Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

vineri, 29 aprilie 2011

Femeia ideală


            Şi ea se schimbă odată cu trecerea timpului, nu? Dacă nu ar fi femeia ideală, oare am putea să mai iubim, să ne spunem că ceea ce avem nu este nimic mai mult decât o valenţă sau poate un strop din focarul ideal? Orice aş zice, mereu îmi apare în minte, în inimă? Nici eu nu ştiu, dar totuşi pe undeva se piteşte, îmi spune că este aproape în depărtare, că nu are nimic ideal lipit de ea, poate o pată de umanitate, un strop de apă, un ocean de întrebări.
            Femeia ideală, mi-am dat seama, este o întrebare, mereu te trimite spre un-altceva, spre un ţinut îndepărtat, ascuns în lumina aspră de neputinţă. Punem întrebări atunci când simţim răspunsul, când ne aflăm în proximitatea lui. Aşa e şi aici, căutăm cu disperare să ne desăvârşim imposibilitatea, spunând că este departe, că este aproape, răsărind de undeva, din ţinuturi falacioase, stropite cu iz de remuşcare şi deranj. Căutăm, şi astfel ne trezim căutând căutatul, uităm linia, sejurul, punctul de amorţeală, şi astfel, în goana după veşnica refulare, ne maltratăm factualul. Dar, până la urmă, Nietzsche se înşela, idealul nu poate fi separat prin cuţit de realitate. Dacă ne gândim bine, realitatea nu este decât o iluzie fantoşă, pusă parcă să se sape, ascunzându-se ca un ornitorinc în goana după escaladare şi categorisire. În nebunia avidă de cotropire stă pitorescul logicii; orice am face, nu am scăpa de el, de aceea nu ne mai săturăm să ne minţim, să ne matematizăm dorinţele, de parcă totul este trecut pe o foaie, o hartă.
            Cred şi acum că iubirea înseamnă să mergi pe stradă şi să o vezi pe ea. Şi gata! Nu e nevoie de mai mult, ţine doar de întâmplare şi hazard mincinos. Problema însă e frumoasă, nu durează şi, nu în ultimul rând, nu este comună, nu apare aşa cum apar familii întregi trecute pe la notar şi pe la popă. Iubirea nu vine cu notarul, şi nici cu religia sau copilul. Asta nu înseamnă că nu se poate petrece şi aşa! 

miercuri, 27 aprilie 2011

Când te iubeşte o femeie?

        Cred că singurul truc prin care poţi să-ţi dai seama că o femeie te iubeşte este unul foarte simplu: Să o vezi cum se mişcă când vrei să o atingi! Fie că vrei să o apuci de mână, de gât, să vii lângă ea, femeia, când iubeşte, nu tresare! Şi aici nu e vorba de sentiment şi mişcare spontană, e vorba de o împletire, de o ambuscadă, de un mod natural de a te prinde de ea, de a spune că te legi cu ea. Am văzut o groază de tipe care erau cu iubirea pe buze, şi când prietenul le apuca în braţe, săreau din loc, pielea se strângea, se amuţea în propria lor minciună.
         Femeile, când iubesc, deschid braţele inconştient, se deschid fără nicio noimă, sunt pur şi simplu libere. Femeile, când iubesc, sunt libere – prin simplul fapt că propria ta constrângere devine pion de desfătare – prin propriul tău mod de a le strânge în braţe, de a le ţine aproape, simplu, fără mimică inutilă. Mereu mi-au plăcut persoanele care iubesc; se văd de la o poştă, au o sclipire în ochi, un fel al lor de a fi în acord cu propriul lor.
         O femeie, când iubeşte, nu se ascunde, nu se strânge ca o smochină, ci se adună în jurul tău; în ea nu mai există ocol ferm, există doar adiere şi glas strângător. În ea nu mai există orgoliu şi otrăvuri ieftine, ci o înţelepciune străină nouă, barbarilor, un mod natural de a aşterne cu preţiozitate fiecare mişcare străină. Femeile adună, strâng, aduc în spaţiul lor, prin priviri, gesturi, mimică. Ele, în tot timpul, chiar şi atunci când nu sunt lângă tine, sunt, de fapt, acolo, în inima ta, în făgaşul de acum comun. Femeile sunt modul prin care iubirea se răsfaţă, se subtilizează, se pune cu adevărat în adevărat, în scena tuturor posibilităţilor ireale

