Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

vineri, 25 iulie 2014

Iubindu-te pe tine iubesc toate femeile ideale din capul meu?



Senzaţia e fix aşa, de ce să nu recunoşti? Idealul nu poate să fie niciodată ideal, nu are cum, doar vine din mundan, nu e extras din lumi numenale, nu e scos ca glonţul din orbita lumilor ireale, e de aici, din praful zilelor noastre. Şi nici nu are cum să fie perfect; şi-ar pierde tot farmecul, ar fi mult prea exact, bătut în cuie.

Cred că trebuie să învăţăm că persoanele de lângă noi sunt cu atât mai frumoase cu cât nu se potrivesc descrierii noastre ideale. Cu cât se îndepărtează cu atât ne surprind în toată impostura. Căci noi creăm de fapt portretul iubirii, nu al omului de lângă noi, conturăm scenariul, aşezăm butaforia, o punem într-un pat şi ne culcăm cu ea, dar fără să facem dragoste!

Şi dăm definiţii mereu, ne închipuim că ştim cum stau lucrurile, mai ales aici! Încercăm să turnăm, în funcţie de personalitate, care nici măcar nu există în iubire, contururi şi portrete de persoane închise în lumi idealizate, ancestrale. Şi oare ce mai apreciem? Impostura? Iluzia cu privire la fantoşă? Ce anume? Nu nebunia creionării noastre?

miercuri, 2 iulie 2014

Este iubirea o formă sofisticată de egoism?



Categoric! Nu! Deşi foarte mulţi cred asta. Ce-i drept, acum, la nivel de turme, iubirea este egoism. Nu poţi să-i ceri lui Dorel să iubească sincer când el înţelege prin iubire posesie, iar lui Leana să înţeleagă că gelozia e o formă de egoism, nu de afectivitate. Să nu uităm, leul iese la atac abia atunci când simte că femela este curtată de un altul. Până atunci, stă pur şi simplu, nu face nimic, nu vânează, stă la pândă, pentru că gena egoistă, a la Richard Dawkins, nu-l lasă să cuprindă decât în spiritul posesiei orice formă de afecţiune.

Iar turma, pe principiul că toţi îşi găsesc iubirea la colţ de stradă, este celebru aici paradoxul meu cu privire la cantitate (Cum se face că în cutare oraş x îşi găsesc iubirea peste jumătate din cetăţeni fix din acelaşi loc?) nu are nevoie să se frământe cu privire la iubire, doar totul este posesie! Şi e facil, e foarte simplu, nu e deranj deloc, e la îndemână să „iubeşti” aşa!

Ei bine, pentru restul, câţiva, iubirea nu înseamnă egoism. Este, dacă vreţi, forma cea mai sofisticată de altruism. Şi asta pentru că omul înţelept ştie când să renunţe dacă simte că iubirea nu-i este împărtăşită, ştie că nu totul se reduce la dorinţă, posesie, învaţă să piardă şi este sincer. Şi din păcate, din idealismul lor îşi hrănesc orgoliul toţi cei care chipurile vor să iubească. De ce? Pentru că „vor să iubească”, adică îşi proiectează un fel de a fi al iubirii, trasează un plan şi o rezolvare în spaţiul unei persoane, iar aia poate fi oricine, e doar o chestie de logică şi de moment, înlocuieşti x cu y, scenariul e la fel, deci iubirea nu este alterată. În fapt, închipuirea, dorinţa, cum spunea Jose Ortega y Gasset, nu este trunchiată, iar butaforia astfel ajunge la rang de veneraţie.

vineri, 6 iunie 2014

Sapiosexual?



Ăsta e un concept interesant, cică ar exista persoane care se îndrăgostesc de inteligenţa altor persoane. Adică, nu tu domne aspect fizic, ci aforisme din Kant! Acum, să fim serioşi, câţi bărbaţi ar putea să iubească o persoană doar pentru felul în care arată? Poate că merge la femei, să zicem, dar să vezi un maimuţoi că alege citate în loc de sâni? Come on!

