Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

vineri, 30 decembrie 2011

Moartea lui Kim Jong Il

            S-au împlinit mai bine de 13 zile de când a murit “deţinătorul” Coreei de Nord, şi eu tot privesc modul în care dau din coate românii şi se laudă că ei au scăpat de comunism. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt partizanul comunismului - şi asta pentru că nu cred în doctrine când vine vorba să luăm o “turmă” de coarne şi să ne jucăm cu ea - dar îmi place să cred că nici acum lucrurile nu stau tocmai minunat. De ce? Pentru că aşa zisa democraţie nu face decât să înlocuiască o pădure cu tot felul de pomi oropisiţi, iar noi precum zicala, să nu mai ajungem să vedem pădurea de aceşti pomi minunaţi.
            Manipularea a existat din toate timpurile, iar simplul fapt că avem de ales între Coca-Cola şi Pepsi nu ne face mai bravi în comparaţie cu amicii noştri din Coreea de Nord. Ca să o spun direct, noi nu luăm parte la jocul real al acestui circ, noi avem iluzia că dacă dăm din gură putem să stăpânim lumea. Nimic mai greşit. Gândiţi-vă că trăiţi un comunism al flecărelii, nimic mai mult. Interesele nu mai sunt legate strict de partid, ci de anumiţi oameni din diferite partide.
           În seara aceasta, la un post de televiziune, un prezentator spunea că ne-a rămas polemica. Asta pe fondul unei dispute între nişte politicieni ce erau invitaţi în studiou. Aş vrea să-i spun amărâtului că locvacitatea şi abureala lor nu duce nicăieri. Ăia nu se certau pentru mine, nici măcăr pentru el, nici pentru oamenii de pe stradă, nici pentru cei care mor de foame, ci pentru ei, pentru accesul la recunoştere, şi deci la putere. Dacă coreenii plângeau ca să iasă în evidenţă în faţa partidului, actorii de pe scena politica o făceau fix din acelaşi motiv. Sincer, nu văd nicio diferenţă. Poate de grad, dar uneori gradul se mai dilată. Deci, ca să fie limpede, coreenii plângeau după conducătorul iubit, rupându-şi hainele la propriu, leşinând, noi plângem după Steve Jobs, stăm şi păzim magazinele pentru tablete, ne certăm pentru că a câştigat cine nu trebuie la Vocea României, ba chiar leşinăm când apare pe scenă nu ştiu ce vedetă, avem fantasme legate de partid şi speranţe deşarte. 

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog