Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Ce să facem cu viaţa noastră?









Problema cu viaţa este că nu avem nici o idee despre ea; despre cum ar trebui, sau ce ar trebui să facem cu ea. Supremul blestem! Şi de aia ne plângem în dreapta, în stânga. Fie că alegem să ne lăsăm cufundaţi în hedonism, sau să cădem în plasa habotniciei, nu avem nici cea mai vagă idee despre rolul nostru pe Pământ. Nu că ar exista vreunul, dar simţim apăsarea de fiecare dată când respirăm, când încercăm să ne minţim că ştim ce este bine, ce este rău, când luăm decizii, sau când stăm pe loc. De aici răsar crimele, marile valori, politica, filosofia.

Însă, un lucru mai important decât cele de mai sus - sinuciderea. Nu este nimic mai apăsător şi mai arătător decât să-ţi iei viaţa. Dacă omul nu şi-ar lua viaţa, atunci întreg raţionamentul cu privire la nenorocirea vieţii ar pica. Chiar dacă omul dă naştere la valori, chiar dacă comite atrocităţi, nu este suficient pentru o analiză obiectivă. Se pot găsi destule argumente stupide. De obicei stau toate ca principii în „manualele” despre viaţă. Dar când omul îşi leagă soarta de gât şi se spânzură cu ea, cu siguranţă intervine certitudinea care ne arată că viaţa este cu mult peste cât putem duce. Atenţie, aşa „se vede” inconştient. Căci viaţa nu este decât clipa de dinaintea morţii, atunci o vezi cel mai limpede; din păcate prea târziu.


luni, 19 noiembrie 2012

Cum ştim că înşelăm?




Iată o întrebare! Cum ne percepem frământările? Cu centura de siguranţă pusă pe noi, sau cu tumultul alunecos de inconştienţă? Oricum ar fi, trebuie să cântărim cumva, să scoatem raţiunea la iveală, să ne demascăm epistemic trăirile. Dar cum procedăm? Cum ştim că înşelăm? În ce condiţii? Înşelăm de fiecare dată când ne trece vreun „fior” prin minte, sau când ne punem în aplicare pompa somatică? Dacă de fiecare dată ne punem împotriva trăirilor noastre, atunci ajungem să ne trăim iluziile. Iar dacă alegem să le trăim, ne pierdem firescul. Şi atunci? Cum calculăm? Cu lopata sau cu inima?

Dacă tot există un spaţiu al moralităţii, de ce trebuie să ne limităm la corp? De ce nu ar fi râvna o problemă? De ce nu ar fi privitul în ochi o problemă? Numai somaticul este duşmanul moralei? Oare dorinţa de moment, fascinaţia de a gestiona momente ideale nu este o problemă? Dar să punem totul în plan practic. De ce nu ar putea fi condamnat moral şi spaţiul ideal al dorinţelor? De ce ar trebui să dăm cu pietre doar în factual? 




Citeşte mai departe acest articol. Dă click aici. 

vineri, 9 noiembrie 2012

În speranţa unei amăgiri






Ne controlăm oare toate mişcările, sau ne dăm de gol cu fiece gest? Căci, oricât ne-am robotiza gesturile, tot ajungem să ne căsăpim demersul, să ne demascăm. Dar ce ţinem aşa de mult la aparenţe? Nu oare pentru că, aşa cum spunea Pascal, „nu ne mulţumim cu trăirea ce aveam în noi şi în propria noastră fiinţă; voim să trăim în ideea celorlalţi, cu o trăire imaginară; şi facem, în acest scop, eforturi ca să părem altfel decât suntem”, ori pentru că totul se învârte în jurul recunoaşterii sociale? Evident, fără o apreciere socială nu am putea exista în interiorul acelei comunităţi, nu am avea parte de nici un fel de beneficiu „administrativ”. Cu toate astea, sunt momente când simţim că totul ne sufocă, că acest imens construct artificial se întoarce împotriva noastră. Şi este normal să fie aşa. Căci interesele diferite dintre oameni creează iluzii diferite, norme diferite, rituri feluri. De aia suntem ameţiţi – pentru că nevoile noastre nu converg, nu sunt doar fiziologice, sunt şi intelectuale, iar de cele mai multe ori politice. Omul este o fiinţă socială, ne tot ameninţa Aristotel prin Antichitate. Însă în ce condiţii? În condiţiile în care femeile nu aveau statut, ba chiar erau poziţionate în vecinătatea sclavilor? Fuga de iraţional, de lumea animală, de tot ce era mai puţin ideal, toate astea şi nu numai, au dus la cultul Supraomului postmodern. Adică, dintr-o baie nemulţumită, s-a născut o baie de victorii personale. O lume a imaginaţiei, a iluziei dusă la extremă, dar care se scaldă în barbarie.

marți, 25 septembrie 2012

Lupta dintre femei

Ştim foarte bine că bărbaţii sunt mult mai direcţi când vine vorba de a alege o femeie. Simplu, au impresia că ei aleg, când de fapt au fost aleşi cu mult timp înainte de femeie. Şi atunci, dacă lucrurile stau aşa, reiese că lucrurile sunt un pic mai încurcate. Există o bătălie, o luptă pe care bărbaţii nu o înţeleg. Această luptă se petrece tocmai pentru că alegerile sunt făcute de femei…în bună parte. Bărbaţii, când aleg, o fac destul de simplu, se axează în primul rând pe aspectul fizic. Rar să vezi un bărbat că alege „raţional”. Ei bine, femeile, jocul lor, toată nebunia legată de opţiuni, sunt obligate astfel să se întreacă. Nu ştiu cum să o spun, dar există o competiţie între femei la care bărbaţii nu au acces. De ce? Pentru că ei sunt trofeul. De unde şi paradoxul care scoate la iveală că două femei se luptă pentru un bărbat, de regulă, unul prost. În aceste situaţii se vede cel mai bine jocul. Se vede şi-n alte situaţii, dar sunt mult mai ascunse şi mai greu de demonstrat. Însă, aici, e banal, e simplu de văzut. Femeile duc o luptă cu alegerile pe care le fac. Ele luptă de fapt cu ele. Încearcă să demonstreze competitoarelor că alegerea a fost bună. Bărbatul aici are rol doar de trofeu.

