Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

duminică, 30 ianuarie 2011

Cum să dai răspunsul la toate?



       Mă întreba cineva cum este să pui pe tapet aşa o multitudine de gânduri şi trăiri, să te descoşi în faţa tuturor, să le arăţi cele mai intime răvaşe, să te dezveleşti de temeri şi să cânţi cu propria ta cenuşă. Ce nu ştia omul este că viaţa mea, aşa cum este şi a ta, sau a celui de lângă tine, nu este decât o glumă bună, nimic nu este bătut în cuie, blocat în propriile virtuţi de a nimici şi cel mai fioros curent ce alunecă spre tine; viaţa este un truc din care scapă doar trişorii. Cu zâmbetul pe buze!


      Suferinţa nu este făcută pentru oameni slabi, secătuiţi de toate cele ce sunt, ea se propovăduieşte acolo unde nu sunt tipare, în ghiocul celor puternici, în punctul de fugă al oamenilor cu gânduri măreţe, acolo unde se nasc troiene şi unde se pun iscoade, în abisul golit al Zeilor. 



vineri, 28 ianuarie 2011

La ce bun poeţii?

    La ce bun poeţii? – se întreabă Heidegger, pe linia lui Holderlin, dacă omenirea şi-a pierdut din sclipirea cea timpurie, dacă totul acum este presărat cu nesaţ peste ciment. Poeţii, spune Heidegger, sunt cei care încă mai pot să ajungă la o urmă a zeului, a vremurile ce par stinse, adulmecate acum de cotidian şi banal. Grecul, în antichitate, era laolaltă cu zeul, se punea în acord sau chiar se lua la întrecere cu zeul. Zeii erau peste tot, lumea nu era ruptă cu totul de transcendent. De fapt, problema nici nu se punea în termenii transcendenţei. 
     Astăzi, când totul este acaparat de o lume furibundă, avidă de iluzii deşertice, cum ne tot avertiza Nietzsche, nu mai avem nimic din mirarea grecească, din îndoiala socratică…Lumea, aşa cum apare în contemporaneitate, este sătulă de întrebări, a ajuns la o aşa-zisă maturitate în care nu mai există iz sau rost de uimire. Totul este fabricat şi ambalat cu o nemiluită vanitate sub semnul certitudinii, noi nu ne mai punem întrebări, noi ne dăm răspunsuri – totul este simplu şi frumos aşa…
       Portretul omului contemporan este acaparat de o mască fixă, fără de foc şi râvnă. Cutezanţa, de care vorbeşte Heidegger, nu este decât o sclipire a ideii de voinţă, ea nu poate prinde gândirea şi limbajul sub o singură pătură, dar te poate arunca în spaţiul balanţei, al focului  cernut de tine. Cutezanţa, aşa cum apare la Rilke, pare să exprime o formă de vivacitate specifică animalului. În fapt, asta era şi ideea, să cadă accentul pe naturaleţe, pe ceea ce s-a rupt de noi odată cu gândirea platoniciană. 

joi, 27 ianuarie 2011

Sex pe facebook


"Folosirea sms-urilor, a reţelei Facebook şi a altor platforme de socializare îi determină pe cei care au început de curând o legătură sentimentală să întreţină relaţii sexuale mai devreme, potrivit unui sondaj citat de Reuters."

Asta înseamnă că reţeaua de socializare rezolvă problema discuţiilor preliminare. Ba mai mult, ce este mai interesant este faptul că noile prietene încep să caute, după ce s-au aruncat în noua relaţie, fostele prietene ale actualului iubit. Găsit virtual, evident! Femeile sunt mai curioase! Însă, am o dilemă, bine că nu este o trilemă, cine hotărăşte când este mai devreme


Articolul îl găseşti aici.

