute, şi cărţile, iar odată cu ele şi scriitori, vor fi fost înfulecaţi de virtual. Există situri în America în care deja îţi publici singur cartea, primeşti cod isbn, şi totul este frumos, se trece peste mâna şi ochiul editorilor, se trece peste bariera subiectivităţii şi poate a calităţii, şi astfel se produce în draci, pe bandă rulantă se scot şi se promovează scriitori, oameni care îmbină scrisul cu afacerea de a scrie; fiecare va putea să-şi negocieze propria-i piaţă sau paiaţă.

Femeile sunt frumoase când iubesc

2011-03-25T23:06:00.001+02:00

Femeile au ceva ce noi nu o să avem niciodată. Nu sunt pus aici să dau un răspuns, dar ştiu, văd, simt, este dincolo de toate şi de tot. Au un anumit fel de a fi, natural, sortit ascunsului. De fapt, când vorbim de femeie, nu putem decât să vorbim în termenii genuinului, dar asta nu înseamnă că nu pot fi aşi ai minciunii. Tocmai pentru că sunt naturale, că simt, că se lasă conduse de instinct, asta le face să treacă uşor în artificial, să fie dincolo de ispita noastră de-a recunoaşte adevărul. Asta e, nu e nimic de spus, decât de falsificat!

O femeie este frumoasă când iubeşte, orice aş spune, nu cred că există lumină mai frumoasă decât ochii lor, nu cred că există căldură însufleţită mai mare decât sufletul lor. Nu cred să putem pătrunde vreodată în lumea lor. Interesantă vorba aia cu femeile sunt creaturi menite să fie iubite, şi nu înţelese. Aşa e! Să trecem dincolo de logică şi încâlceli factuale şi să iubim aceste făpturi rupte din miezul nostru. Să le iubim cu tot focul nostru şi să trăim întru ele. Să nu ne ascundem după cuvinte, să fim părtaşii faptelor, să le arătăm că ele sunt jocul nostru, menirea şi împlinirea de atins. Să nu ne închidem în orgoliu, să fim avizi de minciună, să ne lăsăm ispitiţi de realul zilelor noastre, de dansul lor. Să iubim şi să fim iubiţi, atât şi nimic mai mult!

Reuşita sfârşitului nostru

2011-03-19T11:24:00.002+02:00

Să ne justificăm insuficienţa şi să zâmbim de fiecare dată când greşim! Aşa ar arăta, culmea, un imperativ optimist. În fond, lucrurile importante din viaţa noastră sunt făcute din nimic, din apă, nu e nimic pozitiv, optimist acolo, este doar un avânt ş-o întrebare. Zâmbetul nu costă, dacă vine de la cine trebuie să vină. Sărutul, la fel. De ce să ne molipsim cu o răceală goală, când totul este, până la urmă, vindicativ. Rănile, lacrimile, racilele, şoaptele oţeţite sunt făcute pentru oameni puternici, dornici de avânt şi refulare, sunt, parcă, desenate pentru a ne oropsi cu ele, poate a ne gâdila cumva orgoliul avid de reuşită.

Să ne justificăm nimicul şi să-l îmbrăţişăm, căci el este singurul cu gust de tremur! Aşa ar arăta imperativul geloziei pe viaţa şi pe moarte. Cine are curaj să fie deschis cu adevărat, să nască ascunzându-se, seducând, alternând, vals şi mizerie, să danseze cu veninul cenuşiu din el? Nimeni! Să trăim ca pisica şi să urlăm ca leul, să ne mişcam ca tigrul şi totuşi să ne bifăm cimentul. Lemnele sunt mult mai coapte decât himera de sub picioare, chiar dacă o s-ajungem sub picioare, în mrejele viermilor şi al întunericului slinos, dar adipos, parcă slinos, cu toate astea, alunecos.

Sinele tuturor

2011-03-13T20:13:00.001+02:00

Cred că în miezul existenţei a fost pitit mărul discordiei, or poate sâmburele veşnicei refulări, a popasului din care se va naşte şi fiecare oroare cu privire la deplinătatea potenţelor noastre. Tot de acolo, se va fi născând şi interogaţia evoluţiei perfide, minusculul ghiont, şi totuşi mare, ultimul mohican al aruncatului cu ochiul peste hotare, sau, poate mai simplu, peste drum. Nu este trist, chiar nu este, este al dracului de trist! Este trist că ţinem mult să ne vindem în cheltuiala noastră cu noi. Este obositor pentru că avem impresia că putem conduce cumva pe undeva, şi tot aşa. Uneori, când stai cu tine, printre puţinele dăţi, nu stai să te diseci în jurul altor hotare, ci laşi să te laşi cuprins de şi întru-ele. Alteritatea nu este prezentă în sinele tău, se estompează pentru câteva momente, când te laşi purtat de valul gol din tine. În rest, sinele nu este nimic altceva decât un cumul obscur de ego-uri, nimic mai mult. Sinele, în felul acesta, nu numai că este mască, dar o şi întreţine, o pune în picioare, ca apoi să se joace cu ea.

Ne vedem adesea porniţi împotriva propriilor noastre năzuinţe, şi totuşi ne revenim, ne spunem că am omis cândva, cum stăteam poticniţi în ceva, în loc să fie altceva. Ne certăm că nu suntem în stare să alegem cum ar trebui să alegem, cum am pus pe hârtie, şi totuşi nu iese, nu ştim de ce, dar o ţinem tot aşa, învârtindu-ne şi rostogolindu-ne în propria noastră baie de himere. De fiecare dată ne închinăm în faţa deciziilor, ne felicităm pentru ele, ca apoi să ne scuipăm cu ele. Nu fuga de hotărâre ne lipseşte, ci însuşi hotarul de pe care ne vom fi pornit, aruncat într-o nouă lume, anostă, creaţă, sau poate, bună şi crescândă. Ce-i drept, nici nu avem cum să nu ne felicităm pentru nenorocirile noastre, doar plătim tribut propriei fiinţe, a deşertului cules de sinea noastră, de virtutea de a fi în acord cu dezacordul nostru.

Cioran şi barbaria

2011-03-07T17:30:00.004+02:00

Pentru Cioran, barbaria vine oarecum ca un răspuns la scepticism. Barbarismul întreţine, prin voinţa cu care se propagă, germenele perfid al evoluţiei: ,,Fenomenul barbar, care survine în mod ineluctabil în anumite momente istorice de cotitură, este poate un rău, dar un rău necesar; mai mult, metodele de care ne-am putea folosi pentru a-l combate i-ar grăbi venirea, de vreme ce, pentru a fi eficace, ele ar trebui să fie feroce: or, o civilizaţie nu vrea să accepte cruzimea; şi, chiar dacă ar vrea, nu ar izbuti, din slăbiciune. Cel mai bine pentru ea, din clipa în care a început să decadă, este să se târască în faţa barbarului; ceea ce, de altfel, nu-i displace câtuşi de puţin, căci ea ştie prea bine că barbarul reprezintă, întruchipează viitorul.ʼʼ[1] La o primă vizualizare, raționamentul de mai sus, ține să ne arate că specia de care depinde oracolul civilizațiilor moderne a fost și este produsă de un stimul nedomesticit.

Barbarismul, la Cioran, merge mână în mănă cu scepticismul, el nu răsare perfid, el nu atacă preceptele unei societăți, ci le pune pe o pantă de propulsare, le fabrică tocmai pentru a se distanța de ele. Fenomenul barbar este pionul care exultă în punctele de maximă importanță din istorie, el așază instinctul de cotropire acolo unde este tăcere, deschide și închide triumfuri, încoronează disprețul și reușita față de evoluţie.

[1] E. Cioran, Căderea în timp, Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 66-67.

Iubirea şi glasul ei în turmă

2011-03-02T18:32:00.000+02:00

Există, pentru femei, o nevoie de a şti că sunt iubite, un fel de acord ţipător prin care se voalează de lumea lor. Noi, bărbaţii, suntem mult mai tăcuţi, iar atunci când spunem lucruri frumoase, minţim ca nişte porci. În fond, în dansul evoluţiei câştigă doar cei care nu se lasă cheltuiţi de propria lor idee, doar cei care se lasă purtaţi de avântul corporalităţii, al jocului meschin dintre instincte. Fugim, fugim după himere, dar ne lăsăm totuşi conduşi de iluzia că putem controla totul. Iubirea, spre deosebire de mâncare, nu poate fi controlată, nici măcar cântărită, însă ţinem al dracului de mult să o punem pe cântar, să ne vestim în stânga şi-n dreapta cu ea, să le facem tuturor cu ochiul, acaparând şi mai mult spaţiul impersonal al minciunii cu care ne hrănim.

Îmi place să dansez într-o relaţie, să-mi spun că totul curge lin, chiar şi atunci când nu se întâmplă, îmi place şi totuşi îmi displace că-mi place. Să fim în acord cu trăirea înseamnă să fim în acord cu o altă baie furibundă prin care să ne falsificăm cu totul. Evident, dragii mei, totul este falsificare, chiar şi cuvântul iubirii, dansul şi toate cele ce sunt, nimic nu este perfect şi pur, dar să zicem bine mersi că este ceva, să ne mulţumim cu puţinul zilelor noastre şi să zâmbim fals!

Primeşti ce meriţi şi nimic mai mult

2011-02-26T17:43:00.000+02:00

Orice lacrimă sortită pieirii este făcută pentru oameni cu chip de monstru. Oamenii puternici, cei cu umeri laţi şi pumni fermi, cei care indică timpul cu pixul, sunt prizonierii propriei lor elasticităţi, a potenţei supreme de a pune totul împotriva lor. Pot aşa de multe şi totuşi puţine. În potenţă, aristotelic vorbind, orice individ îşi depăşeşte cusurul. În act, orice individ se unge cu o potenţă moartă. Nu există tărâm şi crepuscul de călcat în picioare, oricât de mult am vrea să credem în asta. Suntem mici, chiar dacă suntem mari, avem nevoi şi dispute, creştem şi chiar umplem cu semnificaţie orice pată avidă de răspuns, dar nu putem să mutăm munţi din loc, nu putem să erupem ca un vulcan dornic de răzbunare. Avem o limită înfiptă în pieptul nostru, în mănunchiul de oase ce pocnesc în noi.

Clişee

2011-02-24T22:29:00.001+02:00

Dacă am sta doar pentru câteva momente, am putea să observăm foarte uşor cărările vieţii noastre, a mănunchiului de fapte, a tuturor clişeelor ce se acumulează şi devin canoane sau reguli demne de urmat. Sigur, nu sunt aici pus în situaţia de a nega orice, dar am impresia că cele mai multe lucruri din uzul cotidian, ori sunt grăbite, ori sunt de-a dreptul prost înţelese. M-am plictisit de ideea de sărbătoare, fie că vorbim de onomastică, de Crăciun, ziua cârnatului sau a oraşului. M-am săturat pentru că nu mă mişcă nimic cu adevărat. Sărbătorile, dacă nu ar fi existat produse care să le susţină, ar fi fost cu mult apuse! Moş Crăciun, conceptul coca-cola! M-am săturat să văd femei mituite cu câte o floare de ziua lor, şi bătute cu câte o lustră în cele mai multe din zilele lor. M-am săturat de urările meschine şi mizerabile cu care te ating doar ticăloşii. M-am săturat să ne iubim într-o zi, ca să putem să ne înşelăm a doua zi…

Poate că nu există perfecţiune, dar nici nu o cer, vreau doar să învăţăm să luăm lucrurile ca atare, să nu mai aşteptăm pretexte pentru a face un dar sau a spune o glumă. Majoritatea tâmpeniilor vin tocmai pentru că nu ne putem ridica la pretenţiile noastre obscure, pentru că suntem singuri de sărbători, când în fapt ar trebui să fim alături de cineva, de parcă există un calendar al faptelor ce duc la împlinire. M-am săturat de 1 mai, de toţi bolovanii care fug în pădure şi beau bere şi alţi cretini pe măsură, care fug în vamă, chipurile ca să demonstreze că ei nu fac parte din turmă, dar uită că şi ei se strâng în turmă! M-am săturat de iarna mizerabilă şi fuga după porci. M-am săturat de vara plină de seminţe şi cretini hidoşi care urlă după fete. M-am săturat de începuturile de şcoală, când vezi mici monştrii pregătiţi să slăvească partidul cel măreţ. M-am săturat să mă tot satur şi să încerc să-mi fie bine, mai ales că nu există bine.