vineri, 7 septembrie 2012

Viata de pe Facebbok

Toată viaţă ne luptăm cu noi înşine, de la dorinţe deşarte, la iubiri neîmpărtăşite. Toate astea, şi nu numai, sunt năzuinţe ce vin adesea spre noi. Este foarte frumos că nu ne mulţumim cu nimic, dar totuşi parcă întrecem cumva o limită a bunului simţ. Există aşa ceva? Normal, că nu, doar noi avem puterea să decidem. Aud, adesea, din gura infractorilor – Nimeni nu este mai presus de lege. Aşa e, nimeni nu este, poate doar omul. Aceste idealuri foarte interesante sunt o proiecţie spontană a voinţei noastre de a încerca să nu ne furăm startul. Nu le-am creat din dragoste de înţelepciune, ori poate din iubire de aproape, nu, le-am dat sens tocmai ca să nu pierdem. De unde şi paradoxul! Dacă noi ne-am fixat terenul de joacă, atunci tot noi ar trebui să suportăm şi consecinţele. Dar aţi văzut vreun om care să înţeleagă că există şi costuri pe lângă beneficii? Eu, unul, nu am văzut. Poate aşa…la nivel discursiv, însă în plan real nimeni nu vrea să stea la coadă, toţi vor să fie primii. De aceea, avem şi vieţi ideale pe Facebook. Acum, în noua răsturnare socială, individul de rând trebuie să se depăşească, să fie vedetă, să arate mai mult decât poate duce. Suntem obligaţi astfel să ne minţim pe noi, pe ceilalţi, altfel pierdem startul, sau rămânem la coadă. În goana aceasta crescândă de popularitate, omul este obligat să nu mai stea pe loc. Şi uite aşa avem parte de o complementaritate inutilă. Fugim de noi, ca să ajungem la noi. Şi cu toate astea…ne punem piedici. Viaţa ideală de pe Facebook nu-ţi arată că nu ai bani în buzunar, sau că ai luat în greutate, nici că suferi, ori poate că ai sufletul corupt, nici vorbă, viaţa de pe Facebook este idealul coborât pe Pământ. Pe Facebook nu încercăm decât să arătăm cum am vrea să arătăm. Altfel, nici nu ar putea să fie posibil, să aibă succes un asemenea truc social. Dacă toţi ne-am posta efervescenţa, ridicolul, chiar dacă o facem, atunci cu siguranţă ar da faliment toate siturile de socializare. 

Citeste mai departe. Click aici

luni, 13 august 2012

Îl iubesc, dar… am un amant







În biserică femeile se acoperă nu pentru că aşa le spune Dumnezeu, ci pentru că preoţii fac infarct! E o diferenţă mare între nepăsare reală şi instincte refulate, îmbrăcate şi ascunse, îndosite în „sacralitate.” Şi atunci? De ce să nu înşele? Să o facă! Şi să nu se uite în spate, să treacă aşa cum simt prin viaţă, căci iubirea nu este la orice colţ de stradă. Oamenii, dacă se căsătoresc, plecăm imediat de la falsa premisă că se (şi) iubesc. Nimic mai greşit. Între un aranjament fiscal şi iubire este totuşi o diferenţă destul de mare. O altă prostie, care ne obligă să dăm cu pietre, ideea că toţi iubim! Să fim serioşi, iubirea nu vine aşa la orice pas, doar pentru că suntem aşa de meschini şi de orgolioşi şi ne place nouă să credem că avem parte de ea. Cei mai mulţi stau într-o relaţie din plictis. E ca şi cum ai spune că cei mulţi stau în viaţă din frică de moarte. Asta nu e iubire, iar dacă nu este, să înşelăm în draci, oricum o facem cu mintea, cu sufletul, cu orgoliul, cu sufletul, chiar şi cu inima.


Citeşte mai mult aici. 

joi, 12 iulie 2012

Angoasă în Mall

Asist, fără să vreau, la o discuţie legată de oameni şi ajutorul pe care s-ar presupune că ar trebui să ni-l acorde. Astfel, individul supărat de dincolo ţine să ne spună tuturor că oamenii sunt răi, iar în străinătate este mult mai bine. De ce o mai fi aici? În fine, probleme, probleme. Toţi avem probleme. Nu cred să existe cineva pe lume care să nu aibă probleme. Totuşi, sunt momente, clipe când nu mai contează nici problemele. Iar de obicei îţi dai seama exact atunci când te afli prins într-o mare de oameni. Eram acum câteva zile într-un Mall. Lume multă, grăbită chiar şi la localuri. Toţi fugeau, dacă stau să mă gândesc, de ei. Angoasa nu vine niciodată la program, ea nu este pusă pe hârtie, vine peste tine, nu este lungă, nici nu ar avea cum să fie, ci scurtă. Însă, în clipa aceea, eternitatea se dilată în tine. Nu mai contează nimic. Nu mai contează persoanele de lângă tine. Nu mai contează că toţi sunt preocupaţi să-şi cumpere haine. Nu mai contează că ai cheltuit enorm pe nu ştiu ce lucruri. Nu mai contează persoanele care te bârfesc. Nu mai contează mediul, locul, nimic. În clipa în care te-ai lăsat sedus de angoasă ai trecut într-un alt plan, într-un joc necunoscut, dar familiar. Este straniu, este (de) dincolo, dar te duce cumva la tine, la neputinţa ta, la faptul că eşti slab. Nu cred că numai anumiţi indivizi pot fi angoasaţi. Consider că toţi fugim de angoasă într-un fel sau altul. Cu metode specifice – unii dansează non-stop, alţii se îmbată… şi tot aşa. În plus, nici nu am putea să fim luaţi de gulerul propriei conştiinţe în fiecare zi. Ar fi mult prea mult pentru noi, nişte biete animale. 

sâmbătă, 9 iunie 2012

Recenzie Portretul Omului Contemporan.Barbarul de Igor Ursenco



Mutantul perpetuu (O viziune critică la „Portretul omului contemporan. Barbarul”)

de Igor Ursenco

Într-un secol care promovează superficialitatea etică și grobianismul estetic, orice gest de împotrivire la gregarismul cultural tot mai generalizat mi se pare demn de toată atenția și diseminarea cuvenită printre cititori. E și cazul volumului „Portretul omului contemporan. Barbarul”, apărut în ținută grafică impecabilă la editura „Minerva”.