marți, 25 ianuarie 2011

Zâmbetul tiranului

        
       Am vrut să încep acest articol prin a vorbi despre tiran, victimizarea tiranului şi perversiunea cu care îşi seduce victimele. Mi-am dat seama, după câteva rânduri, că tiranul e banal, ar fi prea mult pentru noi să pierdem timp cu unul care vrea să pună mâna pe cât mai multe lucruri fără a face nimic. Aşa că, în toată agonia de faţă, un zâmbet mi-a surâs întrebându-mă, unde este demnitatea? Putem noi să vedem cu adevărat sau suntem adânciţi în propria noastră conştiinţă? Poate să existe demnitate într-o lume contopită cu dorinţe?
            Suntem în secolul vitezei, al goanei după tehnologie, al gândului că totul va fi mai uşor dacă vom lasă totul în seama calculatoarelor. Suntem dependenţi de ustensil, şi chiar mai mult, ne identificăm cu aşa-zisele noastre valori, ne batem cu pumnul în piept pentru nişte produse, ne punem piedici unul altuia, încercăm să venim cu soluţii tocmai acolo unde nu este nevoie, luăm pastile pentru orice, dar uităm că ele tratează doar efectul. În lumea aceasta, o lume a mijloacelor, se găseşte şi hoţia tiranului, a individului care se află pe buzele tuturor, a omului bun la toate, a celui care gândeşte pentru toţi şi pentru nimeni, aici întâlnim escrocheria meschină şi vehementă a infractorului care-şi spune cu zâmbetul pe faţă că el este doar un simplu Don Dresor.
            Putem noi să zăbovim cu sinceritate, când alergăm la metrou, când folosim zece calculatoare, când citim de pe internet, sau ne mirăm de nu ştiu ce invenţie, putem noi să mai înţelegem demnitatea cu adevărat, să o mai găsim pe stradă sau chiar la îndemână, în buzunar? Sincer, nu! Nu cred că mai ştim să apreciem ceva, nu cred că ştim ce este aia onoare sau cuvânt, ba chiar mai mult, nu cred că aflăm din presă sau de pe internet că există cuvântul etică, sincer, nu avem cum, aşa multe informaţii, aşa de multe soluţii, pe toate drumurile, cine ar mai avea tupeul să ridice vreo problemă când totul este de vânzare? 

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

De ce se despart femeile de bărbaţi?