Ignoranţa în iubire... doare?

2011-02-22T17:21:00.000+02:00

Ignoranţa doare! Dar, până la urmă, nu este doar o impresie a noastră? Până la urmă, nu vine tocmai din nevoia noastră de a ne spune că suntem cei mai importanţi? În fond, rolul asumat în iubire, de persoana care iubeşte cu adevărat, nu implică deloc ideea de ignoranţă. Pentru înaripatul iubăreţ nu mai există stângă şi dreapta, dar ignoranţa? Să fie oare el aşa de atent? Să nu-i scape nimic? Nicidecum! Nu iubim pentru că nu suntem ignoraţi, iubim chiar şi dacă suntem ignoraţi, şi dacă ni se pun piedici, şi dacă suntem daţi afară pe uşă, tot găsim o cale, intrăm pe geam, sărim de pe acoperiş, spargem uşa, întrecem limita impusă de celălalt. De ce? Pentru că nu vedem ignoranţa; suntem aşa de orbi încât ne lipseşte cu desăvârşire orice reper. Nu cred că suntem sortiţi focului dacă stăm să ne uităm mereu la fiecare fir în parte. Într-o relaţie reală, focul există, nu există paie şi jar, este pur şi simplu acolo, fără a fi nevoie de un adaos. În fapt, ideea de adaos este valabilă doar în contabilitate, doar în făgaşul perfid de a vedea în iubire doar ceva cantitativ, şi nu calitativ. Bine, ar putea spune unii că în cantitate se găseşte şi calitatea, că numărul de obicei ne dă calitatea. Aşa o fi! Însă mereu am preferat să ascult o piesă necunoscută, să citesc un autor necunoscut, iar când s-a întâmplat să fie şi celebru, a fost, evident, doar o întâmplare! Aşa că, fie-ne straşina cât mai caldă, să nu uităm să fim aproape de ceea ce contează cu adevărat, iar acel imperativ real stă înfipt în chiar interiorul inimii noastre, şi nu în gândul că am fi ignoraţi de consoarta noastră!

CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI

2011-02-20T02:08:00.002+02:00

„Toţi bolnavii, toţi bolnăvicioşii tind instinctiv, din dorinţa de a scăpa de neplăcerea surdă şi de simţământul de slăbiciune, spre organizare de turmă; preotul ascet ghiceşte acest instinct şi-l încurajează; acolo unde există turme, instinctul de slăbiciune le-a vrut, iar înţelepciunea preoţească le-a organizat. Căci nu trebuie uitat un lucru: cei puternici tind la fel de firesc să se despartă, după cum cei slabi tind să se adune; dacă primii se unesc, atunci aceasta se petrece numai în vederea unei acţiuni agresive generale şi a satisfacerii generale a voinţei lor de putere, acţiune ce repugnă conştiinţei individuale; ceilalţi, dimpotrivă, se strâng laolaltă, faptul de a fi împreună făcându-le plăcere - aici instinctul lor este tot atât de satisfăcut, pe cât va fi de iritat şi de tulburat prin organizare instinctul ,,stăpânilor“ înnăscuţi (vreau să spun al speciei om-animal de pradă singuratic). Toată istoria ne învaţă că sub orice oligarhie zace întotdeauna ascunsă pofta de tiranie; orice oligarhie tremură neîncetat din pricina efortului pe care fiecare dintre indivizii ce o compun trebuie să-l facă pentru a-şi stăpânii această poftă. “

F. Nietzsche - Genealogia moralei

Despre banii cheltuiţi şi alte minunăţii tipic româneşti. Click aici.

Deschisul lui Rilke

2011-02-19T20:19:00.001+02:00

Există o coerenţă a lucrurilor care stă răstignită (atrasă) într-o forţă de gravitaţie. Această relaţie ce se desfăşoară reprezintă insula nemărginitului. Neîngrăditul sau Deschisul lui Rilke se regăseşte în lumea animalelor şi plantelor. Doar ele se lasă conduse de pofta cea surdă, doar ele se află situate într-o stare de toropeală, undeva între inconştient şi conştient. Omul vede deschisul în privirea animalului, el fiind în afară. Mai exact, deschisul lui Rilke înseamnă însuşi câmpul de atracţie al purei relaţii de atragere. Aici, forţele se contopesc în spaţiul mirabilului centru. În alţi termeni, deschisul este natura, voinţa, pura relaţie de atragere a forţelor, viaţa, mirabilul centru, sfera cea mai vastă a lumii. Omul, prin reprezentarea sa, prin faptul că se pune pe sine, prin vrere, în faţa lucrurilor, se separă de deschis. Omul vrea să se impună, tot ce-i apare în faţă îi este străin, adică situat dincolo de el. Astfel, omul ajunge să i se sustragă deschisului. Dacă facem o paralelă, ceea ce este deschis la Rilke ar însemna tocmai ceea ce este închis la Heidegger.

Pentru Heidegger, omul este în Deschis, el fiind singurul care poate să rostească neascunsul (aletheia). Numai omul poate să cânte şi să lumineze prin cuvânt ceea ce este. Ca să treci pe un drum, trebuie mai înainte de toate să treci prin cuvântul drum. Ca să poţi articula gândul, ai nevoie de lumina cuvântului (logos). Cu alte cuvinte, deschisul este tocmai omul. Prin faptul că privirea ambientală ne este specifică în modul cel mai vulnerabil şi abil de a trece totul prin inima noastră, şi nu prin raţiunea calculatoare. Prin faptul că ne uităm la noi, la interiorul nostru, şi putem să vedem deschisul. Animalul este sărac de lume, planta este străină de lume, omul este plăsmuitor de lume, spune Heidegger. Asta înseamnă că numai noi putem ajunge la fiinţă, la ceea ce ne dă sens şi greutate.

Cum să minţi o fată? Minciuni ideale!

2011-02-17T14:33:00.000+02:00

Îmi place să privesc tabloul năzuinţelor voastre. Acolo unde nu există creier, trebuie să existe Internetul. Este aşa de uşor în ziua de azi să-ţi rezolvi problemele, cu un singur click, nimic mai mult. Oare există cu adevărat un răspuns în sine promiţător? Se pare că da, după pleiada de oameni avizi de Google. După mine, evident, nu. Şi atunci, să vedem ce speră un individ de la o asemenea problematică, care sunt năzuinţele lui, ce-l macină şi trebuie să fie răsturnat? În primul rând, omul cu pricina vrea să scape ieftin, să nu-şi mai bată capul cu atâtea răspunsuri. În fapt, el caută răspunsul tocmai ca să evite răspunsul. Îşi pregăteşte terenul, se încălzeşte şi atacă. Şi ca bâlciul să fie complet, maimuţoiul trebuie să ştie că femela miroase mult mai bine decât o vede el. Tot aşa, dacă nu spune, asta nu înseamnă că nu vede. În altă ordine de idei, minciuna nu este ideală, mai ales când o cauţi. În esenţă, cel care caută să mintă ideal este de fapt cel care se minte pe sine la fel de ideal. Prostul prostit de propria sa prostie! Nu există reţetă fixă nici măcar când pui un ou în tigaie, dar să cauţi un dicţionar al minciunilor ideale?!

Minciuna ideală? Normal, să nu minţi!

CNN : România, centrul global al traficului de fiinţe umane. Pe urmele prostituatelor – de la Amsterdam, în satele din România

2011-02-14T20:17:00.002+02:00

Poate că sună drastic pentru noi să fim văzuţi ca o ţară iubitoare de prostituţie, însă sărăcia ne obligă, iarăşi, să le scutim pe bietele fete de dispreţ. Cei mai mulţi vor fi fost şocaţi de spusele americanilor, dar ei, aşa cum iubesc ţara asta plină de trandafiri, ar trebui să se uite împrejur. Prostituţia, în România, este ca peştele în apă, este peste tot, în sălaşul ei, dacă ar fi să folosim un termen iubit de filosofi. Ce mă macină ? Faptul că, încă, mai sunt oameni creduli, care nu văd în stânga şi-n dreapta.
Problema nu este a prostituatelor, ci a societăţii care nu mai vede nimic, a rostului care a intrat în mersul banal al lucrurilor, transferat până-n treptele uzuale ale bunei-simţiri. Suntem cufundaţi în dispreţ doar când ni se arată obrazul, dar facem cu ochiul de fiecare dată când ne cade o pradă în mână. România nu este mirabilul centru al promiscuităţii, numai că nouă ne place să ne bârfim, să ne jertfim chiar şi acolo unde nu doare, în calculul subit de realitate. Să luăm aminte, orice ţară are himere, nu există utopia lui Morus nicăieri în lume, doar în cărţi! În fond, prostituţia e cea mai veche meserie din lume!

Articol aici.

Primesc... însă, nu mă-nsor! - Caragiale

2011-02-11T23:43:00.002+02:00

QUAD NON EST IN ACTIS NON EST IN MUNDO

Ideea de măritiş! Iubirea, din punctul femeilor avide de legământ, nu poate fi completă decât atunci când se pune pe hârtie. Odată ce a fost ştampilată, iubirea poate să fie împlinită. Nu există sentiment, dacă nu există notar! Nu există trăire fundamentală, dacă nu există o cununie civilă. Noi, oamenii, suntem, parcă, făcuţi să gesticulăm, să dăm din mâini, să ne certificăm alegerile şi să le batem în cuie. Ba mai mult, când agonia ajunge la saturaţie, ţinem să desfacem totul exact cum a început. Fix la instituţii! Nu vrem care cumva să scape cumva că nu a mai fost rost de ceva, aşa că ne ducem hotărâţi să rupem contractul. Cred că Jean-Jacques Rousseau este de vină pentru tot. Nu a mai fost altul ca el, atâtea contracte!

Prin excelenţă, însă, se impune o întrebare care se ascunde în acest testament funebru: De ce simţim nevoia să rostim iubirea? Chiar nu poate ea să existe în taină, cum de altfel şi este? De ce trebuie să ne facem jurăminte, să ne spunem că ne iubim, că ne ţinem de mână, că totul este minunat? În fond, putem trăi liniştiţi şi dacă nu o facem, ba chiar mult mai bine. Instituţia familiei este mult mai importantă decât lacrima iubirii ancestrale, nu există nimic pe lume care să dărâme mitul ştampilei şi al certitudinii. Spuneam, nu demult, că certitudinea în iubire este ca focul în foc. Pur şi simplu, nu are sens, nu are nici o noimă să cauţi apă în apă. Când iubeşti, o faci pur şi simplu, fără de nevoi şi iscoade, fără a pune piedici şi a cânta la şarade; nimic nu se compară cu sentimentul de împlinire, iar iubirea asta ar trebui să fie - un dop în agonie. Petrecerea, dansul macabru al nunţii, vestirea, sunetul, muzica şi aşa-zisa sfinţire preoţească ar trebui să fie în interiorul cuplului, cel fără de spaţiu, fără o lume ce apune subit în ei, fără de nevoi materiale şi certe de a enunţa o certitudine în incertitudine. Să ne iubim, dragii mei, dar să o facem cu adevărat. Să ne luăm cu adevărat, chiar şi atunci când ne doare, când este totul mai greu, să simţim în faptele alegerilor noastre că nu există un alt tipar, o altă iscoadă care să ne prefacă, să ne destabilizeze de la propria noastră reuşită, în speţă, cea de purtători de iubire.

Shakespeare - Neguţătorul din Veneţia: De ce este trist Antonio?

2011-02-09T12:49:00.004+02:00

Tristeţea lui Antonio este dată de lumea în care trăieşte, o lume pe care, culmea, o aclamă, fiind un neguţător cu un rol activ în viaţa Veneţiei. Antonio nu este trist pentru că are marfă pe mare, în cumpănă, cum ar spune Rilke, ci pentru că are un rol de jucat, un rol trist, cum adesea o aclamă, un rol ce nu poate fi perimat şi pus într-o traistă. Într-o lume contopită, precum o piaţă plină în stare de negoţ, oamenii nu stau să se gliseze genuin în spaţiul unei lacrimi sau al unui gând presărat într-o doară, ci caută, fără de întrebări, să rezolve cât mai eficient problemele vieţii cotidiene. Veneţianul nu stătea să se mire, să se ascundă după întrebări, ca apoi să-şi dea răspunsuri, el era sortit câştigului şi jocului stabilit de calendar. Cu alte cuvinte, lumea Veneţiei era ca o mare în care să scăldau doar cei pricepuţi întra-le rigorii prestabilite. Antonio are ochiul fenomenologului care stă la pândă, care vede jocul cotidianului şi ajunge să-l deplângă din chiar interiorul lui. În limbaj aforistic, situaţia ar arăta aşa: Suportă legea pe care tu ai propus-o![1] De fapt, pâlcul identităţii tristeţii lui Antonio stă agăţat de acest minuscul gând. Antonio conştientizează politropia omului, el simte în propria sa vâna tremurul măştilor deprinse cu care ne înhămăm la luptă, cu care ne dejucăm orice avans sau minciună.

