Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

vineri, 30 decembrie 2011

Moartea lui Kim Jong Il

            S-au împlinit mai bine de 13 zile de când a murit “deţinătorul” Coreei de Nord, şi eu tot privesc modul în care dau din coate românii şi se laudă că ei au scăpat de comunism. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt partizanul comunismului - şi asta pentru că nu cred în doctrine când vine vorba să luăm o “turmă” de coarne şi să ne jucăm cu ea - dar îmi place să cred că nici acum lucrurile nu stau tocmai minunat. De ce? Pentru că aşa zisa democraţie nu face decât să înlocuiască o pădure cu tot felul de pomi oropisiţi, iar noi precum zicala, să nu mai ajungem să vedem pădurea de aceşti pomi minunaţi.
            Manipularea a existat din toate timpurile, iar simplul fapt că avem de ales între Coca-Cola şi Pepsi nu ne face mai bravi în comparaţie cu amicii noştri din Coreea de Nord. Ca să o spun direct, noi nu luăm parte la jocul real al acestui circ, noi avem iluzia că dacă dăm din gură putem să stăpânim lumea. Nimic mai greşit. Gândiţi-vă că trăiţi un comunism al flecărelii, nimic mai mult. Interesele nu mai sunt legate strict de partid, ci de anumiţi oameni din diferite partide.
           În seara aceasta, la un post de televiziune, un prezentator spunea că ne-a rămas polemica. Asta pe fondul unei dispute între nişte politicieni ce erau invitaţi în studiou. Aş vrea să-i spun amărâtului că locvacitatea şi abureala lor nu duce nicăieri. Ăia nu se certau pentru mine, nici măcăr pentru el, nici pentru oamenii de pe stradă, nici pentru cei care mor de foame, ci pentru ei, pentru accesul la recunoştere, şi deci la putere. Dacă coreenii plângeau ca să iasă în evidenţă în faţa partidului, actorii de pe scena politica o făceau fix din acelaşi motiv. Sincer, nu văd nicio diferenţă. Poate de grad, dar uneori gradul se mai dilată. Deci, ca să fie limpede, coreenii plângeau după conducătorul iubit, rupându-şi hainele la propriu, leşinând, noi plângem după Steve Jobs, stăm şi păzim magazinele pentru tablete, ne certăm pentru că a câştigat cine nu trebuie la Vocea României, ba chiar leşinăm când apare pe scenă nu ştiu ce vedetă, avem fantasme legate de partid şi speranţe deşarte. 

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Vocea României şi televiziunea




Se spune că televiziunea este în felul ei obiectivă, că rolul principal al acesteia este de a informa corect şi de a reflecta realitatea. Însă, trecând dincolo de drama idealului, ar trebui să înţelegem că televiziunea, la fel ca şi omul, este cât se poate de subiectivă. Şi nu vreau să intru adânc în problema obiectivităţii, nu de alta, dar nu este scopul articolului. Una peste alta, ţin minte, când eram mic, şi mă duceam la ţară, mamaia, de fiecare dată când încerca să accentueze ceva, să valorifice, să dea un soi de importanţă, facea apel la televiziune. Orice aş fi spus, orice aş fi făcut, dacă la televizor se spunea că mâine o să fie frig, păi cu siguranţă venea frigul peste noi în casă, chiar şi dacă aveam o mică sobă. Nu mergeam des pe la ţară, şi nici nu rezistam mult pe acolo, dar oamenii vedeau în televiziune acel principiu enumerat la începutul acestui articol.


Trecând la zilele noastre, după o revoluţie şi 20 de ani de încercări, putem spune acum cu mâna pe inimă că avem mai mult de trei ore de program, ba chiar, avem o sumedenie de televiziuni, de voci, de interese. Să nu uităm acest „interese”.


Omul, de când a fost el aruncat pe pământ, ca să folosim terminologia lui Heidegger, mai tot timpul a încercat să înţeleagă şi să se autodepăşească, să treacă dincolo de limitele sale. A inventat televizorul şi astfel şi-a mutat speranţele în acest miracol, mai apoi, a trecut la internet, cărţi virtuale, lumi virtuale. Totuşi, ceea ce predomină în continuare este spiritul de obiectivitate. Mai toate posturile de televiziune pretind că-ţi oferă singurele ştiri reale, obiective, nepătate, însă la o simplă schimbare de telecomandă observăm cu ochiul liber cum un simplu discurs sec, obiectiv, trece în banalizare şi este interpretat după bunul plac al unora care dictează din culise.