Tinerii filozofi și culturologi George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu își provoacă cititorul ─ chiar la primul lor opus ─ să scruteze fără urmă de teamă „portretul omului contemporan” și, mai ales, gradul de onestitate cu sine însuși. Pornind de la ipoteza că „barbarul este pruncul natural al civilizatului!”( afișat în Argumentul cărții), autorii sunt perfect dispuși ─ și echipați, trebuie să precizez! ─ pentru o incursiune postmodernă în mecanismul de funcționare a mentalității umane, rămase, se pare, nealterată în procesul evolutiv.

Aș risca să afirm că e o încercare post-barbariană pe deplin empatică de a susține în cheie freudiană că „barbarii nu au năvălit dintr-un ținut îndepărtat, de la vreun capăt al pământului uitat de exploratori prea visători, nici că s-ar fi aciuat în sânul civilizației de unde, odată voinici, s-ar fi avântat asupra părintelui adoptiv”. Fragmentul invocat dă seamă, printre altele, și de un stil savuros ce își merită toată investiția intelectuală inițială.

Documentat riguros, cu trimiteri bibliografice stratificate în varii domenii ale gândirii iscoditoare (filosofie, estetică, retorică, ideologie, etică etc), studiul face o incursiune pertinentă în imaginarul antropologic al omenirii, permițând la un moment dat că ar fi posibilă depășirea egocentrismului. Pentru această întreprindere nobilă (cu sens direct și figurat), George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu își epuizează, pe rând, toate îndoielile epistemiologice, sfârșind prin a identifica un răspuns clar și pe deplin angajant: „e posibil a-l recepta pe barbar ca fiind celălalt, barbarul din noi, ori drept barbarul civilizat care privește spre civilizatul barbar!”. Astfel că nedumerirea lui Friedrich Schiller ─ „Cum se face totuși că suntem încă și vom fi întotdeauna barbari? ─ care îi îndemna pe autori să își structureze, inspirat, volumul comun pe trei capitole (Hermeneutica barbarului, Estetica barbară, Etica barbară) pare să fi urmat coerent firul „continuității termenului, cât și a referentului” vizați.

Trebuie să menționez aici că tentația descriptivă de calificative („primitiv, sălbatic, crud, nemilos, barbar, necivilizat, străin, altul, celălalt, diferit”) se ramifică treptat la dimensiunile unei grile transdiciplinare, pe care aș numi-o „heterotopică” (în accepțiunea foucaultiană). La acest lucru contribuie și stilul unitar abordat, perfect credibil, având în vedere că ultimul aduce împreună două spirite aflate pe cale afirmării critice. De aici și meritul incontestabil al lucrării destinate să întrevadă trans-„barbarismul” în „portretul omului contemporan”, culminând cu avertizări absolut valabile asupra pericolelor ─ din păcate tot mai amenințătoare ca oricând în istoria umanității ─ de genocid cultural și anihilare fizică! Or, acest lucru mi-ar permite să fac referință la „Ipoteza Colang-Gavrilescu”, conform căreia alteritatea se perpetuează în imaginea deformatoare a marginalizării, fiind de datoria minților strălucite să resuscite umanitatea de câte ori ajunge pe buza genunii istorice și pe mâinile autocraților însetați de putere nelimitată.

După felul cum și-au structurat titlul primei lor cărți, bănuiesc că cei doi autori promițători ─ George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu ─ intenționează să recidiveze editorial cu justificată îndreptățire. Voi aștepta cu interes nedisimulat următorul lor titlu ─ colectiv sau individual ─ pe care l-aș dori cu adevărat polifonic. Trecuți cu bine de prima lecție a alterității, am toată convingerea că cei doi autori sunt conștienți că adevărata valoare scripturală se manifestă prin expunerea alternantă a ideilor, argumentare în contradictoriu, suplimentare critică reciprocă și autodeconstrucție derrideană, dar și de comprehensiune etică capabilă să depășească combativitatea humorală primitivă.

Igor Ursenco, 12 septembrie, Baia Mare

luni, 21 mai 2012

Putem să iubim?


Este foarte interesant un lucru. Toţi iubesc, luptă pentru iubire, se războiesc, enunţă judecăţi de valoare şi răscolesc oceane pentru a clădi ceea ce au, evident, sub o formă sau alta. Cu toate acestea, nimeni nu se gândeşte dacă este capabil să iubească. Toţi pleacă nu de la premisa, ci de la axioma iubirii. Matematic, nu sunt probleme, totul este asigurat. Dar nimeni nu atacă problema reală a „iubirii”. Există iubire? Suntem capabili să iubim dacă există cu adevărat? Şi dacă există, putem avea cu certitudine un plan, o schiţă, un ceva al iubirii, un perete de netrecut prin care să putem cu certitudine să ştim ce este iubirea? Adică, tot ne vestim în stânga, dreapta că iubim, nu putem să trecem dincolo de poveste şi să arătăm cu adevărat cum stau lucrurile?



duminică, 6 mai 2012

Ce îşi doresc femeile?




Să aibă parte de o persoană complementară. Să le mintă frumos. Să fie totuşi sinceră. Femeile nu îşi doresc oare să stabilească o relaţie reală? Să dea mâna, să nu pună piedici? Nu am văzut femei urâte, poate doar acelea care nu au reuşit să-şi păstreze feminitatea, să treacă subit în spaţiul barbariei. Femeia nu e făcută să dea cu ciocanul. Nu e nevoie să ne demonstreze că face uzură de forţă şi înjurătură; este suficient să fie atentă la detalii, să dea viaţă, căci femeia, chiar dacă nu suntem de acord, este viaţă.