Ca un plăsmuitor ce se roade cu o întrebare, căutând totuşi un răspuns, Antonio ajunge să treacă dincolo de orice logică, fie că este calculatoare sau sentimentală, el ţine să se hărţuiască cu acel şir pe care şi-l aclamă. De aceea, în proiecţia închipuită de mine, Antonio va fi numit Plăsmuitorul, omul chemat de zeul Ianus, omul devenirii, al trecerii fenomenelor, omul ca o poartă într-ale viitorului şi trecutului, actorul[2] desenat de însuşi destinul pe care şi-l proclamă: ,,Am judecat/ Că lumea e o scenă, cu artişti. / Dar rolul meu e printre - aceia trişti.ʼʼ[3] Asemenea lupului de stepă a lui Hesse, Antonio ţine cu iscusinţă să-şi întreacă personajul, să-l aşeze într-o spaţialitate ce învinge dualitatea iniţială. În toată opera, Antonio este pus într-o negociere continuă de şanse, de la prietenul iubitor, la omul ars pe rug, la cel temător sau biruitor, aşa arată masca construită de cotidianitate, de fiorul adus în spaţiul cauzalităţii sale. Şi atunci, ceea ce ne frământă cu adevărat este conturul acestui om, al măştilor care se revarsă tacit în el. Cum arată portretul plăsmuitorului? De ce este el trist? Cum se desenează drama?

De fiecare dată tindem să căutăm ascunsul în orice. De fapt, căutăm ceea ce se lasă mai greu de găsit. Fără o astfel de aplecare, viaţa ar fi banală. De pildă, actorul care se pierde zilnic în treburile cotidiene simte o nevoie acută să iasă din tipare, să se scotocească prin buzunarele umile şi să strige: am reuşit. Umblăm şi ne jucăm, iar dansul ne este străin când descoperim că ştim ce vrem. Şi atunci, de ce să nu avem parte de o nouă provocare? Grecia antică avea şi are valoare pentru că se scălda în tragic şi dans. Mai exact, rolul omului în viaţă, rolul actorului, care spune că este om, este o necunoscută, care tinde spre o mare necunoscută. Sincronic cu frica de sine şi cu avântul nostru de a culege noi informaţii, care au scopul de a ne arunca în ambiguitate, stă acel fior care ne incită spre un mare nimic - acesta este cântul omenirii: o nouă provocare. Dramatismul, astfel derivat, apare ca o simplă necesitate ce ţipă sacadat din frustrările noastre meschine. Punct şi de la capăt.

Totuşi, ce este, până la urmă, dramatismul? Cum apare el în lumea lui Antonio? Nu este, oare, el, ceea ce zâmbeşte laconic la colţ de stradă? Dramatismul este provocat de Antonio, el ţipă din necesarul timidităţii şi al pasiunilor draconice pentru căţărat. Escaladăm viaţa precum munţii, aş spune, urmărindu-l pe Shakespeare. Dramatismul se naşte din banal, din ceea ce pâlpâie încet, aproape deloc, din tăcere. Şi de aceea, dramatismul este privit ca ultimul infractor care năvăleşte prin surprindere în viaţa noastră. Şi, uite aşa, ne seduce. Noi îl cucerim, îl ademenim cu profilacticul vieţii noastre, încât ne împinge. Adrenalina dramatismului reprezintă punctul maxim, focul care pocneşte, petele care fac posibilă transvaluarea tuturor mecanismelor pertinente din viaţa noastră. Mai mult, dramatismul apare tocmai acolo unde nu este culoare, în locurile nepătate de haos. Însă, adrenalina dramatismului este doar un pretext pentru esenţa vieţii noastre. În fapt, tristeţea lui Antonio ne priveşte pe toţi, este o problemă ce trece dincolo de orgoliul exegeţilor avizi de răspunsuri abstracte, este o căutare veşnică, dacă ar fi să facem apel la gândirea nietzscheană sau un gând ce se dă ascunzându-se, urmărind linia heideggeriană.

[1] Patere quam ipse fecisti legeni

[2] „I hold the world but as the world Gratiano, / A stage, where every man must play a part, / And mine a sad one“ (p. 28).

[3] Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, Pandora-M, 2003, p. 29.

7 locuri în care îi place unei femei să fie atinsă

2011-02-08T23:58:00.001+02:00

Am revenit în lumea revistelor şi siturilor de doi bani care ne mănâncă existenţa. Acum, după ce-am descoperit cum să citim în talpa piciorului, o să aflăm şi unde se simte femeia la ea acasă, unde este caldă cu adevărat. Lista arată aşa: părul, clavicula, ceafa, zona inferioară a spatelui, palmele, lobii urechii, interiorul coapselor. Iar mai jos o să vedem ce zice un bărbat pe situl cu pricina:

Kamo

23.04.2010 - 00 : 24

Vax

Pe noi ne intereseaza doar c*rul. * care mai vor si altceva sa-si plateasca un gigolo sau sa se faca lesbiene.

Articolul aici.

Omul ca scursură şi consum

2011-02-07T19:27:00.003+02:00

Există o siguranţă în nesiguranţa noastră care ne face să fim stăpâni pe nimic. Acolo, în iluzia clădită cu paie, se naşte perimetrul aşa-ziselor câştiguri. Păcat, însă, că trebuie să cuantificăm totul, să valorificăm umanul din noi. Ciudat şi chiar interesant este faptul că nivelul de împlinire al omenirii a ajuns să fie calculat şi disecat în funcţie de un barem matematico-economic, de parcă fericirea creşte în funcţie de rata şomajului. Interesante mai sunt mecanismele actuale de eficientizare şi de consum, aşa de interesante că omul nu are nevoie în fapt să fie disecat prin ele. Ne uităm la creşterea economică şi o asociem aproape imediat cu nivelul de trai care, la rândul lui, ar trebui să fie un factor de umanitate, adică o doză de împlinire sufletească, un fel de fericire autentică. Asta înseamnă că produsul sau banii, în ecuaţia de faţă, sunt şi reprezintă simptomul fericirii pe pământ.

Omul, din perspectiva corporaţiilor avide de câştiguri, nu este decât un pion sedus de produse, în căutare de obiecte şi de ustensile care să-i satisfacă egoul de a pune mâna pe orice. Evident, falsa impunere a unor mărci, la fel şi posibilitatea de a cumpăra orice, nu duce la reuşită şi împlinire, însă marile organizaţii nu te vor lăsa niciodată să dai greş, mereu te vor aduce pe drumul cel voios, adică pe drumul lor cel bun. De ce să mai vrem altceva în afară de ceea ce ni se oferă? De ce să ne mai punem întrebări când totul este de vânzare? Este normal să fim fericiţi că ne identificăm cu un produs, să-l promovăm gratis şi chiar să ţipăm că el este cel mai bun. Este normal să le facem curăţenie prin fast-food, dar să aruncăm cu totul felul de lucruri în spaţiul public. Normal, nu e frumos să nu strângi după ce ai mâncat în ograda unei corporaţii, nu? Să-i ştergi şi masa, să nu uiţi! Dar să scuipi pe stradă! Până la urmă, falsa morală promovată de corporaţii nu este rea, este doar periculoasă, răufăcătoare, prin aceea că obligă la un altfel de comportament, la o uniformizare benefică lor şi numai lor!

Goana după esenţă

2011-02-05T13:47:00.004+02:00

Pasiunea pentru esenţial a fost drama presocraticilor şi reprezintă arhetipul gândiri contemporane. Thales, în goana după adevăr, a fost printre primii care şi-au pus întrebări cu privire la începutul lumii, la acel prim principiu (vis primitiva activa) care guvernează toate cele ce sunt. Noi, acum, în filosofie, păstrăm desenul lui Thales, dar îl numim fiinţă sau esenţă. În gândirea comună, fiinţa este simplu trecută ca esenţă. Acum, nu numai filosofia se ocupă de studiul fiinţei, cam toate ştiinţele pornesc spre un ţel de genul acesta, numai că se pierd pe drum…

Până la urmă, cel care vinde în piaţă, când te întreabă ce vrei să cumperi, se întreabă în vederea fiinţei. Sigur, nu face ontologie sau metafizică, dar gândirea, aşa cum a fost ea proiectată de /moştenită de la Aristotel, obligă la argumente de ordin cauzal. De fapt, totul se răsfrânge cauzal; nu trebuie să faci filosofie ca să-ţi pui întrebarea: de ce? Dacă stau să mă gândesc bine, copii, când încep rostul prin viaţă, când se întreabă cu privire la orice, nu fac decât să ne arate că ei sunt adevăraţii metafizicieni ai vieţii, nu oamenii de ştiinţă, obosiţi de cutume şi tradiţii precare, ci oamenii cu o privire pură, lovită de singurul lucru care îi mâna pe greci să facă ştiinţă – curiozitatea.

Mirarea, în filosofia contemporană, este un moft, ea nu mai ţine de ochiul filosofiei, ci de dulapul ei, totul fiind acum în bună parte doar metodă şi studiu calculat. Însă, ce uită aceşti iluştrii nătăfleţi este tocmai faptul că ei obiectivează jocul mirării şi al interogaţiei. Ei încearcă să argumenteze un ţinut în sine epistolar, mitic, doresc să plaseze filosofia în spaţiul epistemicului chiar cu riscul de a o rupe de ceea ce este în esenţă sau ce-i este în esenţă propriu. Am ajuns să facem o dialectică a metodei, a calculului logic şi formal, să ne pierdem între probleme ce se nasc din metodă, şi nu din mirare şi sclipire. Acum, toţi sunt filosofi, toţi se întreabă cu privire la modalităţile de abordare sau de tematică, dar nici unul nu stă pe gânduri (otium), nimeni nu mai este uimit de nimic, însăşi ideea fiind în sine obosită de hărţuială contemporană.

Câinii vagabonzi şi oameni muşcaţi pe stradă

2011-02-03T18:31:00.001+02:00

Astăzi am citit cel mai frumos comentariu la un articol într-un ziar online. Recunosc, mi-au dat lacrimile de râs, dar omul merită toată aprecierea şi stima pentru inventivitate. Problema câinilor vagabonzi nu a fost niciodată rezolvată. În fapt, instituţiile statului aşteaptă, stau cu mâinile în sân, şi când mai apare câte o victimă, încep să dea puţin din fălci. Nu mi se pare normal să mergem prin Bucureşti cu teama câinilor. Anul trecut peste 13.000 de persoane au fost agresate de câinii comunitari. Se cheltuiesc o grămadă de bani în documente, fictiv, iar oamenii sunt lăsaţi să fie sfâşiaţi şi omorâţi cu sânge rece. În fine, problema e mult prea mundană şi nu ar avea rost să o despicăm aici. Să citim comentariul cu pricina şi să zâmbim frumos, toate astea în timp ce ne muşcă un căţeluş drăgălaş de picioruşe şi de fund. Apropo, nu cred că avem precedent, dar soluţia ar fi, dacă tot îşi freacă toţi mâinile, să dăm primăria capitalei în judecată, să vezi atunci cum apar soluţii, ies pe bandă rulantă!

''Am nişte idei uneori, pe care mulţi le-ar putea considera ciudate, dar în opinia mea sunt foarte frumoase. Spre exemplu aceşti câini comunitari ar trebui strânşi şi duşi într-un super adăpost unde să fie hrăniţi şi îngrijiţi. Apoi zilnic aproximativ 100 de câini sa fie eliberaţi pe un teren de câteva hectare pentru a fi împuşcaţi în scop de agrement. Sunt destui ca mine care doresc violenţa şi în realitate nu doar la televizor. Pentru fiecare câine împuşcat vânătorul ar trebui să plătească 30 de euro. Astfel s-ar obtine bani pentru îngrijirea celorlalţi câini rămaşi în adapost care ar trebui să fie vioi şi sănătoşi pentru a face vânătoarea mai captivantă. Carnea câinilor ucişi ar putea fi donată sau vândută restaurantelor chinezeşti dupa un control sanitar-veterinar iar din pielea acestora s-ar putea face diferite articole de marochinărie. Deameni s-ar putea organiza şi o vânătoare non-letală cu bile de paintball unde câinii doar să sufere şi să schelălăie dar să nu moară.''