Aş vrea să se înţeleagă totuşi un lucru. Simplu! Televiziunea nu este obiectivă, nici nu are cum să fie, este cât se poate de subiectivă. Rolul ei nu este de informare, ci de manipulare. Discursul ei nu este etic, ci retoric. Concursurile ei nu sunt reale, şi nici nu-şi propun să scoată la iveală ceea ce este moral, şi drept, ci ceea ce este generator de profituri. Televizorul acaparează viaţa umană, intimul, nu ca să ne lumineze, cum credeau cei de la ţară, chiar şi ăştia înţelepţi de la oraş, ci ca să vândă, să inducă şi să producă în masă, fără sânge, fără lacrimi şi inimă, chiar dacă totul este plin de lacrimi, sânge şi tremur.


Cel mai bun exemplu de manipulare generală, în acest moment, este acel umil „concurs” în care nişte amărâţi sunt puşi să cânte. Televiziunea îi pune pe scenă, îi face umani, îi desenează pe faţă, îi face să plângă, să sufere, să fie umani, prea umani, cum ar spune Nietzsche, nu ca să ajungă la acel scop, o voce ideală într-o ţară, ci ca să vândă, să terfelească şi să facă rost şi de mai mulţi bani. Iar populaţia? Evident, este importantă, ea generează profitul, capitalul social este cel care face infuzia de capital, de potenţă financiară, nu stelele şi circuitele dintr-o cameră de filmare.


Ca populaţia să fie atrasă, trebuie să i se dea un rol, iar cel mai important rol pe care il poţi da unui miel este acela de a-i da impresia că poate lua parte la circ. Fiecare individ este mai important când are ceva de făcut, când este la locul lui, frenezia administrativă, în limbajul lui Dostoevsky, când are impresia că ceea ce face el este mai important decât Mesia. Şi atunci, ce poate să facă telespectatorul, poate să voteze, evident pe bani, căci a vota este semnul democraţiei. Adică, dacă 4 din 5 votează că este bine de mâine să ne tăiem capul, este cât se poate de normal, în acord cu norma! Dragii mei, nu sunteţi importanţi, sunteţi doar aburiţi, sunteţi, la fel ca şi mine, prostiţi, căci noi nu suntem aşa de mari, noi nu avem niciun rol, noi nu luam parte la castă, noi nu primim bani, noi plătim şi chiar menţinem acest circ prin care ne asigurăm singuri prezenţa în Iad. Nu că ar fi vreo problemă, oricum e mult mai lejer decât ceea ce este la televizor.



duminică, 11 decembrie 2011

Cum să fotografiezi gândul?

Ce este oare gândul care te macină de atâtea ori? Acel petic care se arată fără de milă, care ştie cu precizia unui ceas elveţian că trebuie să te sucombe. Pare natural, dezlipit de orice inhibiţie, strămutat de orice candoare prelinsă printre rânduri, acest ciot care mă îngână şi totodată mă aclamă. Şi totuşi, de unde ştim cu certitudine că gândul nu ne înşală, că el, cu toată elasticitatea sa, nu este doar o proiecţie firavă a inconştientului nostru? Că de fapt, este aşa de firav şi spontan, încât rugineşte la fel ca rigoarea matematicianului în absconsul nostru. Tindem să ne lăsăm cuprinşi de gânduri, de parcă ele se aruncă, ne violează timida noastră existenţă, totul fiind cuprins fără de ştire, fără să ştim de unde vine totul, cine ne asaltă, cine ne doboară, ce vrea de la noi sau de ce ne aţâţă?
Ubicuitatea gândului stă ascunsă în fâşia cea mai ascunsă a inconştientului. El nu se năpusteşte pur şi simplu, ci este adus, este chemat, aclamat, de nevoia noastră de a fi cu noi. Miza chinului de a fi a ancorat într-o realitate, a fost asumată cu mult înainte ca omul să prindă fiinţă. De aceea, eliberarea de a fi cu tine, adică acest mod de a te lăsa pierdut în neautenticitatea faptelor produse de impersonal, trebuie să fie şi calea de a te elibera de impersonal, de a te sustrage genuin, culmea, dintr-o lume la fel de naturală. Căci impersonalul reprezintă casa noastră. Gândul este proiecţia impersonalului, asupra nevoilor tale stricte. El se reflectă direct în voinţa ta. Gândul te doboară şi totodată îţi arată că eşti singur; într-o lume în care toţi fug de singurătate.

Faceți căutări pe acest blog