Ce îşi doresc femeile? Să aibă alături un om puternic, lipsit de prejudecăţi, să fie un soi de Don Juan, să aibă simţul răspunderii şi al minciunii. Femeile sunt experte în a descoperi micile minciuni, de aceea adevărului nu trebuie să-i fie forţată nota. Ce îşi doresc femeile? Să nu aibă parte de instabilitate, însă nici să se piardă într-o conjunctură lipsită de joc. În fond, dansul şi naturaleţea nu se pot întâlni decât în spaţiul femeii. Ce îşi doresc femeile? Nici ele nu ştiu, dar e frumos că ne dau impresia asta, că sunt stăpâne pe propria lor instabilitate. Aşa arată şi motivul perfecţiunii. Entropia este culoarea şi jocul oricărui sistem, dar este acolo, îi face cu ochiul. Femeia este punctul de legătură dintre un ocean şi o pată de foc. Numai ea ne poate domoli isteriile, numai ea ne poate aprinde zvâcneala de zace în noi. În fond, a sta pe cumulul de instabilitate înseamnă a face uz de cele mai-nalte forme de înţelepciune.

Citeste mai departe. Da click aici.

miercuri, 21 martie 2012

Aristotel şi Etica Nicomahică



Orice artă, activitate sau chiar năzuinţă umană au tins prin însăşi esenţa lor asupra binelui. De aici s-a desprins ideea că orice activitate trebuie să aibă un ţel, un scop – de exemplu, scopul investigaţiilor medicale ar fi sănătatea, în cazul armatei victoria, al economiei bunăstarea. Şi atunci, dacă există o sumedenie de doctrine, ştiinţe cu o multitudine de scopuri de atins, unele mai mici şi mai puţin importante decât spaţiul lor de desfacere, atunci toate vor ajunge să conveargă spre un ultim scop – acela fiind binele. De aceea merită să fie gândit şi să fie pus în centrul oricărei analize de tip epistemic, şi nu numai. [1] Şi care ar putea să fie ştiinţa întemeiată să facă acest lucru? Cea politică – pentru că majoritatea scopurile dintr-o societate se strâng şi se absorb[2] în politică, mai precis prin apelul la lege, la aparatul administrativ. Statul devine astfel un fel de gestionar al binelui comunităţii, dar şi al individului. Mai precis, al binelui uman. Însă, cum poate statul să facă diferenţa dintre un bine personal, şi unul impersonal, dar măreţ, şi nu dezirabil şi atrăgător cum este cel individual, rămâne de văzut! Pentru că binele comunităţii, aşa cum apare aici, este suprem, iar toate celelalte năzuinţe nu sunt decât scopuri în vederea binelui final, întregitor.

Dar chiar dacă anumite activităţi sunt precise, cu scopuri bine definite, natura binelui nu se lasă aşa de uşor de cuprins, ceea ce întăreşte şi mai mult ideea că binele se menţine nu numai prin natură, dar mai mult chiar şi decât atât, prin convenţii, prin direcţii ce nu pot fi calculate şi analizate metodic.[3] Şi asta pentru că binele, aşa cum a fost înţeles de unii, a avut şi s-a dovedit a avea consecinţe grave, chiar dacă rolul său trebuia să fie ferm şi nobil. Aici, Aristotel chiar afirmă că unii au fost îngenunchiaţi de curaj, iar alţii au fost distruşi de bogăţie. Deci, se impune o mare atenţie cu privire la generalizările care se fac pe baza altor generalizări, ajungând astfel la un soi de soluţie finală cu privire la ceea ce este bun şi ce este rău. Totuşi, un lucru trebuie subliniat. Cel care se apleacă asupra binelui, trebuie să fie pregătit să nu se lase năpădit de sentimente. Ştiinţa politică nu poate fi gândită şi pusă în aplicare de un novice, de un om condus de pasiune – chiar dacă tendinţa poate fi eclectică, de îmbinare a acţiunii, a pasiunii cu raţiunea certă şi fermă.

vineri, 9 martie 2012

Jumătate din mine este ruptă din tine



Nu cred că ştiu să scriu fără tine. Am încercat să desfac mănunchiul ascuns de gânduri, să-mi spun că orice ar fi o să trec peste toate, că viaţa nu este aşa de complicată cum pare, că orice aş zice eu, poate tu, nu o să mai fim niciodată aşa cum am fost. Şi de ce? De ce ar trebui să se rupă totul? Când iubeşti nu este suficient? Sau poate pus în alte cuvinte: nu este iubirea suficientă? Nu are rol vindicativ, hrănitor, nu ţine de cald atunci când este rece? Sau poate că idealismul înscris în stele este mult mai plângios şi mai interesant decât mercantilismul faptelor noastre cotidiene? Nu vreau să sufăr, chiar dacă o fac de fiecare dată când mă scufund în marea ascunsă a năzuinţelor mele.


marți, 6 martie 2012

Ce este feminismul?





Poate că vă întrebaţi de ce într-o revistă de bărbaţi se pune problema feminismului. Iar răspunsul nu întârzie să apară: pentru că feminismul se naşte din dorinţa de a pune femeile la un loc de cinste. De ce? Pentru că feminismul mereu a fost gândit la pachet cu barbaria bărbatului. Pentru că femeile luptă de secole, de fapt, cu bărbatul. Dar cum arată argumentul lor? Asta e ceea ce mă face pe mine să afirm că nu se află pe un drum bun! Să nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să atac mişcarea, şi nici să dau cu roşii, dar consider că unele nuanţe pot fi îndreptate, aduse acolo unde merită să fie.

Mereu am considerat că femeile muncesc mai mult, că fac toată treaba, că greul este cu adevărat dus de ele. Nu ştiu de ce, dar asta am crezut dintotdeauna. Poate şi pentru că am încercat mereu să văd dincolo de înveliş, să mă văd pus în situaţia de a desface ceea ce este greu de dezvăluit. Aş vrea, totuşi, să nasc o problemă. Cum se face că argumentul principal al feminismului se reduce la puterea de a lua decizii „importante”? Dacă citeşti orice carte din literatura de specialitate, o să vezi că totul se rezumă la faptul că femeilor li se interzice să ia parte la balciul „important”. Ăla fiind politicul, războiul, şi alte chestiuni legate de conducere. Ei bine, cred că aici greşesc „feministele”. Ele pleacă de la premisa certă că există lucruri importante. Iar acele lucruri sunt fix politice. Nu sunt răutăcios, şi nici nu sunt ironic, dar consider că un bărbat nu o să voteze niciodată împotriva soţiei sale. În plus, înainte de a fi bărbat/femeie există ceva mai sigur, şi mult mai onest, dar totuşi pervers, interesul. Totul, la acest nivel, pleacă de la nebunia de pune mâna pe lucruri, de a te impune. Nu vreau să spun că femeile nu au dreptul să facă politică, să nu ocupe locuri de conducere, vreau să se înţeleagă acest aspect, ci să arăt că înainte de aşa-zisul mit al puterii de decizie se află interesul. Sincer, dar sincer, nici o femeie nu o să voteze cu o femeie, la acel nivel, şi nici un bărbat, pentru că vorbim de cu totul altceva, de lucruri străine oamenilor idealişi şi simpli.