Nebunia de a reuşi

2011-02-03T00:50:00.001+02:00

Trăim vremuri nebune, cu patimă şi foc. Am ajuns să ne dăm în cap la fiecare colţ de stradă. Ne ţinem în braţe doar din dorinţa de a reuşi. În fapt, singurul adevăr demn de luat în calcul, într-o societate de consum, este monologul sorbit şi deghizat într-un dialog cu restul societăţii. Să fim serioşi, câţi vor să-ţi fie bine? Câţi simt cu adevărat că fac ceva pentru tine, fără a avea ceva ascuns care să-i determine să te ajute?

Îmi este greu să cred în vorbe goale, în preoţi deghizaţi, în oameni ai cuvântului şi angelicului. În fond, dacă stau să mă gândesc, în goana asta după supravieţuire sunt aruncaţi toţi. Nimeni nu scapă. Fie că eşti sfânt sau diavol! Suntem nevoiţi să fim răi, să tragem în dreapta şi-n stânga, suntem asupriţi să fim buni, milostivi, să ne dăm coate şi să zâmbim fals. Ce interesantă ar fi o lume dacă valorile s-ar inversa şi în loc de un salut am arunca câte o înjurătură! Măcar aşa am fi sinceri cu ce simţim. Cum ar suna: Bună ziua! Iar răspunsul: Du-te dracu’! Interesant, nu?

Cele mai umile feţe ascund pete în ele; nu există nimic care să se compare cu aceşti falşi ipocriţi, cu modul lor mârşav de a spurca noeme, totul fiind doar o aromă bună de gustat şi de aruncat la closet. O să învăţăm să devenim aşi într-ale actoriei şi milostivirii, o să fim mai presus de toate şi, uite aşa, o să vânăm cu nesaţ!

Să luăm viaţa în glumă?

2011-02-01T22:26:00.000+02:00

Cele mai iluminate minţi au spus să luăm viaţa în glumă. Evident, cele mai frumoase minţi văzute de mine, nu cele care se fac pe la facultăţi cu forţa şi cu idei pe de rost învăţate. Nu există nimic mai frumos decât să te investeşti în ceea ce nu este în programa şcolară, să te falsifici în faţa profesorilor, dar să câştigi în faţa ta. Cred că, în timpul facultăţii, nu am făcut niciodată ceea ce era cu adevărat în programă, mereu m-am legat de ceva, am încercat să fiu situat în paradigma respectivă, dar să aleg totuşi ceea ce-mi convenea.

Cum spuneam, putem să luăm viaţa în râs, să ne descotorosim cu totul de cele ce sunt, să ne aruncăm în marea învolburată a deşertului şi să visăm cum nimeni nu o face? Aş vrea să putem, aş vrea să zburăm cu adevărat, să ne stingem într-o lacrimă şi să dansăm perfid întru-alta, dar mă tem că blestemul este mult prea mare pentru noi, viaţa este mult mai mult decât putem duce. Cele mai frumoase minţi au spus să luăm viaţa în glumă, însă ele, culmea, nu au reuşit niciodată. Au cochetat cu această idee, dar nu au pus-o în practică…Să fim oare mai mici decât ideile noastre? Să nu putem să schimbăm aşa-zisul dar cu care ne-am pomenit la naştere, în speţă, cel de purtători de viaţă? Viaţa nu este o glumă, ci o glumă bună, cum adesea am spus; ar trebui să o dezlegăm de şnurul ce o leagă şi să o purtăm în jurul nostru cu adevărat, să nu ne mai minţim că totul este frumos sau urât, să încercăm să aderăm la jocul de forţe ce se stârnesc în noi, să ne lăsăm duşi de ele şi să fim ca animalele, liberi şi totuşi prinşi în existenţa asta nebună.

Cum să dai răspunsul la toate?

2011-01-30T18:51:00.004+02:00

Mă întreba cineva cum este să pui pe tapet aşa o multitudine de gânduri şi trăiri, să te descoşi în faţa tuturor, să le arăţi cele mai intime răvaşe, să te dezveleşti de temeri şi să cânţi cu propria ta cenuşă. Ce nu ştia omul este că viaţa mea, aşa cum este şi a ta, sau a celui de lângă tine, nu este decât o glumă bună, nimic nu este bătut în cuie, blocat în propriile virtuţi de a nimici şi cel mai fioros curent ce alunecă spre tine; viaţa este un truc din care scapă doar trişorii. Cu zâmbetul pe buze!

Suferinţa nu este făcută pentru oameni slabi, secătuiţi de toate cele ce sunt, ea se propovăduieşte acolo unde nu sunt tipare, în ghiocul celor puternici, în punctul de fugă al oamenilor cu gânduri măreţe, acolo unde se nasc troiene şi unde se pun iscoade, în abisul golit al Zeilor.

La ce bun poeţii?

2011-01-28T19:38:00.001+02:00

La ce bun poeţii? – se întreabă Heidegger, pe linia lui Holderlin, dacă omenirea şi-a pierdut din sclipirea cea timpurie, dacă totul acum este presărat cu nesaţ peste ciment. Poeţii, spune Heidegger, sunt cei care încă mai pot să ajungă la o urmă a zeului, a vremurile ce par stinse, adulmecate acum de cotidian şi banal. Grecul, în antichitate, era laolaltă cu zeul, se punea în acord sau chiar se lua la întrecere cu zeul. Zeii erau peste tot, lumea nu era ruptă cu totul de transcendent. De fapt, problema nici nu se punea în termenii transcendenţei.

Astăzi, când totul este acaparat de o lume furibundă, avidă de iluzii deşertice, cum ne tot avertiza Nietzsche, nu mai avem nimic din mirarea grecească, din îndoiala socratică…Lumea, aşa cum apare în contemporaneitate, este sătulă de întrebări, a ajuns la o aşa-zisă maturitate în care nu mai există iz sau rost de uimire. Totul este fabricat şi ambalat cu o nemiluită vanitate sub semnul certitudinii, noi nu ne mai punem întrebări, noi ne dăm răspunsuri – totul este simplu şi frumos aşa…

Portretul omului contemporan este acaparat de o mască fixă, fără de foc şi râvnă. Cutezanţa, de care vorbeşte Heidegger, nu este decât o sclipire a ideii de voinţă, ea nu poate prinde gândirea şi limbajul sub o singură pătură, dar te poate arunca în spaţiul balanţei, al focului cernut de tine. Cutezanţa, aşa cum apare la Rilke, pare să exprime o formă de vivacitate specifică animalului. În fapt, asta era şi ideea, să cadă accentul pe naturaleţe, pe ceea ce s-a rupt de noi odată cu gândirea platoniciană.

Sex pe facebook

2011-01-27T16:37:00.001+02:00

"Folosirea sms-urilor, a reţelei Facebook şi a altor platforme de socializare îi determină pe cei care au început de curând o legătură sentimentală să întreţină relaţii sexuale mai devreme, potrivit unui sondaj citat de Reuters."

Asta înseamnă că reţeaua de socializare rezolvă problema discuţiilor preliminare. Ba mai mult, ce este mai interesant este faptul că noile prietene încep să caute, după ce s-au aruncat în noua relaţie, fostele prietene ale actualului iubit. Găsit virtual, evident! Femeile sunt mai curioase! Însă, am o dilemă, bine că nu este o trilemă, cine hotărăşte când este mai devreme?

Articolul îl găseşti aici.

Zâmbetul tiranului

2011-01-25T21:00:00.001+02:00

Am vrut să încep acest articol prin a vorbi despre tiran, victimizarea tiranului şi perversiunea cu care îşi seduce victimele. Mi-am dat seama, după câteva rânduri, că tiranul e banal, ar fi prea mult pentru noi să pierdem timp cu unul care vrea să pună mâna pe cât mai multe lucruri fără a face nimic. Aşa că, în toată agonia de faţă, un zâmbet mi-a surâs întrebându-mă, unde este demnitatea? Putem noi să vedem cu adevărat sau suntem adânciţi în propria noastră conştiinţă? Poate să existe demnitate într-o lume contopită cu dorinţe?

Suntem în secolul vitezei, al goanei după tehnologie, al gândului că totul va fi mai uşor dacă vom lasă totul în seama calculatoarelor. Suntem dependenţi de ustensil, şi chiar mai mult, ne identificăm cu aşa-zisele noastre valori, ne batem cu pumnul în piept pentru nişte produse, ne punem piedici unul altuia, încercăm să venim cu soluţii tocmai acolo unde nu este nevoie, luăm pastile pentru orice, dar uităm că ele tratează doar efectul. În lumea aceasta, o lume a mijloacelor, se găseşte şi hoţia tiranului, a individului care se află pe buzele tuturor, a omului bun la toate, a celui care gândeşte pentru toţi şi pentru nimeni, aici întâlnim escrocheria meschină şi vehementă a infractorului care-şi spune cu zâmbetul pe faţă că el este doar un simplu Don Dresor.

Putem noi să zăbovim cu sinceritate, când alergăm la metrou, când folosim zece calculatoare, când citim de pe internet, sau ne mirăm de nu ştiu ce invenţie, putem noi să mai înţelegem demnitatea cu adevărat, să o mai găsim pe stradă sau chiar la îndemână, în buzunar? Sincer, nu! Nu cred că mai ştim să apreciem ceva, nu cred că ştim ce este aia onoare sau cuvânt, ba chiar mai mult, nu cred că aflăm din presă sau de pe internet că există cuvântul etică, sincer, nu avem cum, aşa multe informaţii, aşa de multe soluţii, pe toate drumurile, cine ar mai avea tupeul să ridice vreo problemă când totul este de vânzare?

De ce se despart femeile de bărbaţi?

2011-01-22T14:07:00.000+02:00

Ne tot frământă întrebările care ascund ceva în ele, tot încercăm să răscolim sinistrul perfid al fiecărui gând în speranţa că vom ajunge la un răspuns satisfăcător, dar uităm că rănile nu se închid aşa, ci se adâncesc şi mai mult în nepătrunsul hăituit de noi. Motivele unei despărţiri nu vor exista niciodată, şi asta pentru că nu există motive reale, există nişte puncte de saturaţie, nişte mici răscoale care decid să se strângă într-un ultim şi suprem fuleu.

Bărbaţii nu au fost niciodată inventivi, ei mereu au fost preocupaţi să vâneze, să stigmatizeze teritoriul, să înfulece orice pradă cu nesaţ şi să stea pe loc. Femeile, dimpotrivă, fiind nevoite să fie alese, au fost obligate să găsească tertipuri, să fie din ce în ce mai sigure pe nesiguranţa lor, totul fiind doar un truc, o paiaţă zâmbitoare ce îşi propunea să atragă şi mai mult în capcană potenţialii cimpanzei. Însă ce se desprinde de aici? Cu ce s-au ales femeile spre deosebire de bărbaţi? Ei bine, femeile, fiind nevoite să se lase prădate, au găsit şi rafinamentul, tactica, suavul, lascivul, au găsit mrejele fermecătoare ale avansurilor, au învăţat să aleagă şi, deci, să fie rafinate. Lucru care scapă cu desăvârşire bărbaţilor. Astfel, înarmate cu un bagaj de jocuri şi cuvinte, au început să sorteze, să disece şi mai atent fiecare potenţial partener în parte, totul fiind în esenţă doar un joc. Sexualitatea, dansul, perversiunea, au devenit amicii femelei, şi asta pentru că masculii presau cum puteau ei mai bine, adică forţând nota.

Evident, cercul vicios răsare, şi un maimuţoi se prinde că este timpul pentru schimbare, că ar trebui să înveţe limbajul femeilor, adică să se joace, să danseze exact ca ele, să fie şiret şi să privească exact acolo unde doare, adică în mănunchiul orgolios de vulnerabilitate. De aici şi până mai departe a fost doar un pas. Bărbaţii au început să-şi filtreze terenul, au ridicat ştacheta, au început să-şi măsoare cuvintele, să fie mai domesticiţi, să facă trecerea într-un final de la barbar la civilizat. Însă, în goana după pradă, bărbaţii au ridicat şi mai mult nivelul de percepţie al femeilor cu privire la tacticile lor de agăţat. Mai frumos spus, bărbaţii au jucat dansul lor, dar pe muzica femeilor.