            Ne tot frământă întrebările care ascund ceva în ele, tot încercăm să răscolim sinistrul perfid al fiecărui gând în speranţa că vom ajunge la un răspuns satisfăcător, dar uităm că rănile nu se închid aşa, ci se adâncesc şi mai mult în nepătrunsul hăituit de noi. Motivele unei despărţiri nu vor exista niciodată, şi asta pentru că nu există motive reale, există nişte puncte de saturaţie, nişte mici răscoale care decid să se strângă într-un ultim şi suprem fuleu.
            Bărbaţii nu au fost niciodată inventivi, ei mereu au fost preocupaţi să vâneze, să stigmatizeze teritoriul, să înfulece orice pradă cu nesaţ şi să stea pe loc. Femeile, dimpotrivă, fiind nevoite să fie alese, au fost obligate să găsească tertipuri, să fie din ce în ce mai sigure pe nesiguranţa lor, totul fiind doar un truc, o paiaţă zâmbitoare ce îşi propunea să atragă şi mai mult în capcană potenţialii cimpanzei. Însă ce se desprinde de aici? Cu ce s-au ales femeile spre deosebire de bărbaţi? Ei bine, femeile, fiind nevoite să se lase prădate, au găsit şi rafinamentul, tactica, suavul, lascivul, au găsit mrejele fermecătoare ale avansurilor, au învăţat să aleagă şi, deci, să fie rafinate. Lucru care scapă cu desăvârşire bărbaţilor. Astfel, înarmate cu un bagaj de jocuri şi cuvinte, au început să sorteze, să disece şi mai atent fiecare potenţial partener în parte, totul fiind în esenţă doar un joc. Sexualitatea, dansul, perversiunea, au devenit amicii femelei, şi asta pentru că masculii presau cum puteau ei mai bine, adică forţând nota.
            Evident, cercul vicios răsare, şi un maimuţoi se prinde că este timpul pentru schimbare, că ar trebui să înveţe limbajul femeilor, adică să se joace, să danseze exact ca ele, să fie şiret şi să privească exact acolo unde doare, adică în mănunchiul orgolios de vulnerabilitate. De aici şi până mai departe a fost doar un pas. Bărbaţii au început să-şi filtreze terenul, au ridicat ştacheta, au început să-şi măsoare cuvintele, să fie mai domesticiţi, să facă trecerea într-un final de la barbar la civilizat. Însă, în goana după pradă, bărbaţii au ridicat şi mai mult nivelul de percepţie al femeilor cu privire la tacticile lor de agăţat. Mai frumos spus, bărbaţii au jucat dansul lor, dar pe muzica femeilor.
            Şi acum, să revenim la ce ne doare, de ce se despart femeile de bărbaţi? Urmărind raţionamentul de mai sus, este destul de clar de ce femeile aleg să fugă de bărbaţi. Se tot aude prin piaţă că bărbaţii sunt perverşi, meschini, schimbători, că fug după multe şi vrute, dar în fapt unul dintre motivele despărţirii stă închis tocmai în acest mit: perversiunea. Femeile sunt menite să fie iubite, nu înţelese, spunea nu ştiu cine, aşa e, şi asta pentru că joaca este mai presus de toate. O femeie se desparte de un bărbat când el uită să mai fie pervers, când el uită să o mai mintă frumos, chiar dacă încearcă să o facă. Femeile se despart de bărbaţi pentru că dansul le este străin bărbaţilor, că nu mai ştiu să fie aşa de seducători cum au fost, că drumul lor şi certitudinea lor că au pus mâna pe o bucată se destramă din chiar acel moment. Femeia simte şi miroase mai mult decât oricine. Ea fuge de tine pentru că ai devenit comod, ai uitat să o mai vrăjeşti şi să o amăgeşti aşa cum o făceai. Femeia fuge de tine pentru că scara evolutivă o obligă să facă asta. În competiţia asta nebună câştigă doar cel mai şiret, şi nu cel onest. Sinceritatea nu există în cumpănă! Femeile se despart de bărbaţi pentru că ei nu mai ştiu să facă dragoste, nu mai găsesc nimic nou cu care să le surprindă, nu mai fac faţă propriei lor dispute, a jocului cu care le-au hrănit încă de la început, când le-au sedus şi le-au adus în spaţiul potenţei lor. Femeile fug de bărbaţi pentru că bărbaţii aleg să plângă după ele, decât să alerge după ele, să ţină aproape sentimentul de incertitudine, şi nu de câştig. 

vineri, 21 ianuarie 2011

Patru semne că eşti bătut în cap

Ce interesante sunt soluţiile de genul celor prezentate prin reviste:

Un semn că te doreşte! Cum să ajungi frumos când eşti urât! Cum să te scarpini în fund în timp ce te scobeşti în urechi! De ce să zâmbeşti la locul de muncă? Cum să te dezvirginezi cu un ciocan? Cum să slăbeşti mâncând? Cum să te îngraşi slăbind? Cum să pui mâna pe el? Cum să scapi de trecut şi să te trezeşti în viitor? De ce este libidoul mărit când te uiţi la un meci de fotbal!? De ce să nu te speli pe mâini când ieşi de la toaletă!? Cum să arăţi impecabil la 80 de ani? Vrei să fii ager la minte? Cumpără un tampon! 


Vrei să faci sex cu altcineva în afară de tine? Uită-te în oglindă! Cum să ai dinţii albi, dar să miroşi a usturoi! De ce femeile sunt vulnerabile? Cum să te menţii în formă în timp ce stai? Vrei să te calmezi? Mănâncă un cârnat! Ce este tensiunea sexuală? Lacrimile femeilor taie pofta de sex a bărbaţilor. De ce plâng femeile după ce fac dragoste? Ştiinţa ne învaţă că bărbaţii infideli sunt proşti la pat! Fecioarele sunt bune la pat! Leoaicele sunt cuminţi în casă! Feng shui şi salata cu viţel de oaie! 


