Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

duminică, 31 octombrie 2010

Cum găseşti bărbaţi cu bani?

           Se pare că amicul Google a devenit prietenul de nădejde al tuturor. Aici învăţăm cum să ne spălăm pe cap, pe dinţi, tot aici învăţăm să găsim fraze de agăţat, cum fac toţi talibanii din Italia care-mi verifică blogul regulat…poate, poate, iese ceva. Raţionamentul după care îşi ghidează Google fiecare căutare a fost implementat, cu mult timp înainte, de un neurolog sau psiholog care spunea că mintea umană poate să reţină până la 7 numere sau cuvinte – undeva în jurul a 9 cuvinte, să-i spunem, cam pe aici. Mai târziu, sistemul a fost preluat de siturile de căutare. Care e ideea? Că orice discurs implică un anumit set de valori, iar în cazul tipei cu pricina, cea care caută soluţii pentru iubire cu bani, se pare că este destul de performant. Acum nu se mai vorbeşte pe la colţuri, nimeni nu-şi mă dă coate, e mult mai simplu să-l întrebăm pe amicul Google. Aveam un prieten care îmi spunea acum vreo doi ani că, dacă Google ar căpăta conştiinţă, ar fi prăpădul de pe lume. Râdeam de el, atunci, dar se pare că ideea nu este aşa de precară. Dacă s-ar naşte o voinţă într-un motor de căutare, ce s-ar întâmpla? Păi, toate tipele în genul minunatei cu pricina ar avea o dilemă, toate ar trebui să folosească acelaşi limbaj de agăţare, toate ar trebui să fie într-un anume fel, să nu iasă din cuvântul domnului Google sau Yahoo. Putem să creăm portrete aşa, putem să aflăm ce mănâncă lumea, putem, într-un cuvânt, dacă am fi vreo organizaţie secretă sau o mare corporaţie, să ne găsim victima perfectă. Să nu credem că nu se întâmplă asta deja…Cu toate acestea, ce aş putea să-i spun eu bietei fiinţe? Că unul cu bani îl găseşte în mall sau în maşină. Că nu are rost să-l caute pe unul cu bani dacă ea nu ştie ce e cu ea pe lume, dacă totul se reduce la un individ care trebuie să o întreţină. Urât! Nimic nu este mai urât pe lume decât să fii întreţinut. Adică, să fii o marionetă cu suflet, să stai într-un picior şi să-ţi sugi degetul de fiecare dată când sughiţă patronul. În fond, nu ştiu de ce mă mai obosesc cu atâtea explicaţii, fiecare cum poate, cu ce poate…

Pentru cursuri de agăţat bărbaţi cu bani, click aici.


Pentru cursuri de agăţat bărbaţi cu bani pe facebook, click aici.

joi, 28 octombrie 2010

Suferinţă cu gust de zahăr sau intimitate pe pâine


       Când eram mic mă miram că oamenii suferă, eram chiar intrigat de faptul că eu nu sufăr. Îmi doream să sufăr, să ştiu şi eu ce este iubirea şi durerea din iubire. Pe la adolescenţă am început să cunosc flăcările războiului şi dintr-o dată ideea mea minunată de a suferi nu mi s-a mai părut aşa de minunată. Pe urmă, când viaţa a început să se contureze, să se lase purtată de valurile iubirii premature, am învăţat că lucrurile nu sunt aşa de uşoare. Orice am face noi, oamenii, tot nemulţumiţi am fi, nu? Şi atunci m-am gândit, după ce într-un sfârşit am ajuns să sufăr cu adevărat, că, dacă o să cunosc şi mai multe lucruri, o să ajung să nu mai sufăr deloc, o să fiu, poate, un robot lipsit de orice pată umană. Sincer, nu am reuşit, cu cât am aflat mai multe despre lume, cu cât mi-am dat răspunsuri, cu atât am ajuns să sufăr şi mai mult. Totul s-a transformat cu o râvnă întoarsă pe dos, încât am ajuns să plusez, să mă cern şi mai mult. Omul, ideea de ciment, de un gard ineluctabil, a ajuns să moară la primul fulg, la prima iluzie adevărată. Până la urmă, nu stau aşa lucrurile în viaţă? Citeşte mai mult...

marți, 26 octombrie 2010

Ce vor băieţii de la fete?