luni, 27 februarie 2012

România, tărâmul celor supuşi



Aş vrea să încep prin a spune că iubesc România aşa cum orice cetăţean din lumea aceasta nebună îşi iubeşte ţara de sânge. Însă este suficient să iubeşti şi să te laşi călcat în picioare la fiecare clipă? Poate iubirea de patrie să ţină loc de respect? Nu ştiu ce să zic, dar nu prea am încredere într-o naţiune al cărei imn îşi propune să „deştepte”. Logic, fie spus cât mai simplu, imnul nostru este cât se poate de tranşant. Românii sunt bătuţi în cap şi au nevoie să fie scoşi din peşteră. De aceea trebuie să ne „deşteptăm”. Dar cât să mai dureze? Parcă nu se mai termină cu răul împotriva noastră.

Am stat şi m-am gândit ce ne lipseşte nouă, de ce nu avem curaj încă să ne cerem drepturile, să ne batem cu pumnul în piept. Timpul, iarăşi timpul! Nu suntem suficient de loviţi, de muştruluiţi de istorie, avem impresia că odată cu revoluţia din 89 s-a încheiat totul, că nu mai putem face mai mult. Greşit! Pentru drepturi fundamentale trebuie să lupţi oricând. Pentru orice nimic, trebuie să lupţi. Românii trebuie să înţeleagă că nu este suficient să schimbe un regim, ci să ceară salarii minime ca în Grecia (1200 euro), care, apropo, sunt în „criză”. Asta trebuie să facă românii, să fie mai pragmatici. Era o vorbă, cum votează americanul? În ziua alegerilor, se duce în faţa frigiderului, deschide uşa, şi se întreabă: „E mai plin decât ultima oară când am votat?” Aşa ar trebui să fie şi românii, să treacă dincolo de dogme şi soluţii politice, căci politica nu are nicio legătură cu moralitatea, cu onestitatea. Şi nu e vorba doar de România, ci de orice ţară! Diferenţa o face „minima moralia”. În străinătate, politicul fură, dar aruncă şi un os. Oamenii au impresia că sunt liberi dacă se joacă pe Iphone, şi au mereu maţul plin. Fie că ne place sau nu să credem, înainte de filosofie este stomacul, iar românii sunt mai filosofi decât grecii, decât Platon. Chiar acum vorbesc nişte analişti la televizor despre democraţie! Iarăşi idealuri şi pastile. Probabil că nu l-au citit pe Frédéric Bastiat. 



marți, 14 februarie 2012

Dispreţ


De unde vine dispreţul? Din încordare şi nefericire, din cumulul acumulat de stres, din orice? Din ce? Cum ajungem să dispreţuim? Să spunem că vrem să călcăm în picioare, să ştergem cu buretele, să omorâm cu sânge rece?! Nu există om care să nu fi fost vreodată tentat să rupă cu dinţii. Orice ar fi, chiar şi în cel mai subtil mod de falsifica viaţa, nu există încercări mai mari decât acelea de a juca teatru atunci când e vorba să ucizi cu sânge rece. Însă, formele de barbarie nu se văd de cele mai multe ori, şi nu sunt prezente la cei care dau din gură şi urlă ca nebunii. Nu! Ele sunt şi vin tocmai de acolo de unde nu te aştepţi, din mănunchiul oamenilor fără de chip, şterşi, care nu ies niciodată în evidenţă cu vreun truc sau vreo nebunie. Să fie tocmai acest fapt lucrul care-i obligă la crimă? Să fie tocmai nebunia de a nu sta pe scenă motorul care generează orice fel de conflict?


joi, 9 februarie 2012

Cum separi o minciună de un adevăr?


Tăiem totul în două! Câştigăm şi suntem învinşi. Suntem răi, dar buni! Tot ceea ce facem se învăluie sub miasma maniheismului. Aşa tratăm totul. Nimic nu ne scapă! Nu avem nicio problemă atâta timp cât ne liniştim cu sărutul sublim al tăierii de cuţit. Ce să mai! Suntem sclavii gândirii de buzunar!

Adevărul nu a fost niciodată demn de pieptul nostru, de ceea ce ne ţine în picioare. Mai mereu am încercat să-l împăturim sub preţul raţiunii, să ne indicăm astfel valoarea, să o bifăm cu biciul, să nu ne scape de sub degetul mic. La fel, minciuna a venit la pachet cu răul, cu ilustrul mercantilism ce ne pândeşte la fiecare pas. Nu am vrut-o nici pe ea, ne-am spus că este mai plăcut să ne prevenim de orice eşec. Însă, fentând minciuna, am dat de adevăr, ne-am întors la locul de la care am plecat, am ajuns în spaţiul genuin al vârtejului de care ne-am lăsat ocupaţi. Să fie adevărul o femeie frumoasă? Să ne alinte cu tot farmecul său? Ori, poate, minciuna este cu mult peste simţul nostru de a distinge, de a „deghiza” adevărul de ţepi?




vineri, 3 februarie 2012

Câteva cuvinte despre Barbar



Pentru a intelege mai clar faza crizei in care ne aflam cu totii, un volum recent aparut la Editura Minerva (2011), face un bilant al echilibrului dintre civilizatie si barbarie in noul secol:


“Am vrut sa vedem civilizatul din noi si ne-am gasit barbaria noastra deplina, reflectata in oglinda. (…) Barbarul nu se schimba, iar acest lucru am vrut sa uitam. (…) Am civilizat barbarul, dar civilizatul s-a barbarizat inapoi.”