luni, 25 aprilie 2011

A umple spaţiul

       Mi-am dat seama de un lucru, asta până când o să-mi dau seama că nu este aşa, chiar de este aşa, oricum, nu contează. Orice ar fi, să nu uităm maxima asta: ,,Nimic nu contează.“ Poate că sună ciudat, veţi spune, dar sunt momente în viaţa noastră, şi aici cred că putem să ne luăm toţi în braţe, să fim de acord, când simţim că nimic nu contează. Chiar dacă iubim al dracului de mult, chiar dacă escaladăm Himalaya, chiar dacă ne îmbătăm cu apă rece, nimic nu contează, nimic nu are valoare. În fond, am impresia că nimic nu se desăvârşeşte în vreun fel, că nu există niciun impediment care să fie cu adevărat adevărat, să ne condimenteze cumva, să ne apuce de mână, chipurile, să ne seducă în vreun fel, să ne înduplece cu mărinimia aia mare din noi. Nimic! 
         Aş fi vrut să mă trezesc cu un strop de putinţă, să pot să-mi torn singur o rază de soare în pahar, în timp ce mă sprijin pe coajă cu alai de mure, să mă trezesc şi să amorţesc în propria mea baie de neputinţă, să-mi zidesc himerele şi să le judec eu pe ele, să mă netezesc aşa cum notele se adună într-un fascicul de lumină, să plâng şi totuşi să strâng ceva în mână, să-mi pot spune că există o iluzie adevărată, crezând totuşi în distincţii şi norme epistemice, să mă falsific şi totuşi să mă regăsesc, oameni buni, să mă regăsesc…
             Cu cât ajungi să te minţi că înţelegi lumea, cu atât ajungi să te vinzi şi mai mult viselor, aproape direct proporţional, să-i spunem. Nu există nimic, pentru că Nimicul este cu mult mai mult decât putem duce, apasă aşa de mult, e aşa de spaţios, de strident, ca o vampă ce se vinde pentru o pâine, aşa e nimicul, gol şi totuşi plin cu deşertăciune!

miercuri, 20 aprilie 2011

Sunt un ciudat

      Astăzi mi-am dat seama că sunt un ciudat, că nu mă pot integra în mizeria asta comună. Nu e vorba de aer de superioritate, nu ştiu cum ar rezista altul în locul meu, să nu mai trăiască muzica în comună, în prostime, să nu mai simtă nimic, să fie golit şi de ultima pată de semnificaţie, de viţă nobilă, de tremur şi de barbarism pur. Am încercat să descui uşa mea, cum am tot încercat, dar degeaba, parcă sunt ultimul om de pe pământ, ultimul meu duşman, evident, cel mai de temut, de fugit de el. Să fug de mine sau să mă îmbrăţişez ca pe un câine? Nici eu nu ştiu, poate că mi-a lipsit scrisul, am crezut că un proiect impersonal mă poate scăpa, că aceste rânduri au fost scrise pentru voi, pentru alţii, dar niciodată pentru mine, deşi în tot timpul acesta, în toată goana asta, de am vrut sau nu, m-am căutat pe mine! Nu asta facem mereu? Chiar şi atunci când minţim cu sânge rece, nu căutăm să definim indescifrabilul din noi, ascunsul,veninul, goana asta nebună de a ne spune că suntem aşa mici, fraţi cu destinul neputinţei, că suntem aşa de închişi? 

joi, 14 aprilie 2011

De stânga sau de dreapta?


            Mereu am încercat să înţeleg nebunia cu a fi de dreapta sau de stânga. Recunosc, nu am putut să o pătrund, şi nu că nu aş avea simţ didactic, ci pentru că mi se pare absurdă sau, mai bine zis, mi se pare absurd să spui că eşti de dreapta, de stânga şi frigiderul să-ţi fie gol. Sincer, la nivel discursiv, toţi suntem de dreapta, toţi ne închinăm la o ideologie sau alta, dar niciunul nu dă doi bani cu adevărat pe asta. În fond, mi se pare ciudat să te naşti, şi pe fundul tău să fie pusă o ştampilă: de dreapta! Să fim serioşi, în afară de gânditorii de doi lei, care şi ei, când rămân fără mâncare, atacă în draci orice ideologie, nimeni nu se naşte comunist sau democrat. Ca să-l citez pe Dumitru Dragomir, un mare înţelept în viaţă: ,,Suntem toţi o apă şi un pământ, şi nimic mai mult.“ Ne jucăm cu nişte ideologii, ni le asumăm, ca şi cum toate se şterg cu buretele şi zâmbim ca nişte proşti.
            Politica aparţine castelor, nu oamenilor, nu înfometaţilor, celor care cerşesc la colţ de stradă în speranţa că vor mai prinde o zi de minciună. Omul nu este construit ca un roboţel, ca un aparat în care torni o fisă de dreapta sau de stânga. Asta vrea politicul să facă din noi, ca să se justifice, ca să-şi justifice aşa-zisul eşec, dând mereu vina pe o ideologie, şi nu pe realismul faptelor ce stau ca simptom tocmai pentru neputinţa de a strânge oamenii sub o categorie sau alta. Mi-a aduc aminte de o chestie, nu mai ţin minte a cui era, ceva foarte simplu şi onest, şi poate mult peste simţul filosofiei de a minţi cu sânge rece: „Sunt conservator când deschid frigiderul şi liberal când e vorba de prostituţie.“