Şi acum, să revenim la ce ne doare, de ce se despart femeile de bărbaţi? Urmărind raţionamentul de mai sus, este destul de clar de ce femeile aleg să fugă de bărbaţi. Se tot aude prin piaţă că bărbaţii sunt perverşi, meschini, schimbători, că fug după multe şi vrute, dar în fapt unul dintre motivele despărţirii stă închis tocmai în acest mit: perversiunea. Femeile sunt menite să fie iubite, nu înţelese, spunea nu ştiu cine, aşa e, şi asta pentru că joaca este mai presus de toate. O femeie se desparte de un bărbat când el uită să mai fie pervers, când el uită să o mai mintă frumos, chiar dacă încearcă să o facă. Femeile se despart de bărbaţi pentru că dansul le este străin bărbaţilor, că nu mai ştiu să fie aşa de seducători cum au fost, că drumul lor şi certitudinea lor că au pus mâna pe o bucată se destramă din chiar acel moment. Femeia simte şi miroase mai mult decât oricine. Ea fuge de tine pentru că ai devenit comod, ai uitat să o mai vrăjeşti şi să o amăgeşti aşa cum o făceai. Femeia fuge de tine pentru că scara evolutivă o obligă să facă asta. În competiţia asta nebună câştigă doar cel mai şiret, şi nu cel onest. Sinceritatea nu există în cumpănă! Femeile se despart de bărbaţi pentru că ei nu mai ştiu să facă dragoste, nu mai găsesc nimic nou cu care să le surprindă, nu mai fac faţă propriei lor dispute, a jocului cu care le-au hrănit încă de la început, când le-au sedus şi le-au adus în spaţiul potenţei lor. Femeile fug de bărbaţi pentru că bărbaţii aleg să plângă după ele, decât să alerge după ele, să ţină aproape sentimentul de incertitudine, şi nu de câştig.

Patru semne că eşti bătut în cap

2011-01-21T17:16:00.001+02:00

Ce interesante sunt soluţiile de genul celor prezentate prin reviste:

Un semn că te doreşte! Cum să ajungi frumos când eşti urât! Cum să te scarpini în fund în timp ce te scobeşti în urechi! De ce să zâmbeşti la locul de muncă? Cum să te dezvirginezi cu un ciocan? Cum să slăbeşti mâncând? Cum să te îngraşi slăbind? Cum să pui mâna pe el? Cum să scapi de trecut şi să te trezeşti în viitor? De ce este libidoul mărit când te uiţi la un meci de fotbal!? De ce să nu te speli pe mâini când ieşi de la toaletă!? Cum să arăţi impecabil la 80 de ani? Vrei să fii ager la minte? Cumpără un tampon!

Vrei să faci sex cu altcineva în afară de tine? Uită-te în oglindă! Cum să ai dinţii albi, dar să miroşi a usturoi! De ce femeile sunt vulnerabile? Cum să te menţii în formă în timp ce stai? Vrei să te calmezi? Mănâncă un cârnat! Ce este tensiunea sexuală? Lacrimile femeilor taie pofta de sex a bărbaţilor. De ce plâng femeile după ce fac dragoste? Ştiinţa ne învaţă că bărbaţii infideli sunt proşti la pat! Fecioarele sunt bune la pat! Leoaicele sunt cuminţi în casă! Feng shui şi salata cu viţel de oaie!

Psihologia dragostei te învaţă cum să descoperi tainele iubirii! Semne că iubitul te înşeală! Ghicitul în talpa picioarelor sau podomantia. Bărbaţii sunt atraşi de femeile vulnerabile sau respinse în dragoste. Când prietenia se transformă în dragoste. Ce nu trebuie să ştie femeile? Semnificaţia replicilor de despărţire ale femeilor. Află unde este Moş Crăciun pe gps sau internet.

Cum să scăpăm de plictis?

2011-01-19T22:11:00.001+02:00

M-am gândit mereu la esenţa vieţii, mai ales că am întâlnit pe parcursul acestui circ o grămadă de oameni care aveau de gând să se omoare, pentru că nu ştiau care este esenţa vieţii sau dacă există. De fapt, mint, nu m-am gândit serios decât atunci când am început să văd că numărul celor care au de gând să se sinucidă începea să crească. În fond, viaţa nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât un joc de zaruri. Şi când zic joc mă gândesc la sensul cel mai simplu şi mai natural. Treaba este în felul următor - noi ne plictisim, asta e miza tuturor celor ce sunt.

Matematica probabilităţilor a fost inventată nu pentru a descoperi esenţa lumii în care trăim, ci pentru a stabili o posibilitate fermă de a câştiga la loto. Viaţa, aşa cum este construită, evident, de noi nu este nimic altceva decât o fugă de plictis. Suntem plictisiţi de toate şi de tot. Ne căsătorim din plictis. Ne ducem la cumpărături din plictis. Facem copii din plictis. Avem locuri de muncă din plictis.
Camus vorbeşte de absurd, însă nimic nu este absurd, ci calculat cu o precizie de furnică. În fapt, totul este o luptă cu plictisul, tot, absolut tot. Iubim pentru că ne plictisim. Ne minţim că iubim, că suntem romantici. Dansăm, râdem forţat, facem ritualuri, inventăm religii (vezi scientologia sau mormonismul lui Joseph Smith, Jr.), căutăm muzică, scriem poezie şi filosofie, cântăm în cor şi scuipăm seminţe.

Să fim serioşi, nimic nu este absurd, însuşi Sisif a conştientizat asta, însă Camus a văzut prea puţin, a rămas la primul strat, nu a privit cu ascuţime. Sisif nu şi-a luat soarta în braţe, nu s-a însurat cu ea, a luat în râs râsul însuşi, a arătat că totul e plictis şi a căzut în lanţul cauzal al inerţiei tocmai ca să ne deschidă ochii: suntem mici şi alergăm după acadele, ne prefacem că facem ştiinţă şi rachete când, în fapt, fugim de moarte, ne ascundem după iscoade şi rânjim forţat pentru că, fie vorba, nu avem nimic altceva de făcut. Suntem nişte maimuţe care au pus mâna pe ustensile, şi asta pentru că ne plictiseam, ne doream să fim viteji ca leul sau ca tigrul, râvneam la zbor şi la păsări. Nu evoluţia a ridicat ştacheta, ci plictisul, nevoia de a te scoate din braţe, din moliciunea cu care-am fost stigmatizaţi la naştere, de neputinţa cu care ne-am înzestrat de-ndată ce am fost aruncaţi pe pământ.

Una este a înţelege şi alta a accepta sau una este a vrea şi alta, a putea

2011-01-18T14:52:00.001+02:00

Există în fiecare dintre noi o luptă cu propriile noastre ocolişuri, un fel de temei ce ţine să ne frământe mai mult decât propria noastră potenţă, decât propriul act ce stă ca scenă pentru eşecurile dorinţelor noastre. Spunem că înţelegem cum stau lucrurile, că ştim ce se întâmplă cu ele, dar nu putem să le acceptăm, totul fiind într-un final doar un adaos greu de suportat. Spunem că am acceptat pur şi simplu, fără să ne mai uităm în dreapta sau în stânga, dar uităm că înţelegerea vine la pachet.

De fiecare dată se ascunde un topos malefic în spatele fiecărui gând cu care ne zbatem la drum, dar aproape de fiecare dată încercăm să-l înduplecăm, ne spunem că suntem mult prea mari pentru o lume aşa mică, că nasul nostru miroase mult mai mult decât poate duce. Însă, reuşim cu adevărat să străpungem acest gard ineluctabil? Găsim soluţii sau ne poticnim în propriile eşecuri? Este foarte uşor să spui că ai înţeles un lucru şi că-ţi este totuşi greu să-l accepţi, totul fiind mult mai mare decât propria ta năzuinţă de a îndupleca un leu ce se soarbe într-o gheară. De ce să nu luptăm până la capăt? De ce să lăsăm totul în seama unei logici elementare ce ne separă de noi?

Acceptarea nu poate să existe fără o anume comprehensiune, ea nu poate să răsară direct spre noi, să ne fure prin surprindere, trebuie să fie presărată cu un soi de înţelegere, cu un teren uscăcios ce aşteaptă să fie totuşi ferm. Să vrem să putem, aş spune! Puterea fără de voinţă este ca apa fără de hidrogen! La fel şi cu acceptarea, cea care ne pune în genunchi, arătându-ne că suntem slabi într-o lume plină cu oameni la fel de slabi. A forţa norocul unei mai bune conduite, înseamnă a te lăsa cuprins de nenorocul unei mai proaste înţelegeri, adică a nega ceea ce vrei să înţelegi, tocmai ca să accepţi. Negativul trebuie înţeles, însă, ca având o funcţie pozitivă. Ca să rupi cu totul, trebuie să priveşti cu ochi de lup chiar şi acolo unde nu există sânge. Să fim paznici la turmă, dar să lăsăm lupul să sfâşie!

Când alergăm pe un stadion şi simţim că trupul ne sugrumă, abia atunci ajungem să conştientizăm mersul perfid al speranţei, al leacului ce stă închis în noi. Omul nu ştie să-şi educe himera, dar ştie să se toarne în ea! Cum spuneam, când focul trupului te cuprinde, când simţi că nu mai poţi, exact atunci ajungi să conştientizezi zăhărelul voinţei, abisul ce pompează forţe malefice în tine, demonul chinuitor, acel fier încins care incită la cotropire, la foc şi pulbere, la ceea ce ne dă forţă ca să putem continua, într-un cuvânt, la putere. Aş spune, puterea nu poate să fie gândită fără orgoliul vrerii, nu poate să fie măcinată şi pusă într-un sac ontologic, fără să nu avem temeiul ei, să nu putem să o percepem cu adevărat în pliul ei, în ceea ce-i dă torţă şi foc!

Deşertăciunea sufletului

2011-01-16T10:55:00.006+02:00

   Ce frumos este să cânţi la fel cum ai scrie! Ce frumos este să scrii cu note muzicale, să te contopeşti cu irealul din tine, ţinând şi ţintind spre un-altul mereu, spre un ţinut ascuns ce scoate capul, prin sunet, afară! Cei mai frumoşi oameni au compus; nu există sfinţi sau filosofi, nu există nimic cu care să se compare sublimul muzical, nici măcar iluzia tăcerii rupte din rai.
   Erosul se împleteşte cu idilicul noumenal în spaţiul muzicii, aici se întinde fructul interzis, aici devine posibil, de aici răsare şi se scutură de himere. Muzica este cheia şi răspunsul nostru în faţa neputinţei cu care ne-am stigmatizat la naştere. Muzica este făuritoare de sens şi de oceane, ea este singura ce ţine să străbată deşertul şi iluzia fiinţei. Ea uneşte somaticul, îl taie şi-l disecă cu trandafiri şi spini de gheaţă.

Frizerul

2011-01-12T17:54:00.001+02:00

În goana cu care ne hrănim la fiecare pas, găsim şi ciobul cu care falsificăm orice trăire autentică. Una dintre himerele ce prefac viaţa în iluzie stă înfiptă în gândirea de tip atotştiutor. Credem în noi, în nevoile şi în certitudinile noastre, încât nu mai avem nevoie de nimic altceva. Ne uităm în oglindă şi totuşi fugim de imaginea ce se reflectă dincolo şi întru-ea. Frizerul, în schimb, operează, pe lângă celelalte ustensile, cu oglinda. Poate că singurul om care ştie cum să vadă cu adevărat este frizerul. Noi, în oglindă, ne ascundem imperfecţiuni, ne stârnim speranţe şi reuşite.

Frizerul, precum daimonul socratic, are rolul de a te pune pe scenă. El este cel care vede trăsăturile tale, el vede dincolo de tine, culmea, vede în tine, în ceea ce vrei să vadă şi nu numai. Frizerul este esteticianul fără de taină, de el nu poţi fugi, el este acolo ca să te pună faţă în faţă cu temerile tale. Pesemne, frizerul este şi cel care te ajută să te ascunzi cel mai mult de tine, dar şi de ceilalţi. Asemenea daimonului, a fiinţei intermediare, frizerul este cel care unelteşte cu tine, este îngerul şi rugăciunea întocmită şi pusă pe fapte, te duce şi te seduce cu mâinile, te face frumos sau urât, te înţelege şi chiar te suportă. Mâinile sale sunt uneltele divine prin care se nasc noeme, gândurile sale devin pârghii de pus în aplicare, iar alura sa îţi dă virtutea creatoare şi mincinoasă. Frizerii, ca mulţi alţii, sunt acei indivizi care au norocul să ne surprindă în intimul nostru, ei intră acolo unde oceanele pocnesc. Tumultul nostru falacios devine acum o izbândă de tăiat cu fineţe şi simţ graţios.

Omul nu se poate ascunde cu adevărat, nici nu are cum; în omenire stă o pată ce uneşte, ce ne pune în spaţiul presărat cu impersonalitate şi foc. De aceea, în făgaşul gândurilor noastre, se găsesc proiecţii comune, pârghii genealogice sau chiar mituri care ne urzesc şi contopesc. Frizerul ne străbate hotarele pentru că străbate fiorul oglinzii, pentru că este un geniu al imaginii, ale temerilor şi drumurile ce par apuse. Noi fugim de noi, de alţii, de toţi şi de toate, însă în viaţă există, chiar dacă nu credem, în zonele cel mai puţin palpabile, indivizi intermediari, cei care ne leagă, fie că vrem, fie că nu vrem, de ceilalţi. Muzicianul ne aruncă în spaţiul artei, frizerul ne pocneşte în spaţiul efemerului. Toate fiinţele intermediare conturează o lume a seducţiei şi a cuceririi. Noi, turma, adulmecăm şi frângem totul cu speranţa de a ne regăsi cumva în impersonalul de faţă, în nemilosul ochi al oglinzii care naşte frunze apuse şi speranţe deşertice.

Ca simbol aş vrea inima ta

2011-01-06T13:05:00.000+02:00

Cum să te rupi de cineva dacă totul a fost în jurul lui, dacă chiar totul s-a redus la el? Cum să avem tăria să ne rupem de un seducător, de un om care te-a luat de mână, te-a purtat de colo în acolo, ţi-a arătat că viaţa înseamnă mai mult decât o simplă rătăcire, cum să scăpăm de tot? Când iubeşti o persoană te identifici cu ea, cu năzuinţele ei, cu ceea ce pare ilustru pentru ea. Contopirea înseamnă, într-un final, o aproximare a unei măşti, a unui discurs lasciv, a unui decor ce se lasă vopsit tacit de amândoi. Iubirea este ca o mască fixă, ca un chip strâmt, un chip ce se lasă violat de ideea unei singure voinţe, aceea de a sta nemişcat într-o lume goală, într-un deşert plâns cu himere. Aici, în goana după siguranţă, ne dăm mâna, ne luăm unul pe altul, ne purtăm ca şi cum totul ar fi perfect, căutăm să fie totul cât mai sigur, să ne lipim cu dezordinea noastră. Dar, până la urmă, nu reuşim! Pentru că două persoane nu pot să stea pe acelaşi deal, nu pot să se lege perfect, să se concretizeze într-o singură şi ineluctabilă dorinţă. O mască va fugi până la urmă, se va rupe de sincronicitate, va simţi că fluieră şi altceva în ea, iar atunci…va pleca.

Celălalt? Ce se întâmplă cu el? Mulţi aleg sinuciderea, pentru că viaţa ca proiect contopit nu-şi mai găseşte sensul, culoarea, totul fiind pierdut şi închis. Celălalt este mort, chiar dacă nu este, el trebuie să-şi renegocieze masca, să-şi aducă aminte că totul este devenire, şi nu dispreţ sau obsesie, fanatism şi perfecţiune, va trebui să trăiască fără de voinţă, să se lase violat de multitudinea de măşti ce se revarsă lasciv în el.

Despre noi

2011-01-04T02:44:00.003+02:00

Tu te-ai contopit cu totul. Ai ajuns să vorbeşti ca mine, să gândeşti ca mine, să-mi asculţi muzica, să-mi citeşti gândurile. Ai ajuns să-mi porţi hainele, să mi le speli, să te torni cu totul în mine. Ai ajuns să vezi cu ochii mei, să asculţi cum ascult eu, să te superi în felul meu, să nu mai vrei nimic din ce este al tău. Ai ajuns să crezi în ceea ce cred şi eu, uite aşa ai uitat de tine. Te-ai aruncat cu totul în lumea mea, te-ai înecat în ea, te-ai sufocat cu ea, iar acum îţi este greu, nu mai poţi să mergi cu picioarele tale, ai nevoie de mine, ai nevoie de mine ca să te ţii pe tine. Însă, ceea ce nu înţelegi tu este că nu mă pot culca cu mine, eu nu mă pot asculta pe mine, eu nu am nevoie să mă văd pe mine în tine. Eu am nevoie să mă torn, la fel ca şi tine, într-un loc, într-o grădină care să mă poarte aşa cum te poartă pe tine. Ăsta este motivul meu, aşa este lucrul care ne desparte, aşa arată firul care ne omoară mica noastră idilă.

Relaţia perfectă

2011-01-01T21:42:00.002+02:00

Fără să vrei, mutilezi oameni în drumul tău spre făgăduire. Nu te uiţi în stânga şi în dreapta, iar dacă o faci, nu ai timp să ai grijă de toate şi de toţi. Nu ştiu dacă putem să ne cerem iertare cu adevărat, mai ales că nimeni nu poartă nicio vină. De ce să fim vinovaţi pentru propria noastră incertitudine, de ce să fim puşi la zid pentru micile noastre trucuri? Viaţa în sine este un joc cu personaje, în care se petrec o sumedenie de accidente, fie că vrem, fie că nu vrem. Poţi să judeci un om pentru că s-a îndrăgostit de altcineva, îl poţi pune la zid pentru ceea ce a simţit? De ce căutăm să înţepenim indescifrabilul, de ce să nu ne lăsăm purtaţi de adevărul tremurului nostru? El este singurul care cântă. Să dansăm aşa cum o fac delfinii în apă, dar să înţelegem că totul se termină, că o relaţie se consumă, că un om ce era un munte, poate să fie nimic, să cântăm cu propria noastră cenuşă şi să trăim funebrul gândurilor utopice…

Găsim în oameni, de obicei, soluţii, ne agăţăm de ele, chiar şi acolo unde nu sunt, şi strigăm în gura mare că am ajuns la ceruri, însă nimic nu este mai frumos decât deşertul ce se scurge printre degete, nimic nu este mai frumos decât gândul unei iubiri pierdute ce se revarsă tacit în amintirile şi năzuinţele noastre. Eclectismul gândurilor noastre este simptomul bolnav al adevărului, noi nu putem să strângem în braţe o singură mască, noi nu putem să fim închişi ca nişte cărţi pierdute de timp, noi suntem meniţi dansului meschin al jocului dintre complezenţă şi existenţă, al focului ce se naşte din dorinţa obscură de a strânge laolaltă toate himerele din viaţa noastră, al faptului că însuşi desfrâul ce se naşte din acestea este doar un iz de goliciune ce ne conduce la moarte.

Am învăţat să ne jucăm cu cei din jurul nostru, cum şi ei au învăţat să se folosească de noi. În lume nimic nu costă cu adevărat, doar iluzia că putem conduce orice până la capăt! Aşa că, fie vorba între noi, nimic nu duce la moarte cu adevărat, nimic nu destramă o relaţie sigură…poate siguranţa că o vedem sigură!

Poză de aici.

Noul an

2010-12-30T15:54:00.000+02:00

Am învăţat să privim îndărăt cu o anume baie de mulţumire, să nu ne mai uităm critic la nimic, mai ales la capăt de an. De fapt, impropriu spus, capăt de an, ştim foarte bine că este doar un biet calendar, o matematică inventată de nu ştiu cine... În fond, nici nu are sens să ne privim încordat, mai bine să ne lăsăm duşi de iluzia unui calcul subtil, decât să ne amăgim cu tristeţi precare. Putem? Normal, nu. Oricât am încerca să ne eliberăm de năzuinţele noastre, de focarul de infecţie ce putrezeşte lasciv în noi, nu am reuşi, doar suntem timp, nu? Omul este timp, el dă semnificaţie şi cauzalitate tuturor păcatele şi dorinţelor, omul capătă de toate şi totuşi nimic, totul fiind doar un pumn de iluzii.

Cu toate acestea, anul nou nu vine pentru toţi, nu că ar veni cu adevărat, dar ar trebui să învăţ şi eu să mă bucur de aceste lucruri, să încerc să mă integrez în prăpastia avidă de nimic. În fond, mi-am dat seama, nimic nu mă mai poate mişca. Să fii de lemn sau de piatră? Ce alegi?

Aş vrea totuşi să vreau, să-mi doresc şi eu ceva, să nu mă mai gândesc aşa de mult la ziua de mâine, să pot să vreau, să vreau să pot, să fiu cumva legat de lumea în care trăiesc. Aş vrea să nu mai vreau şi totuşi să vreau să pot să nu mai vreau. Frica de eşec, frica deşertului, sărăcia, mizeria, toate, sunt prea multe, sunt aşa multe să nu le vadă cineva…

Promisiuni

2010-12-28T14:46:00.002+02:00

În cada cu minciuni se găseşte şi promisiunea. Nu cred în promisiuni, şi asta nu pentru că nu aş avea încredere în oameni, cum ar spune cineva în primă instanţă, ci pentru că omul nu are încredere în el însuşi, în ceea ce face mâine sau poimâine; aşa că, oameni buni, să revenim cu picioarele pe pământ, în lumea noastră reală, rece şi frumoasă, dacă vrem să trecem dincolo de iluzie. Dacă un om nu ştie ce vrea, dacă el nu are nicio şansă să se cunoască, de ce aş avea eu încredere în incertitudinea lui, de ce aş pleca de la premisa că totul este stabilit, de ce m-aş lăsa dus de valul unei bule de aer? Promisiunile sunt făcute să fie încălcate, pentru că altfel nu ar putea să fie. Promisiunile nu te ajută, ele te pun pe un drum condus de altul, de un-altul care te poate seduce cu zahăr sau sare. De ce să nu învăţăm să ne facem nouă o promisiune, să găsim un plan şi o rezolvare în spaţiul cauzalităţii noastre? De ce alergăm după ceea ce se lasă mai uşor de vânat? Comoditatea este bună, dulce, dar la rându-i este goală, dătătoare de minuni pe termen scurt, şi răufăcătoare pe termen lung. Hai să nu mai fim umili, să încercăm să ne rupem cu totul de constructe precare, iar dacă o facem, să încercăm să vedem că totul are un sfârşit, inclusiv iubita noastră viaţă plină de promisiuni.

Într-un final, tot singuri ne culcăm

2010-12-23T17:20:00.000+02:00

Viaţa este făcută în aşa fel încât să ne lăsăm purtaţi de turme. Colectivitatea este măsura fără de măsură, trompeta şi chinul fără de foc, goarna şi baioneta prin care ni se eludează fapticul zilelor noastre. Ea este rugul şi jugul oamenilor angoasanţi, în ea găsim izvorul tămăduirilor şi răspunsul tuturor întrebărilor. Superficialul este la el acasă în turmă, în goana după avânt şi răspuns la întrebare. Dar viaţa noastră intimă este şi poate să fie una dintre uşile ce dezleagă avântul vieţii cotidiene. Intimul este, la fel ca alte iscoade, un tărâm de pus pe tavă, o alegere ce vine peste tine, ce ţine să te poarte fără intenţie în aşa-zisa lume a cognoscibilului; aici orice taină sau fereastră închisă se deschide, aici se dezleagă noeme şi tot aici se descrie indescifrabilul sau, cel puţin, ascunsul cu iz de rezolvare. Sigur că omul trăieşte în colectivitate, că totul este mai uşor când ni se dau răspunsuri de-a gata, dar asta nu este tocmai premisa vieţii noastre reale, a vieţii dintre pereţi, este ceea ce se vede, şi nu ceea ce este…În viaţa noastră absconsă, lumea se contopeşte într-un pahar, aici se preface şi se întoarce la o sută optzeci de grade; în ascunsul dormitorului nostru, lumea simbolurilor fragmentare dispare, se rupe de substanţă şi se preface în deşert şi goliciune. De ce ajungem să fim cu noi, doar cu noi? Pentru că, fie spus cât mai simplu, orice am face, tot la noi am ajunge, tot la temerile şi durerile noastre, tot la reuşitele şi joaca de doi lei, la destinul sau chiar norocul nenorocirilor noastre. În colectivitate ne rupem de întrebările noastre, de incertitudinea noastră, de mănunchiul odios de frământări. În spaţiul formal, incertitudinea devine formală, polii se inversează, capătă frământări uşoare, totul este presărat cu răspunsuri acum, totul se contopeşte, incertitudinile devin certitudini pentru că se leagă, se conturează într-un spaţiu aşa-zis obiectiv, într-un cumul de răspunsuri precare, reci, de lemn, de tradiţie, pârghii genealogice din care răsare banalul vieţii cotidiene. Într-un final, dormim singuri pentru că lângă noi nu este nimeni. Într-un sfârşit, suntem singuri pentru că altfel nu putem să fim. Chiar şi atunci când toţi dansează, când sunt lângă tine, cu lumea şi făgaşul lor plin de răspunsuri, tot singur eşti. Chiar şi atunci când este el sau ea lângă tine, tot singur eşti, tot rupt prin excelenţă eşti…Eşti singur pentru că natura psihosomatică te obligă să fii, eşti singur chiar în turmă, în mijlocul şi răcnetul cu care te violează dansul oilor.

Femeia din spatele meu

2010-12-21T16:53:00.002+02:00

Îţi scriu aceste rânduri pline de invidie şi de scrâşnet ascuns. Îţi scriu ţie în speranţa că o să-mi ierţi felul de a fi. În spatele fiecărui om se ascunde un alt om, o melodie sau un gând. În goana după himere, femeia din spatele meu ştie mai multe decât mine, ea mă priveşte mai frumos ca oricare altul, mă ţine să nu mă volatilizez perfid într-o noemă stinsă. Femeia din spatele meu este proiectul utopic care mişcă din degete. Este omul plin de bunătate şi înţelegere, este oglinda din faţa mea, monologul scris pe o hârtie pierdută, gândul ce fuge cu patos după păcate şi desene deşarte. Femeia din spatele meu este cea care se proiectează în faţa mea, este oglinda ce-mi separă lumea de nisip, ce mă ţine încă în viaţă, ea ştie ascunsul meu, chiar dacă-mi spune că nu ştie, că nu are cum să ajungă la mine, chiar dacă îmi indică lacrimi perfide, triste, lăsând totul în seama mea, adică în peticul ei, în sălaşul plin de oceane şi mâini materne. Femeie din spatele meu nu este deloc în spate, este dincolo de gânduri şi strofe, este ca cimentul avid de ploaie, reală şi totuşi ascunsă, sortită câştigului şi pieirii. Femeia din spatele meu este legată cu nervi de oţel, cu privire de corb, avidă de reuşită, de ţel şi amăgire, totul consumându-se într-un pahar cu ţepi. Are colţi pentru toate şi pentru toţi, erupe şi omoară ca o mamă ce-şi apară copilul de fiare. Nimic nu-i scapă! Nimic nu o doboară când e vorba de mine. Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici.

De pe vremea copilăriei

2010-12-20T14:20:00.001+02:00

M-a cuprins o poftă de vremea liceului, de nebuniile din generală, când iubeam o fată şi mă duceam să beau apă de o mie de ori, doar ca să trec prin faţa ei, sau când ocoleam un cartier, ca prostul, să trec pe lângă balconul ei. M-a cuprins un gând al vremurilor nebune din curtea şcolii, când jucam fotbal şi făceam scheme ca să mă dau mare că eu sunt mai bun decât Ronaldo. Ce jucător fain era Denis Şerban de la Steaua, mai ştie cineva ceva de el? Nu cred.

M-a furat o melodie ce mă obliga să dansez în faţa tuturor ca un nebun, să fac circ în faţa blocului şi să fiu certat de toate mămicile de pe scară, motivul fiind unul destul de întemeiat: pervertirea celorlalţi minori, eu fiind, evident, minor! Ele uitau lucrul acesta! Ţin minte că în liceu avem un prieten care avea un număr de telefon asemănător celor de la linia fierbinte, eram aşa de supărat că nu am şi eu un asemenea număr, încât, într-o zi m-am dus la o vânzătoare şi i-am zis: vreau şi eu o cartelă cu 69! Doamne ce nebun eram!

Ţin minte că, la şcoală, nu puteam să stau locului; în clasa a patra avem o colegă care a avea ca scop impus de învăţătoare să-mi dea o palmă-n cap. Aşa am ajuns să cuceresc eu fetele, nu ca să descopăr marea fragilă a pubertăţii, ci ca să-mi apar pielea, coaja, de marea învolburată de palme. Ce crudă era învăţătoarea cu mine! În banchetul din clasa a opta m-am simţit cel mai bine, acolo am avut trupă, orchestră, o vedere la Dunăre ce ţine să ne spună că viaţa este doar un truc din care scapă doar trişorii. Acolo, am dansat, am simţit, am trăit primul meu blues, cu prima mea parteneră adevărată, care avea să plece în Bucureşti, să facă liceul acolo. Frumos şi trist! Însă, ce lucru durează o veşnicie? În liceu am fost dezamăgit, „am ales să fi ales părinţii mei un drum pentru mine, un liceu economic, cu planuri măreţe şi drumuri creţe, pavate cu intenţii dezgheţe“. Cu toate astea, după ce-am trecut prin joaca aferentă liceului, cu muzică la difuzoare şi alte prostii, am avut prilejul să-mi întâlnesc profesorul, omul care m-a întrebat: Cât din tine este tine? Obsesie ce persistă al naibii de insistent şi în ziua de azi. Nu am putut să-mi fac nicio prietenă din liceul acela, nu ştiu ce avea, nu puteam să înţeleg, să mă acomodez cu faptul că iubirea poate să stea cu tine în bancă sau pe coridor. Aşa că, fie vorba, viaţa m-a luat de mână şi m-a aruncat pe alte ogoare. Ce frumos era la rockotecă, ce norocos am fost să prind vremurile alea, miercuri seară, o noapte ce se câştiga pe ritm de chitară!

Totul este uşor în lumea noastră

2010-12-17T12:16:00.000+02:00

Ascultam o nebunie, cum că o persoană poate să scrie, dar cu timpul să-şi dea drumul la scris, de parcă scrisul vine din mânecă şi se scutură prin conturul efemer al creionului, şi nu al minţii. Dacă nu ai minte, gânduri, idei, de unde vrei să-ţi vină scrisul în mânecă, de unde? Până aflăm măreţul răspuns, noi să ne vedem de lucrurile noastre şi să aşteptăm un nou cutremur în viaţa noastră banală. Dacă totul ar fi plat, dacă viaţa s-ar rezuma doar la situaţii fără iz de tremur şi întrebare, oare nu ne-am plictisi în propria noastră mediocritate? Sigur, nu aşa arată un raţionament pentru a face o crimă, doar că te plictiseai, dar dacă lumea s-ar închina la picioarele tale, la tot ceea ce ai vrea tu, ţi-ar mai veni poftă să mănânci, să te strecori afară? În primul rând, ai fi sedus de propria ta neputinţă, de propria baltă de iluzii plânse de certitudini. În al doilea rând, ai fi exact ca Sisif, captiv şi totuşi liber! În al treilea rând, viaţa nu este frumoasă dacă are o singură culoare, dacă totul se rezumă la voinţa noastră goală. Cele mai mari eşecuri au fost produse din excesul de fericire, când oamenii au ajuns să-şi spună că s-au săturat, lezaţi fiind de propria lor minciună…

Închide ochii şi intră în lumea mea

2010-12-14T12:09:00.004+02:00

Aici, în lumea mea, vom învăţa să ne ţinem de mână. Aici, în lumea, ne vom certa cu zâmbete şi minciuni frumoase. Ne vom purta precum iarba dusă de vânt, agale şi totuşi apăsat, aşa vom învăţa ce este iertarea, ce este tăcerea şi zgomotul din ea, aşa vom desena cu gânduri simple, pline de patos şi foc. Aici, în lupta dintre himere, în cazanul fiert cu vin şi miros de scorţişoară, vom cânta şi ne vom îmbăta cu noi. Trupurile vor fi note pierdute de pian, corpul tău va fi făcut doar pentru mine, se va purta ca la el acasă doar în prezenţa mea. Aici, chiar aici, în farmecul crescând şi avid de eros, ne vom picta în culori, în mii de culori şi nuanţe. În lumea mea, draga mea, va fi lumea ta, de fapt, lumea ta va fi fiind lumea mea şi tot aşa. Nu vreau nimic mai mult, impropriu spus a vrea, căci, dacă vrei, falsifici, dar să lăsăm asta acum, hai să ne trezim din somnul nostru şi să ne înecăm cu noi, cu trupurile şi focul nostru, să ne încălzim şi să ne cuibărim tot în noi, să murim în noi, chiar să ne răscolim în noi, dar să trăim cu foc şi tremur!

Ascultă muzica mea!

Nu mă mulţumeşte nimic

2010-12-12T00:17:00.001+02:00

Nu am o stare tocmai plăcută. Un om, în aparenţă vesel, în esenţă trist. Nu cred că am ajuns să desluşesc nimicurile lumii în care trăiesc, dar nici nu mai vreau. Mă plictisesc și Kant, şi Nietzsche, iar filosofia a început să devină o glumă bună. De parcă nu ar fi fost! Mă plictisesc oamenii, pentru că toţi au probleme, nici unul nu are nimic bun de zis, toţi vor să te disece sau te ţină în braţe cu propriile lor mizerii. Nu mai am răbdare să ascult, şi totuşi o fac. Când simţi că nu eşti bine, mai are vreun rost să trăieşti? Sau şi moartea a devenit un moft al frustraţilor care cred că au ceva de zis? În fond, plictisul nu poate fi separat de moarte, este probabil pionul morţii, trucul sau fructul sorbit dintr-o palmă, făgaşul sinuciderii.

Viaţa este un pumn de iluzii, mi-am spus aseară în timp ce mă frământam să adorm. Încerc să le spun celor din jurul meu că viaţa nu este o iluzie, dar subconştientul îmi face cu ochiul, îmi arată că totul se macină în proximitatea anostă a unui gând. Mă doare totul! Acum, poate, am ajuns să înţeleg că suferinţa se contopeşte trupeşte, că nu putem să o vedem dincolo de psihosomatic, că omul care-şi taie venele nu mai suportă focul mental, punându-l astfel pe trupul lui, fiind într-un final o modalitate de salvare. Însă nici asta nu ar avea sens. Am tendinţa să spun că eu ar trebui să văd dincolo de mine, de alţii, că soluţia nu este încarcerată într-o pâlnie, ci într-o sită plină cu paiaţe din care eu am să mă sustrag pe mine, fiindu-mi propriul ajutor, dar şi regres. Citeşte mai departe acest articol...

Ce anume te face să fii o femeie specială?

2010-12-10T03:02:00.001+02:00

Există o sumedenie de reviste pentru femei în care ne sunt prezentate o sumedenie de reţete de succes. Evident, sfaturile vin din partea unor fete cu reuşită şi priză la băieţi. Cel puţin pe hârtie. Trecând însă peste detaliile formale, să trecem la cele informale. Cum se face că orice femeie avidă de reuşită pune botul la o mizerie în genul celei din titlu? De ce am ajuns să căutăm răspunsuri ancestrale în lucruri banale? Nu judec pe nimeni, dar am impresia că totul a ajuns doar o reţetă umilă. Toţi avem nevoie de un medic, în speţă, de un răspuns admis şi cert, de un făgaş chipurile natural, pentru a contracara la fel de natural un fapt anormal. Toate fetele avide de reuşită căută un răspuns acolo unde nu trebuie să caute un răspuns.

Aşadar, când este o femeie specială? Nu este tocmai atunci când nu ţine să nu fie aşa? Nu este oare o idee care nu are sens, având în vedere că specialul nu ţine de programare, adică de modul voit de a face lumină acolo unde nu este nevoie de o lumină? O persoană este specială în sine, fără a căuta o reţetă sau un bilet de salvare. Cum ar fi ca o persoană specială să se întrebe ce este specialul? Nu ar avea sens, nu? Şi atunci, de ce nu ţinem să fim fermi pe indecisul nostru? Până la urmă, totul este ascuns, ţinut în deşerturi fine, nimic nu este clar şi bun de pus pe tapet. În fond, nici nu există om special, ci o aplecare nesănătoasă cu privire la un mod banal privit cât se poate de anormal. Citeşte mai departe...