Psihologia dragostei te învaţă cum să descoperi tainele iubirii! Semne că iubitul te înşeală! Ghicitul în talpa picioarelor sau podomantia. Bărbaţii sunt atraşi de femeile vulnerabile sau respinse în dragoste. Când prietenia se transformă în dragoste. Ce nu trebuie să ştie femeile? Semnificaţia replicilor de despărţire ale femeilor. Află unde este Moş Crăciun pe gps sau internet. 

miercuri, 19 ianuarie 2011

Cum să scăpăm de plictis?


            M-am gândit mereu la esenţa vieţii, mai ales că am întâlnit pe parcursul acestui circ o grămadă de oameni care aveau de gând să se omoare, pentru că nu ştiau care este esenţa vieţii sau dacă există. De fapt, mint, nu m-am gândit serios decât atunci când am început să văd că numărul celor care au de gând să se sinucidă începea să crească. În fond, viaţa nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât un joc de zaruri. Şi când zic joc mă gândesc la sensul cel mai simplu şi mai natural. Treaba este în felul următor - noi ne plictisim, asta e miza tuturor celor ce sunt.
            Matematica probabilităţilor a fost inventată nu pentru a descoperi esenţa lumii în care trăim, ci pentru a stabili o posibilitate fermă de a câştiga la loto. Viaţa, aşa cum este construită, evident, de noi nu este nimic altceva decât o fugă de plictis. Suntem plictisiţi de toate şi de tot. Ne căsătorim din plictis. Ne ducem la cumpărături din plictis. Facem copii din plictis. Avem locuri de muncă din plictis. 
          Camus vorbeşte de absurd, însă nimic nu este absurd, ci calculat cu o precizie de furnică. În fapt, totul este o luptă cu plictisul, tot, absolut tot. Iubim pentru că ne plictisim. Ne minţim că iubim, că suntem romantici. Dansăm, râdem forţat, facem ritualuri, inventăm religii (vezi scientologia sau mormonismul lui Joseph Smith, Jr.), căutăm muzică, scriem poezie şi filosofie, cântăm în cor şi scuipăm seminţe.
            Să fim serioşi, nimic nu este absurd, însuşi Sisif a conştientizat asta, însă Camus a văzut prea puţin, a rămas la primul strat, nu a privit cu ascuţime. Sisif nu şi-a luat soarta în braţe, nu s-a însurat cu ea, a luat în râs râsul însuşi, a arătat că totul e plictis şi a căzut în lanţul cauzal al inerţiei tocmai ca să ne deschidă ochii: suntem mici şi alergăm după acadele, ne prefacem că facem ştiinţă şi rachete când, în fapt, fugim de moarte, ne ascundem după iscoade şi rânjim forţat pentru că, fie vorba, nu avem nimic altceva de făcut. Suntem nişte maimuţe care au pus mâna pe ustensile, şi asta pentru că ne plictiseam, ne doream să fim viteji ca leul sau ca tigrul, râvneam la zbor şi la păsări. Nu evoluţia a ridicat ştacheta, ci plictisul, nevoia de a te scoate din braţe, din moliciunea cu care-am fost stigmatizaţi la naştere, de neputinţa cu care ne-am înzestrat de-ndată ce am fost aruncaţi pe pământ. 