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Civilizatul lui Cioran

       În opoziţie cu barbarul, civilizatul este cel care conferă şi dă autoritate spiritului culturii. El instaurează şi legiferează sistemul oricărei conduite sociale. Însă, aşa cum ne arată şi Cioran, manieratul uită că fiecare trebuie să-şi suporte opera pe care a creat-o, şi astfel se aruncă asupra barbarului, a celui care nu mai stă în rând. Duşmanul acestui fals politicos este barbarul. Prietenul este progresul sau evoluţia. În limbajul lui Cioran, evoluţia înseamnă cădere.
      Goana după nivelare şi stagnare, falsul dinamism, leacurile şi soluţiile actuale, reprezintă, pentru Cioran, o fugă de adevărată noastră natură, un truc prin care ne cheltuim fiecare pată de autenticitate, un pact cu diavolul: ,,Civilizaţia ne învaţă cum să punem stăpânire pe lucruri, când de fapt ea ar trebui să ne iniţieze în arta de a ne desprinde de ele, căci nu există libertate şi nici ,,viaţă adevăratăʼʼ fără ucenicia renunţării la posesie. Apuc un obiect, mă socotesc stăpânul lui; de fapt, sunt sclavul lui, după cum sunt şi sclavul instrumentului pe care-l fabric şi-l mânuiesc.ʼʼ[1]
       Evoluţia, astfel pictată de Cioran, nu este tocmai rodul perfecţiunii, în fapt, miza nereuşitei popoarelor evoluate stă în acest suprem gând - perfecţiunea - ca pion al civilizaţiei. Acest tip de discurs urmăreşte însă o mijlocire ce se transformă încet în pierzanie şi nimicnicie. Maşinile, virtualul, îmbrăţişarea idealului de către societatea actuală, toate acestea şi nu numai, volatilizează scopul, câştigând însă mijlocul. Am uitat să mai simţim pământul, arăta Cioran, ne-am îndepărtat cu totul de chemarea noastră, de fiorul genuin ce zvâcnea în noi, iar acum am ajuns, sub pretextul timpului, să ne săpăm singuri groapa, să ne afundăm în mirosul de benzină şi de foc.



[1] Cioran, Căderea...pp. 41-42. 

miercuri, 6 aprilie 2011

Exorcizări de bebeluşi în România

Am dat peste un articol genial în Gândul. Suntem, să o spunem încă o dată, o ţară de credincioşi! O să redau câteva argumente din articol:


,,Un reportaj realizat recent de PRO TV arăta cum sute de oameni vin în fiecare săptămână în comuna Moşuni, din Sfântu Gheorghe, la părintele Cristian Pomohaci. Printre ei, multe persoane aduse pentru a fi exorcizate după slujba de vineri noapte. 
Printre ele se afla şi Maria, o femeie care lucrează la poşta din oraşul Victoria. "Mă chinuie un duh rău. Am venit la părintele, am luat 16 posturi", povestea aceasta.
Părintele exorcizează chiar şi bebeluşi. "Copilul acela micuţ îl avea pe diavol în el. Un blestem sau o satană", se justifică părintele. Pentru serviciile acestuia, credincioşii plătesc bani buni.
Un alt loc în care persoanele considerate îndrăcite sunt aduse pentru exorcizări este comuna Reviga, din Judeţul Ialomiţa, unde părintele bisericii este considerat expert în domeniu, iar ca el mai sunt şi alţii."

Faceți căutări pe acest blog