Cele 10 porunci

2010-12-07T00:56:00.001+02:00

Încearcă să te ţii de tot ce ai. Încearcă să-ţi spui că nu e nimic important cu adevărat. Că singurul care poate să fie important este modul tău de a te raporta la lucruri. Evenimentele sunt doar nişte interpretări ale propriei morale. Morala nu ar exista dacă nu ar fi reproducţia factuală a unui gând. Încearcă să te uiţi la toţi şi la toate, să nu te laşi înduplecat de toate şi de toţi. Încearcă să fii deschis, să vorbeşti cu cerşetorii, să dai mâna cu cei care vopsesc gardurile pe stradă. Încearcă să vorbeşti cu paznicul, cu portarul sau cu femeia de serviciu. Încearcă să fii mândru de realizările tale, nu are rost să te faci umil doar că să nu-ţi dea unul în cap din invidie. Încearcă, totuşi, să rămâi cu picioarele pe pământ şi să nu visezi prea mult. Mizeria e mult mai aproape de om decât raiul. Încearcă să te uiţi în oglindă şi să ceri de la tine doar ceea ce-ţi spune subconştientul. Încearcă, chiar dacă sună cam aiurea, să conştientizezi inconştientul. Oricum el dictează pentru tine. Încearcă să plângi, să te descarci, să asculţi vântul sau ploaia. Dansul nu este străin, încercă să te laşi furat de el. Încearcă să ai grijă de tine, boala este mai presus de orice, doar atunci te vezi cu adevărat, când eşti în prăpastie. Încearcă să vrei totul, dar să nu ucizi cu sânge rece, ci cu un zâmbet şi o vorbă. Încearcă să treci dincolo de vorbe, de ce se spune, să ai urechi de şarpe şi ochi de vultur. Încearcă să dansezi în stradă şi în ploaie. Încercă să fii sincer cu ceea ce simţi pe moment şi nu pe eternitate. Trăieşte! Fii în acord cu sunetul care te cheamă şi te adoarme. Inventează poveşti şi treci prin viaţă cu ele. Nimic nu este mai frumos decât să conştientizezi minciuna sau adevărul tău. Nu te poticni în propriile principii, alea sunt făcute ca să fie încălcate, violate de propria ta incertitudine. Nu fi soldatul rece cu gând de criminal, ci omul care împuşcă gândul criminal. Treci dincolo de idei fixe, precepte şi mizerii tradiţionale! Porneşte cu tine, rupe gardul, forţează nota şi fă să fie discordantă, oricum ea este pitită în tine!

Craiul de curte nouă sau iubirea virginelor

2010-12-04T20:25:00.005+02:00

Ce căutăm în bătălia noastră cu noi înşine, să ne potolim, domolim, poftele obscure sau să ne pătrundem şi mai mult cu virtutea noastră de a ne răstălmăci liniştea? Simţim că obosim şi totuşi căutăm să nu scutim durerea de glas. Nu ştiu de ce ţinem să ne hăituim cu speranţele noastre pline de iluzii obscure, de ce ţinem să ne minţim când ne este lumea mai dragă? Am învăţat până acum că nimic nu are valoare, că totul este permis atâta timp cât există un cumpărător, că un suflet, de este cald sau rece, va fugi spre un-altul cu o viteză nimicitoare, dacă crede într-o minciună mai mare decât el. În goana noastră avidă de certitudine rupem cu năzuinţele nenorocirilor tălmăcite cu har la un pahar.

Nu ştim nimic, dar ţinem să atingem peretele ineluctabil al fiecărui gând. Nu putem să ne mulţumim cu nimic, dar falsificăm fiecare pată de adevăr, o fabricăm în poleială şi ne-o vindem pe tavă cu cel mai savuros zâmbet. Lăsând iluziile, hotărâm că este lesne de înţeles că totul are o culoare şi că nu există ceva mai mare decât propria noastră voinţă, decât felul nostru de a seduce şi a îndupleca orice pradă, totul fiind doar un etalon al propriei noastre etichete. Omul suportă legea scrisă de el, fapt care-l abonează la propriul său abandon, la propriul său mit cu privire la lemnul ce-l înconjoară. Să suferim aş spune, dar să o facem cu puţin curaj, cu o mică lacrimă sinceră, avidă de tremur, de orice ar fi, de un nimic împotmolit, totul pentru o viaţă mai curată, mai puţin pătată …Citeşte mai departe.

Mai multe poze găseşti aici

Preoţi, judecători, poliţişti - planul divin

2010-12-01T13:56:00.001+02:00

Încă din cele mai vechi timpuri au existat poveşti şi mituri cu oameni plini de puteri supranaturale. Zei care mistuie cu focul şi dorinţele lor morbide. Portrete de eroi înarmaţi cu stele în frunte şi ochi de fulger! Însă, cu toate astea, oamenii zilelor lor noastre, după ce a murit Dumnezeu, au ţinut să ţintească şi mai mult. Grecii şi, în speţă, zeii lor erau amestecaţi printre oameni. Grecia antică era o mare în care se scăldau păcatele tuturor. Fiecare om avea un zeu, o izbândă, o pildă sau un negoţ cu o idee de pus în practică. Totul era amestecat, contopit, strâns în pătura zeului. Nu era vorba de transcendenţă şi alte minunăţii, doar joc, dans şi tragedie, pentru că fiecare grec, în felul lui, erau un soi de erou, un actor care-şi ducea viaţa cu fală pe scenă. Normal, după creştinism, lucrurile s-au schimbat, zeul a apărut dincolo de oameni, el s-a îndepărtat şi s-a aruncat în mana cerească şi abisul dătător de speranţă şi de ascuns. Cu toate astea, ceva s-a păstrat. Trebuia ţinută totuşi o legătură cu mundanul, cu turma, cu cei care erau rupţi acum de dumnezeire, trebuia să se găsească o soluţie, un plan prin care să se facă transferul sau să se înfăptuiască planul divin. Iar acest plan divin, dătător de miracole, a fost preluat, evident, de etică, adică, în planul istoriei noastre, de preoţi, judecători şi poliţişti. Poate că sună ciudat să-i punem pe toţi în aceeaşi oală, dar nu sunt ei singurii care împart dreptate? Preotul, nu este mediatorul dintre lumi, nu este el tocmai mâna lui Dumnezeu? Iarăşi, în plan avocăţesc, judecătorul nu decide soarta noastră? Nu este el tocmai un Dumnezeu pe pământ, cel care împarte dreptate cu ciocanul? Social, cel care vine şi coordonează rostul unei mai bune conduite morale, poliţistul, nu este tocmai expresia mundană a genealogiei răului şi binelui? Evident, da! Lăsând ironia, lucrurile aşa stau. Totul sună frumos pe hârtia divină, dar conform cu ipoteza lucrului real, ceva scârţâie. Dacă aceşti iluştri nătăfleţi sunt expresia reală a idealului divin, atunci cum se face că ei sunt primii care încalcă acest plan? Citeşte mai mult...

Aporia.ro

2010-11-29T23:15:00.003+02:00

Naşterea Aporiei a venit cu un gând şi o întrebare. O provocare ce-şi propune să ia contur mai mult decât ne aşteptam. Nu ne dorim să desluşim căile misterioase ale lumii în care trăim, dar poate că putem oarecum să ne mirăm de cele ce sunt. Aşa că ne-am strâns, ne-am pus într-o traistă ideile şi am încercat, fiecare cum a putut, să tălmăcim acest proiect. Evident, Aporia nu poate să stea în loc, şi atunci ea trebuie să fie asemenea unei veşnice căutări. Astfel, ideile se vor rostogoli, se vor aşeza, se vor pune la dospit, se vor coace chiar din creştetul iluziilor, minciunilor, deşerturilor noastre. Cu siguranţă vor fi lucruri care ne vor întrece, dar asta nu înseamnă că ne vom poticni în loc, vom încerca să fim ironici cu ele, vom încerca să le aducem în spaţiul cinismului nostru tocmai ca să le înduplecăm cu un gând.

Când un om nu ajunge să-şi dea răspunsul la o întrebare, poate, într-un final, să vină cu un mecanism de (auto-) combatere. Acest făţiş fulg este râsul. Vom râde de noi, şi astfel vom cădea în tragicul întrebărilor noastre, ne vom diseca şi ne vom cerne tocmai ca să ajungem la ele şi la o lume postulată de ele. În proiecţia negândită sau nedomesticită a cauzelor noastre, vom căuta să atingem ţelul perfid al certitudinii. Ca să o spunem şi altfel, Aporia se va mişca, va fugi , se va duce pe un tărâm, va fura ce este mai bun de acolo, ne va face să răstălmăcim ceea ce venea dintr-acolo şi să naştem ceea ce se va fi poticnit în drum. Ca să o spunem drept, tot ceea ce vom găsi prin hamacul gândurilor noastre se va risipi pe această coală virtuală. Asta nu înseamnă că nu vom cerne, că nu vom alege ceea ce este digerabil şi bun de luat în seamă. Vom încerca să fim aproape de cititorul nostru şi să-i dăm un răspuns sau poate o întrebare la ceea ce râvnea tacit în el, la ceea ce zvâcnea fără să se fi desprins vreodată. În fapt, noi vom da o mână tocmai ca voi să ne luaţi cu o altă mână, petrecându-ne maieutic împreună.

Urăsc iarna

2010-11-26T20:24:00.000+02:00

Pentru că mi-am pierdut toată copilăria sau sunt singurul copil din lume care încă mai crede în ceva pur. Pentru că toţi cred că este timpul să dai fuga în magazine şi să cumperi tot ce găseşti, inclusiv vestă de înot sau colac de salvare. Pentru că, fie vorba între noi, suntem aşa de păcătoşi, dar al dracului de curaţi. Pentru că alergăm după brazi şi porci, dar uităm să fim sinceri cu noi. Pentru că ajutăm cerşetorii doar de dragul de câştiga la loto. Pentru că frigul mă doboară la propriu, iar imunitatea mea e la pământ. Pentru că zăpada nu mă mai face să tremur de fericire, ci doar să tremur. Pentru că mi-e scârbă de sărbători umflate cu trompa şi cântate de toţi în cor. Asta nu înseamnă că nu o să dansez ca nebunul! Pentru că, sincer, nu cred că avem curajul să schimbăm paradigma în care trăim, poate să o mulăm şi mai mult pe propriile noastre oceane. Pentru că brazii sunt verzi, iar banii la fel de verzi. Pentru că femeile fac mâncare până dimineaţa, ca apoi să primească un şut în fund. Pentru că familia nu are nicio legătură sinceră cu ideea de familie sau cu ceea ce ar putea să fie…Pentru că avem copilaşi care se dau cu sania pe facebook, şi nu pe stradă. Pentru că Moş Crăciun nu există şi, odată cu el, nici marea noastră minciună festină.

Ce este deziluzia?

2010-11-21T18:09:00.001+02:00

Există oameni care ştiu să se joace cu inima şi focul tău, aceşti păpuşari amestecă umanul cu stratul cel mai subţire al nimicului, ei ştiu să te facă să plângi chiar şi atunci când lumea ta e crudă, umilă, sortită câştigului. Ei sunt iluştrii păpuşari, oameni dintr-ale timpuri ascunse, ce ţin să aducă şi cea mai umilă minciună în spaţiul cauzalităţii tale. Te sufocă cum ştiu ei cel mai bine, te adoră şi te iubesc cu lacrima perfidă şi avidă de durere. Nu mai pot să le fac faţă, sunt mult prea şireţi, prea iuţi, mânaţi de furia mea de a ucide cu autenticitate. Poate că în nebunia cu care m-am înrolat, adică cu casca plină de iluzii adevărate, am ajuns să-i şi sprijin, să le ofer torţa cu foc şi oceane. Camus spune că absurdul se găseşte în planul de întâlnire al omului cu viaţa, cu lumea, cu oceanul societăţii. Eu zic că este absurd să plângi după lacrimi, să vrei să iubeşti ca prostul, ca ultimul păcătos lovit de cea mai mare minciună, de una dintre cele mai mari şi cele mai frumoase minciuni din toate câte sunt. Şi mă rog, ce are dacă e absurd? Contează? Fie că încercăm să dezvăluim lumea cu elanuri metafizice, fenomenologice, hermeneutice, fie că spunem cu nesaţ că totul e absurd, tot nu contează, nu are sens să ne amăgim cu doctrine şi iluzii epistemice, are rost să ne minţim, oricum o facem în fiecare zi…