       O să scutesc biata persoană care s-a întrebat pe Google acest lucru şi o să încerc să-i dau un soi de răspuns la o întrebare care nu se pune. Bărbaţii nu vor prea multe lucruri, ei în general se mulţumesc cu puţin, să dăm vina pe o inventivitate prea săracă, să spunem că nu e aşa dezvoltată. În principiu, nici un om nu ar trebui să caute într-o altă persoană un lucru anume, să umble după o mască desenată cu râvnă chiar de el însuşi. Narcis, când a ajuns în faţa apei şi a putut să-şi vadă chipul, pe loc s-a îndrăgostit de el, lucru care l-a dus, într-un final, la moarte. Evident! Dacă tu cauţi într-o persoană o himeră anume, nu faci decât, la fel ca Narcis, să te scufunzi în propria ta baltă de minciună, să-ţi tai singur creanga de sub picioare. Narcis fugea de tot ce-i ieşea în cale, nimic nu-i ajungea, totul se masturba precar în tăişul privirilor sale. El nu era niciodată pregătit să iubească adevărul lucrurilor noastre banale, el era un muritor cu chip de zeu şi gând de zeu, el îşi procura o lume desenată, prin gânduri adunată, o lume abisală şi ideală, o lume ce nu putea să fie vreodată pe pământ. Aşa facem şi noi, atunci când ne luptăm cu proiecţia gândurilor noastre, ne supărăm pe cel de lângă noi, fugim de el tocmai pentru că nu se ridică la ştacheta şi ecusonul fixaţiilor noastre, tocmai pentru că nu este ideal, rupt de orice pată mundană, tocmai că este înfipt în real, în lumea murindă şi urâtă, în lumea falsificatoare de ideal, cum ar spune Platon. Narcis ne-a lăsat o floare, poate că ar trebui şi noi să ne dăm o floare, să ne spunem că mirosul ei vine tocmai de aici, dar te poate duce acolo, dincolo, rupt de orice idee mundană. Poate că ar trebui să lăsăm mijloacele şi ar trebui să nu mai căutăm nimic, să luăm totul ca atare şi astfel să ne înecăm în corabia ruptă de ideal. Dacă am înţelege că viaţa nu este o copie ideală a unui gând, atunci am ajunge cu adevărat la nevoile noastre, poate aşa am scrie orice trăire umană cu sânge, şi nu cu cerneală. 



Citeşte şi asta. Se leagă de articol. 

duminică, 24 octombrie 2010

Ceea ce eşti este frumos aşa…


   
    Fiecare clipă merită să fie sorbită de noi, de nesaţul sângelui din noi, nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de iluzia fericirii nepământene, trebuie, chiar dacă ne este greu, să încercăm să parcurgem fiecare secundă cu minciuna supremă de a te poticni în ceva mic, dar totuşi mare.

     
Nu cred că ne este dat să suportăm chinul fericirii, noi aşa mici, cu nişte iluzii aşa mari; ar fi păcat şi chiar banal să fim în continuă stare de exaltare, mai bine să ne cuprindem cu ceea ce avem, cu lumea noastră aşa murindă, cu himerele şi tot ceea ce nu ne convine, pentru că, fie vorba, nu avem nimic altceva mai bun de făcut decât să ne ducem viaţa în braţe ca bietul Sisif.  Citeşte mai departe...

vineri, 22 octombrie 2010

Lupta pentru supremaţie

     Cred că toţi simţim că suntem făcuţi pentru ceva mare, numai că nu ştim ce presupune acel „mare“. Nu ştim, dar tot sperăm că suntem mai mult decât suntem, că putem să ducem, să rupem cu toate şi să ne proiectăm dincolo de limitele noastre. Care este limita ce separă bovaricul de onest? Nu este, evident, nu este. Numai în peratologie sau fenomenologie auzim mizerii de genul acesta. Trasăm cu linia un contur al omului ce aşteaptă să fie proiectat şi postat dincolo de limitele sale! Fie, nu asta era ideea. De ce nu putem să ne mulţumim cu puţin? De ce ţinem morţiş să vedem dincolo de orice fapt concret? Pentru că nu avem un instrument cu care să măsurăm voinţa sau puterea cu care ne-am căpătat la naştere. Pentru că, înainte de orice, omul este nemulţumit şi tinde cu precădere spre curtea vecinului decât spre a sa. Nu e singurul, la nu ştiu ce specie de păsări, masculul se duce prin vecini să violeze biata soţie a amicului, uitând că, la rându-i, lui îi este iubită consoarta – uite aşa avem specii de păsări care ajung să crească. Oricum ar fi, genele se duc mai departe, specia se întreţine, toate-s bune şi frumoase. Cu toate acestea, omul, chiar dacă este sigur de soţia, de căsnicia, de copilul său, de job-ul său, de orice ar putea să aibă, nu o să fie niciodată mulţumit. Nu e neapărat rău, dar e ridicol să credem că toţi suntem sortiţi înţelepciunii sau auzului fin.   