În plus, am observat o chestiune, caragialească aşa. Femeile care se consideră extrem de inteligente fug de bărbaţi inteligenţi pentru că vor să rămână în lumea lor, în bula lor de aer. În schimb, cele care sunt deschise cu adevărat, vor să înveţe mereu, nu sunt auto-suficiente, nu pocnesc a înţelepciune. O femeie frustrată o să caute mereu un bărbat ideal, însă într-un cabotin.

Cât despre bărbaţii care spun că nu se pot culca cu proaste, am văzut nişte bloggeri chipurile interesanţi, le vând o idee din Cioran, sexul este banal prin excelenţă. Animalele nu au nevoie de o academie să facă sex. Ba chiar, dacă stăm să ne gândim, nici nu suferă, trec la fapte. Omul post-modern e aşa de umflat, frustrat sexual, încât fără să facă apel la băutură nu poate să gesticuleze barbar. Câinele nu are nevoie de vin să se „căţelească”, mereu am iubit cuvântul acesta, trece la fapte. În schimb, omul post-modern, chipurile open-mind, receptiv, surclasat de filme şi virtual, uită să o scoată din pantaloni fără să tragă un joint.




vineri, 30 mai 2014

Tara votantilor



Am descoperit, recent, că foarte mulţi au înţeles cum e cu democraţia. Îndemnaţi de Facebook să voteze, oile au ieşit la cules, exact ca în Ferma animalelor a lui Orwell. Şi e frumos exerciţiul acesta, chiar este. Mai greu însă cu unul fundamental, protestul. Dragii mei, a fi cetăţean nu înseamnă a te preface că votezi, ci a ieşi în stradă. Democraţia nu înseamnă vot, cum se chinuiesc unii să arate, chipurile să demonstreze. Democraţia este despre nihilism, dezbinare, entropie.

O ţară totalitară îţi promite un dans triumfal în agora. La fel cum în Coreea de Nord, toţi aplaudă sincronic. Ei bine, ceva nu e în ordine acolo. Ce anume? Faptul că totul este bătut în cuie, e prea calculat. Păi dacă totul e clar, atunci ceva e putred, pentru că totul este planificat. Şi ca să vezi…oare votul cum e? Nu e doar butaforia democraţiei?

Exerciţiul real este parul. Şi nu mă refer la anarhie, mai ales că acest concept e oricum tras de păr, săracul. A fost inventat special de putere ca să ţină în lanţuri turmele. În esenţă, nu există anarhie, pentru că nu există sucombarea punctului de fugă în societate. Nimeni nu este suficient de nebun să se omoare, să se prefacă, mai merge.

Articolul complet este aici http://vasiliumiclea.ro/tara-votantilor/

Lumea barbatilor

Culmea, nu toţi suntem la fel. Dacă e banal enunţul, nu înseamnă că nu reflectă o realitate concretă. Pe de altă parte, nu înseamnă că toţi suntem autentici în felul nostru. Dacă ar fi aşa, atunci nu ar exista plăsmuitori, creatori, artişti genuini. De masă, a la Umberto Eco, se vor fi găsit la orice pas. De unde rezultă că unii chiar sunt interesanţi, domne, chiar au ceva de spus, chiar sunt speciali, au un simţ al lor.
Cel mai trist este când valorile sunt extrem de joase, iar femeile au acces la o lume deja schiţată. Turmele nu sunt autentice, nu au cum să fie. Deci, dacă ai avut „norocul” să întâlneşti numai bărbaţi din medie, femeie fiind, o să fie mai greu să sortezi în mod esenţial copia de tot ce este genuin.
Aşa se face că, oricând, poţi să ratezi un om genial doar pentru că l-ai aşezat într-un pat al lui Procust. Pe aceeaşi logică, poţi să umfli un idiot, doar din dorinţa de a avea parte de ceva fenomenal. Şi atunci ce facem? Cum ne dăm seama dacă alegerile pe care le facem sunt corecte? Mai ales într-o lume lipsită de fundament axiologic. Răspunsul? Nu ştim! Totuşi, fentăm!
Un fenomen care s-a născut din nervozitatea faptului că femeile nu ştiu cum să aleagă e următorul – toţi bărbaţii au fost aruncaţi în „medie”. De aici, orice alegere putea să fie genuină. Dacă bolovanul avea puţină sclipire, comparativ cu „media”, era bun de luat în seamă. Când apărea altul, imediat era retrogradat în „medie”. Şi tot aşa.

sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Oamenii nu pot fi citiţi?








Am militat, să-i spunem, mereu pentru ideea aceasta – oamenii nu pot fi citiţi. Aşa este, însă pe jumătate. Există totuşi o „categorie” de oameni, îi recunoşti foarte uşor, care pot fi citiţi. Nu există neapărat nişte lucruri pe care le fac într-un anume fel, ori poate nişte schiţe foarte bine trasate, dar există, să zicem, nişte măşti care trădează, iar cea mai importantă este masca inteligenţei. Toţi sunt inteligenţi, ştiu cum stau lucrurile!


De exemplu, o să auzi mereu tot felul de indivizi vorbind despre ei laudativ, cât sunt ei de versatili, sofisticaţi, greu de citit. Ei bine, ăştia sunt cel mai uşor de citit, sunt aşa de uşor de citit, încât, dacă te chinui un pic mai mult, îi poţi convinge de nişte lucruri pe care cu siguranţă nu le-ar fi "pâlpâit" niciodată. Să nu uităm că mulţi aşa îşi iau zilele! E o hipnoză, să-i spunem, barbară!


Există totuşi o specie aparte, destul de simplă, fără de sclipire, seacă. Aceştia sunt indivizii asemenea gândacilor, ori a oilor. Unde i-ai pune, din orice poziţie, ai putea de dinainte să-ţi dai seama pe ce drum o iau. Ăştia sunt aşa de goi spiritual, de seci, încât şi pietrele par mai umane. Îi vezi ahtiaţi după produse, după imagine, modă, tot felul de lucruri, zorzoane, care mai de care, tot felul de invenţii menite, construite cu scopul de a-i scoate din peşteră. Numai că, să fim serioşi, orice produs te duce tot în peşteră! Şi pe lângă faptul că sunt extrem de urâţi spiritual sunt şi enervant de plictisitori, le poţi răspunde în timp ce te gândeşti la cât de proşti sunt. Practic, poţi „conversa” cu ei, iar lumina neuronilor să fie stinsă.


Nici nu ai de ce să te superi pe aceşti oameni, sunt aşa de fascinanţi în prostia lor, în felul lor de a concepe lumea în care trăiesc, weltanschauung-ul lor l-ar face gelos şi pe Heidegger! Şi asta pentru că toţi sunt complicaţi, au aşa multe probleme în a alege tot felul de produse, unele mai incredibile decât altele, încât nici nu poţi concepe travaliul năvălirilor neuronale. Aceşti oameni sunt incredibili prin faptul că sunt exact ca nişte gândaci, meniţi să behăie, să spurce cu orice ocazie simplul fapt de a fi în viaţă. Iar adevăratul masacru începe când îşi dau seama că pot emite judecăţi de valoare. Până nu-ţi dă prostul cu tifla…nu se poate. Până nu iese el în evidenţă cu ceva, nu se lasă. Însă, nu ştiu cum se face, dar mereu o face din peşteră. Ăştia sunt cei care mimează inteligenţa.

Mai sunt unii, la fel de interesanţi, care mimează seducţia, aceşti Don Juani de Caracal, goi şi la propriu şi la figurat. Cu texte furate de pe net, probabil luate de la unul ca mine, dau cu tupeu, merg în faţă, exact ca vacile. Se ung cu ulei pe corp, îşi antrenează muşchii în toate poziţiile, mai puţin muşchii creierelor, acolo este mai greu. Sunt disciplinaţi, ordonaţi, banali. Probabil, după ce le asculţi inepţiile o oră, două, te apucă durerea de cap. 

















Faceți căutări pe acest blog