marți, 18 ianuarie 2011

Una este a înţelege şi alta a accepta sau una este a vrea şi alta, a putea



            Există în fiecare dintre noi o luptă cu propriile noastre ocolişuri, un fel de temei ce ţine să ne frământe mai mult decât propria noastră potenţă, decât propriul act ce stă ca scenă pentru eşecurile dorinţelor noastre. Spunem că înţelegem cum stau lucrurile, că ştim ce se întâmplă cu ele, dar nu putem să le acceptăm, totul fiind într-un final doar un adaos greu de suportat. Spunem că am acceptat pur şi simplu, fără să ne mai uităm în dreapta sau în stânga, dar uităm că înţelegerea vine la pachet.
            De fiecare dată se ascunde un topos malefic în spatele fiecărui gând cu care ne zbatem la drum, dar aproape de fiecare dată încercăm să-l înduplecăm, ne spunem că suntem mult prea mari pentru o lume aşa mică, că nasul nostru miroase mult mai mult decât poate duce. Însă, reuşim cu adevărat să străpungem acest gard ineluctabil? Găsim soluţii sau ne poticnim în propriile eşecuri? Este foarte uşor să spui că ai înţeles un lucru şi că-ţi este totuşi greu să-l accepţi, totul fiind mult mai mare decât propria ta năzuinţă de a îndupleca un leu ce se soarbe într-o gheară. De ce să nu luptăm până la capăt? De ce să lăsăm totul în seama unei logici elementare ce ne separă de noi?
            Acceptarea nu poate să existe fără o anume comprehensiune, ea nu poate să răsară direct spre noi, să ne fure prin surprindere, trebuie să fie presărată cu un soi de înţelegere, cu un teren uscăcios ce aşteaptă să fie totuşi ferm. Să vrem să putem, aş spune! Puterea fără de voinţă este ca apa fără de hidrogen! La fel şi cu acceptarea, cea care ne pune în genunchi, arătându-ne că suntem slabi într-o lume plină cu oameni la fel de slabi. A forţa norocul unei mai bune conduite, înseamnă a te lăsa cuprins de nenorocul unei mai proaste înţelegeri, adică a nega ceea ce vrei să înţelegi, tocmai ca să accepţi. Negativul trebuie înţeles, însă, ca având o funcţie pozitivă. Ca să rupi cu totul, trebuie să priveşti cu ochi de lup chiar şi acolo unde nu există sânge. Să fim paznici la turmă, dar să lăsăm lupul să sfâşie!
            Când alergăm pe un stadion şi simţim că trupul ne sugrumă, abia atunci ajungem să conştientizăm mersul perfid al speranţei, al leacului ce stă închis în noi. Omul nu ştie să-şi educe himera, dar ştie să se toarne în ea! Cum spuneam, când focul trupului te cuprinde, când simţi că nu mai poţi, exact atunci ajungi să conştientizezi zăhărelul voinţei, abisul ce pompează forţe malefice în tine, demonul chinuitor, acel fier încins care incită la cotropire, la foc şi pulbere, la ceea ce ne dă forţă ca să putem continua, într-un cuvânt, la putere. Aş spune, puterea nu poate să fie gândită fără orgoliul vrerii, nu poate să fie măcinată şi pusă într-un sac ontologic, fără să nu avem temeiul ei, să nu putem să o percepem cu adevărat în pliul ei, în ceea ce-i dă torţă şi foc!  

duminică, 16 ianuarie 2011

Deşertăciunea sufletului

    
   Ce frumos este să cânţi la fel cum ai scrie! Ce frumos este să scrii cu note muzicale, să te contopeşti cu irealul din tine, ţinând şi ţintind spre un-altul mereu, spre un ţinut ascuns ce scoate capul, prin sunet, afară! Cei mai frumoşi oameni au compus; nu există sfinţi sau filosofi, nu există nimic cu care să se compare sublimul muzical, nici măcar iluzia tăcerii rupte din rai.       
     Erosul se împleteşte cu idilicul noumenal în spaţiul muzicii, aici se întinde fructul interzis, aici devine posibil, de aici răsare şi se scutură de himere. Muzica este cheia şi răspunsul nostru în faţa neputinţei cu care ne-am stigmatizat la naştere. Muzica este făuritoare de sens şi de oceane, ea este singura ce ţine să străbată deşertul şi iluzia fiinţei. Ea uneşte somaticul, îl taie şi-l disecă cu trandafiri şi spini de gheaţă. 