marți, 19 octombrie 2010

Câteodată

    Câteodată îţi vine să te cerţi mai mult ca pe oricare altul. Îţi vine să spinteci orice rămăşiţă virgină din tine. Câteodată, când te uiţi în oglindă, realizezi că, de fapt, tu nu eşti acolo, că imaginea din faţa ta ascunde un actor ce ţine să te mintă în fiecare zi cu tot felul de probleme şi iluzii. Câteodată trebuie să simţim ploaia, orice-am face, în orice tip de situaţie, înger sau demon, trebuie să răspundem pentru lacrimile noastre. Câteodată, chiar dacă nu ne place, trebuie să acceptăm că, dacă iubim, asta nu înseamnă că vom primi un răspuns pe măsură, că persoana din inima noastră, cu ochi şi buze de cristal se poate metamorfoza în cea mai mare himeră, în cel mai sărac om. Câteodată, chiar dacă plouă, simţim nevoia de o plimbare printre lacrimi, printre miile de stele, dătătoare de şanse şi de negoţ; în ele ne vom alina şi ne vom alinta într-un final. Cu toate astea, nu înseamnă că trebuie să ne dăm bătuţi, nu înseamnă că ni s-au înecat toate corăbiile, poate că apele s-au înnegrit, dar asta nu înseamnă mare lucru dacă ştim cum să ne purtăm, ştim şi cum să ne prefacem în săpun şi ape line, avide şi înhămate cu patos şi foc! Câteodată cuvintele nu mai au sens, nici logica nu are sens, nici absurdul nu mai capătă culoare, poate sunetele şi veninul din tine, urma cu care ai fost şantajat de persoana iubită, frunza cu care ai fost adormit de oceane. 

duminică, 17 octombrie 2010

Despre ziua de naştere

   

      Unul dintre elementele care duc la preamărirea omului stă şi se găseşte în sărbătorirea zilei de naştere. Unul dintre multele elemente care fac din noi nişte exegeţi ai egoismului stă ascuns în orice pată de sărbătoare funestă cu privire la o dată anume. De ce m-aş simţi bine într-o zi anume? De ce ar trebui să fie ceva special în faptul că m-am născut? De ce trebuie să sărbătorim că trece ceasul? E chiar aşa de important să ne măgulim ego-ul? Să ne spunem că, orice ar fi, avem şi noi o zi a noastră, numai a noastră! Cât egoism şi mizerie, să răpim timpul, să-l seducem cu nevoile noastre efemere şi dătătoare de sihăstrie. Dacă chiar vrem să sărbătorim, de ce să nu învăţăm să ne iubim în fiecare zi, să ne răsfăţăm cu mizerii factuale şi concrete, să lăsăm dracului totul şi să trăim cu adevărat? Citeşte mai mult...

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Câte ceva despre mine…zise falsificatorul

    
     Am citit mai demult, pe un blog anume, o descriere ce ţinea să separe faţa creatorului de faţa creatului. Este evident că, în fiecare operă, mare sau mică, plăsmuitorul se găseşte şi totuşi nu se găseşte. El este acolo prin gândirea şi prin munca sa, prin sudoarea cu care se rupe de cotidian doar ca să nască, un soi de maieutică. Însă, într-o bună măsură, cel care scrie nu este şi cel care ştie să pună mâna pe viaţa sa şi să fie în acord cu propria sa credinţă. Când scrii, te prostituezi, te rupi de tine în speranţa că o să ajungi la tine. Cei ce citesc nu fac decât să ajungă la o linie mediană, la un joc ce se desfăşoară între adevăr şi minciună, poate, la nimic, căci, până la urmă, ideea de prostituţie e mult mai frumoasă decât adevărul cuvintelor tale. Şi, uite aşa, ajungem la omul din spatele măştii, nu a celei conturate de viaţă, a măştii scrise voit de perversiunea de a te ascunde. Nu mi-am dorit niciodată să fiu păpuşar, dar uite că, vrei nu vrei, în viaţa mai faci şi scene fierbinţi de minciună. 


