Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

luni, 27 februarie 2012

România, tărâmul celor supuşi



Aş vrea să încep prin a spune că iubesc România aşa cum orice cetăţean din lumea aceasta nebună îşi iubeşte ţara de sânge. Însă este suficient să iubeşti şi să te laşi călcat în picioare la fiecare clipă? Poate iubirea de patrie să ţină loc de respect? Nu ştiu ce să zic, dar nu prea am încredere într-o naţiune al cărei imn îşi propune să „deştepte”. Logic, fie spus cât mai simplu, imnul nostru este cât se poate de tranşant. Românii sunt bătuţi în cap şi au nevoie să fie scoşi din peşteră. De aceea trebuie să ne „deşteptăm”. Dar cât să mai dureze? Parcă nu se mai termină cu răul împotriva noastră.

Am stat şi m-am gândit ce ne lipseşte nouă, de ce nu avem curaj încă să ne cerem drepturile, să ne batem cu pumnul în piept. Timpul, iarăşi timpul! Nu suntem suficient de loviţi, de muştruluiţi de istorie, avem impresia că odată cu revoluţia din 89 s-a încheiat totul, că nu mai putem face mai mult. Greşit! Pentru drepturi fundamentale trebuie să lupţi oricând. Pentru orice nimic, trebuie să lupţi. Românii trebuie să înţeleagă că nu este suficient să schimbe un regim, ci să ceară salarii minime ca în Grecia (1200 euro), care, apropo, sunt în „criză”. Asta trebuie să facă românii, să fie mai pragmatici. Era o vorbă, cum votează americanul? În ziua alegerilor, se duce în faţa frigiderului, deschide uşa, şi se întreabă: „E mai plin decât ultima oară când am votat?” Aşa ar trebui să fie şi românii, să treacă dincolo de dogme şi soluţii politice, căci politica nu are nicio legătură cu moralitatea, cu onestitatea. Şi nu e vorba doar de România, ci de orice ţară! Diferenţa o face „minima moralia”. În străinătate, politicul fură, dar aruncă şi un os. Oamenii au impresia că sunt liberi dacă se joacă pe Iphone, şi au mereu maţul plin. Fie că ne place sau nu să credem, înainte de filosofie este stomacul, iar românii sunt mai filosofi decât grecii, decât Platon. Chiar acum vorbesc nişte analişti la televizor despre democraţie! Iarăşi idealuri şi pastile. Probabil că nu l-au citit pe Frédéric Bastiat. 



marți, 14 februarie 2012

Dispreţ


De unde vine dispreţul? Din încordare şi nefericire, din cumulul acumulat de stres, din orice? Din ce? Cum ajungem să dispreţuim? Să spunem că vrem să călcăm în picioare, să ştergem cu buretele, să omorâm cu sânge rece?! Nu există om care să nu fi fost vreodată tentat să rupă cu dinţii. Orice ar fi, chiar şi în cel mai subtil mod de falsifica viaţa, nu există încercări mai mari decât acelea de a juca teatru atunci când e vorba să ucizi cu sânge rece. Însă, formele de barbarie nu se văd de cele mai multe ori, şi nu sunt prezente la cei care dau din gură şi urlă ca nebunii. Nu! Ele sunt şi vin tocmai de acolo de unde nu te aştepţi, din mănunchiul oamenilor fără de chip, şterşi, care nu ies niciodată în evidenţă cu vreun truc sau vreo nebunie. Să fie tocmai acest fapt lucrul care-i obligă la crimă? Să fie tocmai nebunia de a nu sta pe scenă motorul care generează orice fel de conflict?


joi, 9 februarie 2012

Cum separi o minciună de un adevăr?


Tăiem totul în două! Câştigăm şi suntem învinşi. Suntem răi, dar buni! Tot ceea ce facem se învăluie sub miasma maniheismului. Aşa tratăm totul. Nimic nu ne scapă! Nu avem nicio problemă atâta timp cât ne liniştim cu sărutul sublim al tăierii de cuţit. Ce să mai! Suntem sclavii gândirii de buzunar!

Adevărul nu a fost niciodată demn de pieptul nostru, de ceea ce ne ţine în picioare. Mai mereu am încercat să-l împăturim sub preţul raţiunii, să ne indicăm astfel valoarea, să o bifăm cu biciul, să nu ne scape de sub degetul mic. La fel, minciuna a venit la pachet cu răul, cu ilustrul mercantilism ce ne pândeşte la fiecare pas. Nu am vrut-o nici pe ea, ne-am spus că este mai plăcut să ne prevenim de orice eşec. Însă, fentând minciuna, am dat de adevăr, ne-am întors la locul de la care am plecat, am ajuns în spaţiul genuin al vârtejului de care ne-am lăsat ocupaţi. Să fie adevărul o femeie frumoasă? Să ne alinte cu tot farmecul său? Ori, poate, minciuna este cu mult peste simţul nostru de a distinge, de a „deghiza” adevărul de ţepi?




vineri, 3 februarie 2012

Câteva cuvinte despre Barbar



Pentru a intelege mai clar faza crizei in care ne aflam cu totii, un volum recent aparut la Editura Minerva (2011), face un bilant al echilibrului dintre civilizatie si barbarie in noul secol:


“Am vrut sa vedem civilizatul din noi si ne-am gasit barbaria noastra deplina, reflectata in oglinda. (…) Barbarul nu se schimba, iar acest lucru am vrut sa uitam. (…) Am civilizat barbarul, dar civilizatul s-a barbarizat inapoi.”

Concluziile cartii lui George COLANG si Adelei GAVRILESCU nu sunt deloc magulitoare pentru stadiul civilizatiei post-industriale in care ne aflam:


“Traim intr-o goana, intr-o nebunie plapanda si furioasa, din care nu mai putem scapa. (…) Nevoia de cautare in cotidianul zilelor noastre a fost inlocuita cu nevoia de dominare. Omul a apus in incercarea sa de a-l domina pe Dumnezeu si astfel a devenit doar un sclav al ustensilului.”

Lumea din jurul meu

Sunt persoane care mă urăsc, deşi nu au nicio treabă cu mine. Îşi fac ei aşa un portret; parcă îi şi aud: ăla cu figurile lui, crede că le ştie pe toate, cine e ăsta să-i facă el pe toţi, lasă că-i arat eu, un infatuat, prea plin de el, pur şi simplu mă enervează cu aerul lui de superioritate, prea fals, ipocrit, mândru, nu ne lasă să-i răspundem, e prea de tot, prea mult tupeu, aroganţă, credul şi superficial. Toţi, de dinainte de era facebook, şi post-facebook…aşa văd lucrurile. Dar să nu ne stricăm cheful, nu? În fond, cam cu asta se ocupă oamenii, nu? 

Stăm şi bărfim, ne jucăm cu poveşti banale, scindăm tot ceea este mai frumos de urât. Emitem judecăţi de valoare şi dăm cu biciul. E interesant acest rol de judecător, nu? Şi simplu, căci nu necesită nimic, poate doar o gură plină cu „trandafiri”.  Cochetăm cu toate, le ştim pe toate, dar în principiu nimic. Nu este deloc anormal, este cât se poate de normal, însă mă tem că o să rămânem doar cu asta. Să nu ne aşteptăm la mai mult. Omul şi Locvacitatea, cei mai buni prieteni! 

Faceți căutări pe acest blog