Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

miercuri, 30 octombrie 2013

Se afla furtul in natura umana?

De cand au inceput astia la televizor sa-l invoce pe Platon, am inceput sa-i acord si eu mai multa atentie. Nu de alta, dar cred cu tarie ca filosoful avea mult mai multe pe cap decat sa rezolve nu stiu ce probleme cotidiene. In aceeasi masura, il frecventez cu placere si pe Kant. Mai ales ca, odata cu nebunia aceasta cotidiana in care descoperim furturi de zeci de milioane de euro, devine, culmea, actual. Sa nu uitam totusi intrebarea lui Kant - "Cum ne putem astepta ca dintr-un lemn atat de stramb sa fie cioplit ceva cu desavarsire drept?"


Cum putem? Ei bine, tot Kant ar da raspunsul! Prin datorie morala, prin apelul facut la deontologie. Sigur ca omul, in prima instanta, este "profan”, insa tot "umanitatea” din el este sfanta. Si atunci, cum impacam aceasta antinomie? Adica, barbaria este in centrul proiectivitatii umane, insa tot acolo se gaseste si calea spre izbavire. Ce alegem atunci?

Sistemul de drept, daca nu ar exista oameni moralmente vorbind, drepti, nu ar putea sa dainuie, sa existe ca atare. Ceea ce ne indica oarecum o perspectiva pozitiva. Este in natura noastra sa fim invidiosi, vanitosi, corupti, vezi Platon - nu acela expus la televizor - dar tot in noi se afla si cheia pentru aceste probleme. De vina pentru acest raspuns este tot Kant.

Si am reusit. Legea este un raspuns la tot ceea ce se afla mai macabru in noi; da, in noi. Caci, da, tot noi suntem canibali, tirani, criminali in serie. Tot noi ne indragostim de cadavre si violam tot ce prindem. Tot noi masacram cu zambetul pe buze. Si tot noi, ca in orice comedie meschina, ne prefacem ca suntem morali, drepti, onesti.







joi, 3 octombrie 2013

Noul cod rutier are colţi? Ori şoferul are imunitate stelară?



Îmi plac deciziile româneşti, chiar şi atunci când sunt amânate. Şi asta pentru că orice amânare este, în esenţă, o amintire a faptului că noi nu suntem în stare de nimic. Nu că m-ar fi excitat adoptarea noului Cod Rutier. De ce? Pentru că nu reprezenta din punct de vedere moral un reper.


Cum poţi să iei decizii doar în funcţie de buzunar? Ce se întâmplă cu oamenii care mor? Totul se rezumă doar la un calcul utilitarist? Pe acest principiu, bei trei beri, îţi aştepţi cel mai de temut duşman şi dai cu maşina peste el. Iei acolo un an jumătate cu suspendare. Ce logică e asta? Şi de când litera legii a fost spălată cu număratul banilor?


Dacă ar fi după mine, orice cod – din lumea asta – ar trebuie să fie cât mai sever. Nu numai că o persoană care încalcă regulile trebuie să plătească cu vârf şi îndesat, dar trebuie să şi putrezească în închisoare. Argumentele de genul – „Românii nu-şi permit să plătească amenzile” sunt cele mai penibile. Păi ce rezultă de aici? Că dacă nu-şi permit, evident trebuie să fie cât mai mici. Cu alte cuvinte, liber la crimă!


Şoferul nu este o specie aparte. El nu vine din stele şi trebuie protejat în plus. Şoferul, înainte de toate, este om. Iar oamenii, chiar şi ăia de nu merg cu maşina, au drepturi. Ca să vezi! Nu-i obligă nimeni pe „şoferi” să fie „şoferi”. Pot fi, fără prea multe greutăţi, pietoni. Culmea, oricum ar fi, tot oameni ar fi. „Deci, aşadar şi prin urmare”, „şoferii” când au dat de carnet şi-au asumat nişte obligaţii, nu numai drepturi. Iar aceste obligaţii, nu ştiu cum să spun, implică şi faptul de a nu ucide, fie că e intenţionat, ori neintenţionat. Evident, un pieton are mai puţine „şanse” să ucidă pe cineva pe stradă. Poate doar dacă are o zi mai proastă. Dar să trecem peste. Deci, „şoferul” se află în postura individului care vrea, dar nu-şi asumă nimic. Mai ales şoferul român.


Însă, ca să fie mai simplu de înţeles, o să fac un exerciţiu: Să presupunem că pe stradă, în spaţiul comun, public, merge un individ care jonglează cu săbii. Asta îi place lui să facă. Şi să presupunem că el consideră că este un bun mânuitor. Că aşa vrea el! Asta până într-o zi, când o sabie se înfige în gâtul unui individ de pe stradă. Evident, „cuţitarul” nostru spune că nu a vrut să se întâmple aşa ceva. Deci, în termenii noştri, îşi asumă doar prilejul de a jongla şi de a fi apreciat pe stradă, deci de a culege faimă, de a avea beneficii, dar în aceeaşi măsură neagă posibilităţile incriminatoare, reducându-le din joben, făcând din tot ceea ce este în jurul lui doar un imens balon de drepturi; cu alte cuvinte, refuzând ideea de a avea costuri, trăind în lumea profitului personal, a beneficiilor.


Aşa e şi şoferul nostru. Se foloseşte de maşină, are beneficii de pe urma ei, dar când mai calcă un individ, imediat soarta e de vină, eventual bietul om că s-a aruncat sub roată. Practic, la fel ca jonglerul nostru, şoferul culege doar beneficiile minimalizând costurile. Nimeni nu-l poate obliga să renunţe la maşină, ar fi împotriva drepturilor fundamentale ale omului, pardon, şoferului, nu? Deci, cum o dai, şoferul are imunitate. Şi orice ai zice, este îndreptăţit să aibă mereu dreptate!


Faceți căutări pe acest blog