joi, 14 octombrie 2010

Elitele de partid

     Elitele, într-o societate normală, sunt implicate adânc în miezul problemei. Elitele învaţă să dea cu mătura, să spele pe jos, să răspundă la hoţi şi chiar să dea răspunsuri. Elitele, în orice ţară normală, trec dincolo de bariera filosofică de a nu se amesteca prin mulţime, prin turme. Ele conştientizează că, înainte de toate, sunt şi ele de acolo, din lumea mundană şi mizerabilă, conştientizează şi pun mâna, dau şi vin cu soluţii, se implică şi chiar mor pentru o cauză goală. Dacă nu ar exista ele, nu ar mai fi societate, nu ar mai fi, culmea, contabili, oameni care susţin aparatul administrativ al statului sau chiar mediul privat. Elitele cu pixul pot să mute munţi din loc, pot să corupă, să aducă războiul pe tavă şi să-l susţină cu tăria îngeraşului fără de coarne şi foc. Locul lor se găseşte adânc înrădăcinat în societate, fie direct, fie indirect, însă elitele din România tac, se ascund după tufişuri şi numără bani. Nu există un glas cât de cât spontan şi totuşi obiectiv care să arunce ţărâna în aer. Nu există cuvinte şi nici răspunsuri, doar caste şi bucătării oligarhice în care se gustă şi se serveşte o lume ruptă de lume. Elitele societăţii româneşti pocnesc seminţe cu mintea, ele nu se roagă la Nemuritori, la Dostoievski, Nietzsche, Mozart, Bach, Hesse, ci la oameni de partid, goi şi slinoşi până-n măduva oaselor. Cel care va avea curajul să ridice capul în societatea actuală o să moară, dar o să fie erou, el ar trebui să facă sacrificiul pentru acest popor plin de umor şi tragic. Românii sunt singurii care au luat moartea în râs, singurii care au avut curajul să jure pe acest pământ şi chiar singurii care au înfipt toiagul în pământ. Nu există o ţară cu un număr de proprietăţi mai mare ca al nostru, nu există mizerie mai mare ca aici şi totuşi nimicnicie şi deşert, haz şi necaz, vin şi beţie dionisiacă. Tu…pune mâna pe ţara asta! 

luni, 11 octombrie 2010

Portretul omului contemporan


            Trebuie să fii avid de putere şi urât, să nu se uite la tine cineva. Trebuie să înghiţi rahat şi să scuipi cu venin. Trebuie să rupi din priviri şi coate. Trebuie să fii rău, să nu te calce nimeni pe coadă, să treci dincolo de orice bariere şi să ragi cu tot veninul din tine. Trebuie să înveţi pe de rost toate numele mărcilor, să ştii ce telefoane au apărut, să nu uiţi câte culori au maşinile. Trebuie să împingi, să te uiţi cruciş şi să încerci să fii fenomenal, de parcă nu ai fi! Trebuie să ai coarne, să citeşti wireless, să priveşti cu unde sonore şi să mergi cu viteză pe stradă. Trebuie să pui piedici, să nu-ţi fie ruşine să minţi, să calci pe cadavre, să uiţi ce este demnitatea, să te prefaci că citeşti la metrou. Trebuie să faci rost de bani, de foarte mulţi bani, aşa de mulţi încât să te îneci cu ei. Trebuie să zâmbeşti fals, să iubeşti pe bani şi roate ca să nu dai, normal, din coate. Trebuie să ai semne, să încerci să ieşi în evidenţă, trebuie să-ţi sărbătoreşti ziua de naştere, de parcă ai fi vreun rege sau cine ştie ce mare sculă. Trebuie să le spui tuturor că eşti căutat, că nu ai timp de nimeni şi de nimic, nici măcar de tine. Trebuie să te scuturi de teamă şi să o înscenezi pe scenă, trebuie să dai tare, să fii mare, foarte mare, să captezi atenţia cu orice preţ, să se adune lumea în jurul tău. Trebuie să ai răspunsuri la toate, să-i citeşti pe toţi, să arunci cu pietre şi să spurci noeme. Trebuie, înainte de toate, să crezi că ştii ce vrei, să nu uiţi că ai o personalitate cu planuri măreţe, că tu nu dai niciodată greş, iar dacă o faci este de vină soarta sau destinul, în nici un caz propria ta persoană. Trebuie să fii isteţ, să ai ochi de vultur şi mândrie de corb, să fii iute ca şarpele şi avid de nimicnicie. Scuze, ultima parte era din vremuri apuse…

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Este timpul să vii acasă

    