miercuri, 12 ianuarie 2011

Frizerul


            În goana cu care ne hrănim la fiecare pas, găsim şi ciobul cu care falsificăm orice trăire autentică. Una dintre himerele ce prefac viaţa în iluzie stă înfiptă în gândirea de tip atotştiutor. Credem în noi, în nevoile şi în certitudinile noastre, încât nu mai avem nevoie de nimic altceva. Ne uităm în oglindă şi totuşi fugim de imaginea ce se reflectă dincolo şi întru-ea. Frizerul, în schimb, operează, pe lângă celelalte ustensile, cu oglinda. Poate că singurul om care ştie cum să vadă cu adevărat este frizerul. Noi, în oglindă, ne ascundem imperfecţiuni, ne stârnim speranţe şi reuşite. 
      Frizerul, precum daimonul socratic, are rolul de a te pune pe scenă. El este cel care vede trăsăturile tale, el vede dincolo de tine, culmea, vede în tine, în ceea ce vrei să vadă şi nu numai. Frizerul este esteticianul fără de taină, de el nu poţi fugi, el este acolo ca să te pună faţă în faţă cu temerile tale. Pesemne, frizerul este şi cel care te ajută să te ascunzi cel mai mult de tine, dar şi de ceilalţi. Asemenea daimonului, a fiinţei intermediare, frizerul este cel care unelteşte cu tine, este îngerul şi rugăciunea întocmită şi pusă pe fapte, te duce şi te seduce cu mâinile, te face frumos sau urât, te înţelege şi chiar te suportă. Mâinile sale sunt uneltele divine prin care se nasc noeme, gândurile sale devin pârghii de pus în aplicare, iar alura sa îţi dă virtutea creatoare şi mincinoasă. Frizerii, ca mulţi alţii, sunt acei indivizi care au norocul să ne surprindă în intimul nostru, ei intră acolo unde oceanele pocnesc. Tumultul nostru falacios devine acum o izbândă de tăiat cu fineţe şi simţ graţios. 
        Omul nu se poate ascunde cu adevărat, nici nu are cum; în omenire stă o pată ce uneşte, ce ne pune în spaţiul presărat cu impersonalitate şi foc. De aceea, în făgaşul gândurilor noastre, se găsesc proiecţii comune, pârghii genealogice sau chiar mituri care ne urzesc şi contopesc. Frizerul ne străbate hotarele pentru că străbate fiorul oglinzii, pentru că este un geniu al imaginii, ale temerilor şi drumurile ce par apuse. Noi fugim de noi, de alţii, de toţi şi de toate, însă în viaţă există, chiar dacă nu credem, în zonele cel mai puţin palpabile, indivizi intermediari, cei care ne leagă, fie că vrem, fie că nu vrem, de ceilalţi. Muzicianul ne aruncă în spaţiul artei, frizerul ne pocneşte în spaţiul efemerului. Toate fiinţele intermediare conturează o lume a seducţiei şi a cuceririi. Noi, turma, adulmecăm şi frângem totul cu speranţa de a ne regăsi cumva în impersonalul de faţă, în nemilosul ochi al oglinzii care naşte frunze apuse şi speranţe deşertice.  

joi, 6 ianuarie 2011

Ca simbol aş vrea inima ta


          Cum să te rupi de cineva dacă totul a fost în jurul lui, dacă chiar totul s-a redus la el? Cum să avem tăria să ne rupem de un seducător, de un om care te-a luat de mână, te-a purtat de colo în acolo, ţi-a arătat că viaţa înseamnă mai mult decât o simplă rătăcire, cum să scăpăm de tot? Când iubeşti o persoană te identifici cu ea, cu năzuinţele ei, cu ceea ce pare ilustru pentru ea. Contopirea înseamnă, într-un final, o aproximare a unei măşti, a unui discurs lasciv, a unui decor ce se lasă vopsit tacit de amândoi. Iubirea este ca o mască fixă, ca un chip strâmt, un chip ce se lasă violat de ideea unei singure voinţe, aceea de a sta nemişcat într-o lume goală, într-un deşert plâns cu himere. Aici, în goana după siguranţă, ne dăm mâna, ne luăm unul pe altul, ne purtăm ca şi cum totul ar fi perfect, căutăm să fie totul cât mai sigur, să ne lipim cu dezordinea noastră. Dar, până la urmă, nu reuşim! Pentru că două persoane nu pot să stea pe acelaşi deal, nu pot să se lege perfect, să se concretizeze într-o singură şi ineluctabilă dorinţă. O mască va fugi până la urmă, se va rupe de sincronicitate, va simţi că fluieră şi altceva în ea, iar atunci…va pleca.
            Celălalt? Ce se întâmplă cu el? Mulţi aleg sinuciderea, pentru că viaţa ca proiect contopit nu-şi mai găseşte sensul, culoarea, totul fiind pierdut şi închis. Celălalt este mort, chiar dacă nu este, el trebuie să-şi renegocieze masca, să-şi aducă aminte că totul este devenire, şi nu dispreţ sau obsesie, fanatism şi perfecţiune, va trebui să trăiască fără de voinţă, să se lase violat de multitudinea de măşti ce se revarsă lasciv în el.   