Concluziile cartii lui George COLANG si Adelei GAVRILESCU nu sunt deloc magulitoare pentru stadiul civilizatiei post-industriale in care ne aflam:


“Traim intr-o goana, intr-o nebunie plapanda si furioasa, din care nu mai putem scapa. (…) Nevoia de cautare in cotidianul zilelor noastre a fost inlocuita cu nevoia de dominare. Omul a apus in incercarea sa de a-l domina pe Dumnezeu si astfel a devenit doar un sclav al ustensilului.”

Lumea din jurul meu

Sunt persoane care mă urăsc, deşi nu au nicio treabă cu mine. Îşi fac ei aşa un portret; parcă îi şi aud: ăla cu figurile lui, crede că le ştie pe toate, cine e ăsta să-i facă el pe toţi, lasă că-i arat eu, un infatuat, prea plin de el, pur şi simplu mă enervează cu aerul lui de superioritate, prea fals, ipocrit, mândru, nu ne lasă să-i răspundem, e prea de tot, prea mult tupeu, aroganţă, credul şi superficial. Toţi, de dinainte de era facebook, şi post-facebook…aşa văd lucrurile. Dar să nu ne stricăm cheful, nu? În fond, cam cu asta se ocupă oamenii, nu? 

Stăm şi bărfim, ne jucăm cu poveşti banale, scindăm tot ceea este mai frumos de urât. Emitem judecăţi de valoare şi dăm cu biciul. E interesant acest rol de judecător, nu? Şi simplu, căci nu necesită nimic, poate doar o gură plină cu „trandafiri”.  Cochetăm cu toate, le ştim pe toate, dar în principiu nimic. Nu este deloc anormal, este cât se poate de normal, însă mă tem că o să rămânem doar cu asta. Să nu ne aşteptăm la mai mult. Omul şi Locvacitatea, cei mai buni prieteni! 

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Ce căutăm?

Am impresia că, în fiecare zi, căutăm să descifrăm amestectul năzuinţelor noastre. Ne învârtim, ne hotărâm să aruncăm o plasă, şi cădem subit în mrejele ei. Dar cred totuşi că este mai mult de atât! Nu e vorba de fericire, pentru că nici nu ştim cum arată, ce gust are cu adevărat; cunoaştem doar crâmpeie de închipuri cu privire la fericire, jocuri, nuanţe mai mult sau mai puţin importante. Cred că totul se desfăşoară în jurul lui „ce căutăm”. Atât şi nimic mai mult. Nu putem spune că nu este aşa, nu putem să ne desfinţăm această umilă certitudine; căci totul este strâns şi legat cu şnurul acestei forţe centripete.

Dacă nu ar sta aşa zarurile, atunci cu siguranţă ne-am lua zilele. Rostul ar fi luat la rost de propria lui impotenţă, şi astfel s-ar sufoca în avântul convalescent de pudoare. Să fim mai mici decât suntem? Să ne scufundăm cu totul în oceanul plin de himere? Poate că drumul nostru, hiena care zâmbeşte făţiş la noi, nu este decât o rundă spre un imens ocean de căutare. De fapt, aşa şi trebuie să stea lucrurile, aşa suntem construiţi, ca nişte ciori avide de voiciune, de zbor şi de nesaţ!

joi, 26 ianuarie 2012

Bărbaţii ştiu când iubesc?

Prin toate romanele găsim câte ceva legat de modul de diferenţiere dintre bărbaţi şi femei. Ba mai mult, dacă stăm să ne gândim, aproape fiecare revistă, film, melodie se apleacă asupra diferenţelor. Încă de la începuturi, Adam şi Eva, mărul şi şarpele, trucuri şi nelinişti ce se adâncesc în noi! Unii spun că suntem la fel. Alţii încearcă să ne atragă atenţia asupra alterităţii. Toţi, în acest imens conjunctural, ne chinuim să definim natura umană. Însă, oricum am privi, nu putem să nu remarcăm faptul că femeile ştiu ce vor. 

Deşi de cele mai multe ori bărbatul este asociat cu forţa şi vitalitatea, nu prea ştie pe ce pământ se află. Am putea da vina pe o joacă inutilă, pe un drum ascuns, sau poate simplu. Cert este că bărbatul se pierde pe drum, în dansul năvălirilor sale, în izbânda de a-şi arăta că este vânător. Nu cred că bărbatul este atât de puternic precum vrea s-o arate! De fapt, cu siguranţă, lucrul care ne separă de femei este înfipt în incertitudine. Bărbaţii nu ştiu când iubesc, spre deosebire de femei care ţintesc instinctual iubirea, şi-o aduc în spaţiul lor şi o împletesc trăind! Femeile, păstrând contactul real cu voinţa universală, cu viaţa, cu faptul că sunt purtătoare şi dătătoare de viaţă, nu au cum să nu simtă, să nu-şi vadă soarta, să nu se sacrifice pentru ea. În schimb, bărbaţii fug dintr-o parte-n alta. Aleg să nu aleagă, să se piardă într-o devenire inutilă, fără de scop şi naturaleţe.


marți, 24 ianuarie 2012

Scrisoare pentru tine




Acum vreo doi ani de zile am început un roman. Mi-am adus aminte de el şi mă gândeam dacă are rost să-l continui. Să-l continui?

I.

Astăzi am încercat să alerg ca un nebun. Mă temeam de mine, ca şi cum aş fi fost o păpuşă ce aşteaptă să fie tranşată. Eu sunt omul care merge zilnic la muncă şi care se culcă devreme. Când eram mic, mă temeam de lume, nu ştiam că şi ei pot fi vulnerabili, poate mai vulnerabili decât mine. Mama avea mereu grijă de mine, mă împăturea cu iubire, chiar dacă în casa în care dormeam erau minus zece grade. Vin dintr-o familie săracă, care nu cunoaşte culmi înalte, ci nevoi apropiate, nevoi care ţin strict de uzul cotidian. Poate de aici mi se trage încăpăţânarea de a mă arunca şi mai mult în valul incert al viitorului. Fiind aproape tot timpul „ţinut” cu o felie de pâine, ce trebuia să se împartă la trei, am fost oarecum obligat să visez, să mă las purtat de logica visului care ne spune că o felie de pâine nu se termină niciodată, atâta timp cât există cineva care să rupă din ea. Asta o făcea mama mea, care, acum, a murit.