marți, 4 ianuarie 2011

Despre noi


  Tu te-ai contopit cu totul. Ai ajuns să vorbeşti ca mine, să gândeşti ca mine, să-mi asculţi muzica, să-mi citeşti gândurile. Ai ajuns să-mi porţi hainele, să mi le speli, să te torni cu totul în mine. Ai ajuns să vezi cu ochii mei, să asculţi cum ascult eu, să te superi în felul meu, să nu mai vrei nimic din ce este al tău. Ai ajuns să crezi în ceea ce cred şi eu, uite aşa ai uitat de tine. Te-ai aruncat cu totul în lumea mea, te-ai înecat în ea, te-ai sufocat cu ea, iar acum îţi este greu, nu mai poţi să mergi cu picioarele tale, ai nevoie de mine, ai nevoie de mine ca să te ţii pe tine. Însă, ceea ce nu înţelegi tu este că nu mă pot culca cu mine, eu nu mă pot asculta pe mine, eu nu am nevoie să mă văd pe mine în tine. Eu am nevoie să mă torn, la fel ca şi tine, într-un loc, într-o grădină care să mă poarte aşa cum te poartă pe tine. Ăsta este motivul meu, aşa este lucrul care ne desparte, aşa arată firul care ne omoară mica noastră idilă


sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Relaţia perfectă




            Fără să vrei, mutilezi oameni în drumul tău spre făgăduire. Nu te uiţi în stânga şi în dreapta, iar dacă o faci, nu ai timp să ai grijă de toate şi de toţi. Nu ştiu dacă putem să ne cerem iertare cu adevărat, mai ales că nimeni nu poartă nicio vină. De ce să fim vinovaţi pentru propria noastră incertitudine, de ce să fim puşi la zid pentru micile noastre trucuri? Viaţa în sine este un joc cu personaje, în care se petrec o sumedenie de accidente, fie că vrem, fie că nu vrem. Poţi să judeci un om pentru că s-a îndrăgostit de altcineva, îl poţi pune la zid pentru ceea ce a simţit? De ce căutăm să înţepenim indescifrabilul, de ce să nu ne lăsăm purtaţi de adevărul tremurului nostru? El este singurul care cântă. Să dansăm aşa cum o fac delfinii în apă, dar să înţelegem că totul se termină, că o relaţie se consumă, că un om ce era un munte, poate să fie nimic, să cântăm cu propria noastră cenuşă şi să trăim funebrul gândurilor utopice…
            Găsim în oameni, de obicei, soluţii, ne agăţăm de ele, chiar şi acolo unde nu sunt, şi strigăm în gura mare că am ajuns la ceruri, însă nimic nu este mai frumos decât deşertul ce se scurge printre degete, nimic nu este mai frumos decât gândul unei iubiri pierdute ce se revarsă tacit în amintirile şi năzuinţele noastre. Eclectismul gândurilor noastre este simptomul bolnav al adevărului, noi nu putem să strângem în braţe o singură mască, noi nu putem să fim închişi ca nişte cărţi pierdute de timp, noi suntem meniţi dansului meschin al jocului dintre complezenţă şi existenţă, al focului ce se naşte din dorinţa obscură de a strânge laolaltă toate himerele din viaţa noastră, al faptului că însuşi desfrâul ce se naşte din acestea este doar un iz de goliciune ce ne conduce la moarte.
            Am învăţat să ne jucăm cu cei din jurul nostru, cum şi ei au învăţat să se folosească de noi. În lume nimic nu costă cu adevărat, doar iluzia că putem conduce orice până la capăt! Aşa că, fie vorba între noi, nimic nu duce la moarte cu adevărat, nimic nu destramă o relaţie sigură…poate siguranţa că o vedem sigură

Poză  de aici.

Faceți căutări pe acest blog