Părinţii mei nu au fost niciodată apropiaţi sau, poate, au încercat cu precădere să se ascundă de noi. Tatăl meu era un om umil, genul de om care se scoală de dimineaţă şi care-ţi trânteşte fasolea în ochi. Era un veşnic îngândurat, iar nevoile sale erau cele mai importante. Şi, până la urmă, s-a văzut, căci după vreo zece ani de căsătorie, a hotârât să plece de acasă, alegând, poate, drumul cel bun. Laura era sora mea cea mică. Avea ochii negri şi sprâncenele apăsate. Imi plăcea când îşi încorda figura, când se arunca pe sub pat şi când tremura de frică în faţa televizorului. Nu de alta, dar eram alături de ea. După mai mulţi ani însă, ea şi-a revenit, eu încă tremuram. Asta este, de multe ori fetele sunt capabile să munte munţii din loc. Iar femeile, să vâneze cu sânge rece, aşa cum leoaica vânează pentru leul ei. Cealaltă soră, Adriana, era puţin timidă, ţinea morţis să se ascundă de orice, de oricine. Când o priveai, era toată cu capul în pământ. Aşa a fost mereu, nu cred să fi ieşit din casă vreodată. Era genul de persoană care se complăcea în situaţie. De multe ori, mă gândeam că tristeţea ar putea să aibă chipul ei. Avea ochii verzi, un paradox pentru o persoană aşa slabă, căci verdele trebuie să te inunde, să te doboare cu naturaleţea lui. Nu, ea era faţa genuină a apatiei. În schimb, eu eram vorbăreţ, de fapt nici nu ştiu cum eram. Şi nici nu cred că o să aflu vreodată.

În viaţă, lucrurile mici îi definesc pe oamenii mari. Valorile se adună din priviri, din încleştatul dinţilor, din mersul care se transformă în dans şi invers. Sunt oameni care adună lucruri, ca să le poată pune pe pereţi, că să aibă de ce să se lege. Ăştia nu sunt răi, dar sunt naivi. Ei încearcă, aproape mereu, să se regăsească, problema este că, acel petic prin care se pun la îndoială, nu este nimic altceva decât o nouă formă de a se amăgi cu nişte răspunsuri firave, cu nişte pastile care te adorm, care te ascund, încet, de tine. Ei sfârşesc a fi prada societăţii.

Nu ştiu ce să îţi mai zic de mine, poate că sunt neatent şi că nu ştiu să iert. Frica cu care am fost învelit, încă de mic, a avut grijă să creeze un monstru alunecos. Măcar dacă aş fi alergat spre mine, spre ceea ce mă determină cu adevărat. Îmi este frică de mine. Când mă trezesc de dimineaţă şi mă uit în oglindă, văd aproape mereu o altă persoană. Şi asta mă sperie! Într-o zi, când am ajuns acasă, de la muncă, am aprins lumina, iar pe holul care ducea spre sufragerie, nu ştiu cum de am făcut, dar am alunecat şi m-am lovit puţin. Am fugit la baie, iar acolo, m-am întâlnit cu omul din mine, cu cel care venise de curând acasă, cu cel care alunecase subit pe hol. Şi, iarăşi, am început să mă privesc. Eu mă uitam la oglindă, ea se uita la mine. Vezi tu, în oglindă, demonul inimii îţi face cu ochiul. În pasajul infernal din care porneşti, se naşte şi speranţa, ardoarea care te cuprinde şi care te poate duce, de multe ori, în abisul ascuns al fiinţei tale. Inima mea, ardea, bătea. Parcă îmi spunea, îmi arăta că locul meu nu este acolo. Cum, normal, locul unui om nu este nicăieri, poate în propria-i artă de a se verbaliza, şi deci, de a se proiecta spre un-altul. Inima arde ca o flacără neîncetat, ea este demonul care nu se schimbă niciodată, căci fizionomia cu care a fost împresurată se regăseşte drept în punctul de fugă al existenţei noastre. Chipul inimii nu este niciodată închis în el, dimpotrivă, nuanţează toate colţurile pătate de indiferenţa noastră. Omul nu se gândeşte niciodată la degete, la unghii, la coapse, umeri, ci se lasă pătruns de neputinţa cu care dansează apaticul.

Inima este singura care se zbate, care ne arată că nu am putrezit, de aceea nu tace, ne bate, ne scoate la dans. Daimonul inimii ne arată că suntem slabi, dar şi puternici, că sângele se zbate, aşa cum leul rage, că el pompează sinistrul trupului nostru în verbalizare şi regăsire. Inima este vântul care nu ne judecă niciodată, este delirul care ne aclamă şi totodată visul care ne pune pe scenă. În putrefacţia oaselor nu găsim decât fire de ciment, în daimonul inimii găsim incertitudine şi miracol. Inima ne dezveleşte de toate cele ce sunt. Inima ne socoteşte şi ne înveleşte ritmic în haosul pricinuit de lume.

Inima mă separă de lume, îmi configurează nevoile şi mă cheamă la dans. Am învăţat să adorm în aşternutul ei şi să o ascult în tăcere. Daimonul, care o aclamă şi o răstoarnă, îşi are obârşia în dorinţă. Chipul inimii se aşterne în dorinţă, iar nevoile, care se desprind din aceste rădăcini nemiloase, nu sunt nimic altceva decât noi speranţe. Fâşia care desparte speranţa de dorinţă sălăşluieşte în chipul inimii. Aici, totul se preface şi se conturează, ca şi cum în lume ar exista doar luna care dictează, fondul sonor al unor culori, demult apuse. Inima nu este un mesager ascuns, care ne face cu ochiul din când în când. Dimpotrivă, inima loveşte ritmul haosului în veşnicia cu care se ascunde în somaticul nostru. Ea se pliază genuin în amestecul care ne hărăzeşte. Dacă am fi atenţi şi am asculta la tot ce ne spune, poate că ne-am da seama de tot ceea ce ne înconjoară. Poate că am ajunge, mai uşor, la misterul tăios, la făgaşul fără de chip, la demonul care ne irită şi incită. Inima se află în proximitatea deşertului. Ochiul ei are harul de a închide câteodată poarta spre lumesc, trupul ei este calea care ne poate stinge paşii spre lume, iar suflul ei ne întinde culmi ce par ineluctabile…

Culmea, am avut prilejul să văd golul în oglindă, să mă văd în oglindă. Ştii tu, ceea ce ne incită pe noi în esenţă nu este un lucru cabalistic, ci fâşia profilacticului care ne face cu ochiul în tăcere. Noi suntem nişte animale răutăcioase, care ţin morţiş să se cutremure de fiecare dată când adrenalina se estompează în dans. Imperativul cuceritorului: Mai mult! Cam aşa arată haina celui care se trezeşte din amorţeala cotidiană.

Nu cred că am putere să sting cenuşa ce s-a strâns în mine, nu cred că o să găsesc vreodată acea pată nihilistă care să mă răstoarne cu adevărat, să mă cutremure, în aşa fel încât să mă descotorosesc de trecutul meu, de ceea ce m-a strâns, până la urmă, să fiu ceea ce sunt… De aceea, ştiu că voi mereu altul, şi că voi încerca să fug în excesul de a fi veşnic în căutare de ceva. Cu siguranţă, mă voi căuta pe mine. Dar, dacă eu mă schimb, aşa cum râul curge, cum să pot ajunge la mine, la ceea ce mă incită să ajung la mine. Până la urmă, ceea ce mă duce la mine, este şi ceea mă face să fug de mine. 

Poate că te-am plictisit cu teoriile mele, cu modul meu vulgar de a falsifica Realitatea, dar trebuie să înţelegi că asta facem în fiecare zi. De fiecare dată, când arătăm cu degetul, ascundem o lume ce nu mai poate să se manifeste natural. Noi, oamenii, aceşti iluştri actori ai propriei noastre drame, avem tendinţa de a ne lăsa cuprinşi de fiorul cu care se excită cimentul. De multe ori, rămânem avântaţi, sau chiar, ancoraţi, în realitatea desenată de scenă, şi uite aşa, uităm să mai ajungem la entropia noastră, la chipul care ne schiţează insurecţional, de fiecare dată când ne aflăm pitiţi în oglindă. Şi, oricum, nu ştiu dacă are vreun rost să mă justific. Până la urmă, mă justific în abisul meu. Nu am nevoie de nimeni. Sunt un veşnic însingurat. Chiar dacă mă uit pe stradă, chiar dacă sunt sedus de lucrurile cotidiene. Sunt eu, şi numai eu. Sau, poate ţipă furia unui om care nu are nicio şansă să ajungă la el. În fine. Mă duc să mă întind un pic.

vineri, 13 ianuarie 2012

Cum dormim?



Sunt momente când şi somnul ne joacă feste, de parcă totul este făcut să fie împotriva noastră. Oricum am încerca să ne salvăm, să ne scoatem de sub insolaţia somnului, tot nu am reuşi. Şi asta pentru că somul are un mod ciudat de a fi. De fapt, dacă încercăm să pătrundem în adâncurile sale, vom putea să observăm că există, mai exact, două tipuri de somn: somnul nevinovat şi somnul vinovat.

Somnul nevinovat este „nevinovat” pentru că este sincer, pentru că nu este rupt de propria sa pornire, de la felul său natural de a fi. Somnul nevinovat este adânc, fără întreruperi, fără frustrări, fără să se pună împotriva sa. Somnul adânc nu este niciodată tulburat, nu are ruperi de ritm, este pur şi simplu lin, ca o melodie ce se desface uşor, urmărindu-şi propriul curs, calea cea dreaptă, sinceră, jocul real al îndeletnicirii sale. În somnul sincer nu există saţietate şi dezgust, doar vise noumenale, descărcate de propriul lor adaos, de propria lor nemulţumire. Aici nu există desfrâu, medicamente şi sedative, nu sunt puse întrebări, ci se dau răspunsuri, soluţii molcomitoare.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Cele mai umile momente



Cele mai potrivite momente „de a scrie” sunt tocmai când nu poţi să scrii. Da! Exact atunci conştientizezi şi cele mai tenebroase ascunzişuri. Pe urmă, oropsit şi nehotărât nu faci decât să te afunzi în spatele urmei pe care a lăsat-o cumva inconştientul. Atâta tot.

Dacă stau şi mă gândesc strict la mine, cred că nu aş mai fi trăit dacă nu ar fi existat scrisul, sau poate pârghia de a te scoate din imensul lumii. Scrisul m-a salvat de atâtea ori, ba m-a făcut să văd ceea ce nu văd, mi-a dat de mâncare, şi parcă mi-a turnat ciment în pantofi. Toţi suntem salvaţi în viaţă de câte un ciot umil. Unul o violează pe una. Altul se masturbează pe furiş. Mulţi se scarpină în nas. Uite aşa trece vaporul pe sub negura peremptoriului.

marți, 3 ianuarie 2012

Fac ce-mi spune inima



Astăzi, când am traversat strada, am văzut un afiş pe care scria „fac ce-mi spune inima”. Nu m-a interesat să văd despre ce era vorba, nici să fac măcar haz, dar am remarcat totuşi că mi-a rămas întipărit în minte. Oare chiar facem noi ce ne spune inima? Chiar stăm de fiecare dată şi ne „calculăm” destinul pulsaţiilor ce se zbat adânc în noi?

Am scris acum câtiva ani un articol în care spuneam că inima este singurul reper autentic ce ne menţine în concurs cu noi înşine. Încă mai cred asta. Şi totuşi, noi nu facem deloc ce ne spune inima, ba chiar fugim când vine vorba să ne lăsăm conduşi de ea. În lumea aceasta matematizată, o lume a costurilor şi beneficiilor, inima nici că nu mai are scăpare; este prinsă în propriul ei mit, acela de a visa şi a te îndepărta de mundan. Aşa este. Inima a ajuns doar o lozică, un slogan pentru un concert anost, un lucru de pus pe cântar, de scos bani din el. Fetele se vând pe internet, mimează orgasmul lacrimal al inimii şi dansează! Nu cred că mai ştim să trăim în acord cu natura noastră, cu fiorul sublim, cu animalul din noi, nici nu mai avem cum, nici nu mai putem altfel.

Faceți căutări pe acest blog