   Orice aş face, oricum m-aş purta sau minţi, tot la tine ajung, la parfumul tău, la zâmbetul tău nemuritor. Eşti zeiţa mea ce are colţi şi gură ruptă din rai, eşti deşert şi vin, adevăr şi minciună. M-am gândit să fug de tine, aşa că am început să ascult dincolo de haos, am încercat să mă îmbăt cu nevinovăţia raţiunii mele. Dar – cum era chestia aia? – „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte“ - evident, toţi cretinii ăştia de vin cu răspunsuri stupide, cu ochelari şi păr prelins pe cei doi neuroni, toţi indivizii ăştia plini de raţional, avizi de iluzia şi triumful raţiunii morbide, pun pariu că nu au atins un sân sau au iubit vreo fată, poate vreun pom, de asta îmi place să-i numesc „(pom) -o- fili“, premisa iubitorilor de planetă, şi nu de oameni, de parcă planeta se murdăreşte singură, se scuipă singură la gunoi. Vezi? Dacă ar învăţa să iubească oameni, raţionaliştii ar învăţa să nu mai arunce cu hârtii pe jos, ar învăţa să fie modeşti şi curaţi tot timpul, ar începe cu ei, eventual ar învăţa să se spele pe ei, şi pe urmă ajungem şi la Planetă! Dar, stai aşa, că nu am terminat, eram doar ironic, nu am nimic cu bieţii saprofagi, am ceva cu tine, cu zâmbetul tău himeric şi plin de angoasă. Am ceva cu tăria ta şi joaca asta plină de întâmplare. Eu fug de tine prin tine! 

joi, 7 octombrie 2010

Colaj - Omul cu chip de lut



                                                                             *
Strivesc cu naturaleţea mea fecioare sorbite într-un pahar. Străpung cenuşa şi cutreier nopţile. Mă las purtat şi prădat de modul hain de a culege lacrimi. Eu sunt omul cu chip de lut. Eu sunt cel care striveşte devenirea. În mine se strâng sunetele provocate de  omenire. Ascuns în propria mea temniţă, mă strecor infinit  şi mă prefac într-un material uşor. O să mă cuprind cu lume, agăţat de colţul falacios al glasului care urlă, chipul meu de lut o să fie pârtia ce-o strecor, o să mă adun cu nisipiul care se cerne şi, totuşi, o să cânt precum marea care se lasă stoarsă de un val. Chipul meu  ucide aşa cum leul îşi omoară hrana. Tu eşti lutul meu, materialul care-mi înveleşte ordinea interioară. Tu eşti oglinda care nu mai ţipă, dezordinea care erupe în valsul plăpând. 
Pierd vremea într-o cuşcă ce urlă tacit în mine. Sinceritatea nu este bună, ea nu are culoare şi nici râvnă, aşa că mă las sedus de nişte litere care mă mint cu calm. Ascult muzică şi mă dezbrac de orice cuvânt care mă înfăşoară. Timpul este un pion care scutură regina de coarne,  răstoarnă valori şi pune munţi în loc de ceruri, tu eşti un timp mort care putrezeşte în mine lăsând anecdote criptice şi culmi ce ţin să fie greu de atins. Ştii că orice om are o vestă care îl separă de restul? Chiar dacă suntem legaţi de mâini şi de picioare, chiar dacă sălăşluim, cum ar spune Heidegger, avem, totuşi, un glonţ care ne strecoară de orice altceva, de altcineva. Glonţul meu este în tine, rana este cea care vindecă orice străpungere presărată de timp, sânge şi ghimpi, pentru a putea spune, acum: totul este bine. Scriu şi zidesc gânduri, nu asta spune Platon, şi mai târziu Nietzsche? Ştiu că mă asculţi în taină, eu fiind oglinda în care s-au spart toate visele tale. Te-am învelit cu deşertul meu! 
*
Există o fată în Gibraltar, mă iubeşte, ea nu ştie că eu sunt un căpcăun care vinde iluzii, care aduce irealul în real. Nu ştie că unele lucruri, chiar dacă curg de la sine, mai depind şi de modul în care ne poartă viaţa. În Gibraltar este cald şi sete de mine, de şoapte fierbinţi şi minciuni adevărate. Norocul în iubire este dat de curaj, de cel care îşi asumă dorinţa mai mult ca pe propria sa viaţă. Lumea nu o să cunoască lacrimile fetei, lumea nu o să judece nimic vreodată. În schimb, eu te răscolesc. Cel care spintecă viaţa ta în două este şi cel care te face să-l iubeşti. Sunt gol, sunt vinovat pentru toate faptele tale, simt eu ceea ce simţi tu şi nu este bine, este chiar trist, dureros. Nu scriu aceste rânduri pentru tine, ci pentru mine, ca să te pot face să fugi de mine.
Există o fată în Gibraltar care mă iubeşte; în jocul ei, distanţa nu există, doar voinţa, doar virtutea dorinţei de a rupe limitele impuse de destin.
*
Există o fată care se desprinde din lumea muritorilor. O fată adusă în această lume de muritori tocmai că să îţi spună că eşti nemuritor. Există o fată, îşi păstrează un glonţ doar ca să te ucidă cu ea. Nu vrei altceva în baia autenticităţii voastre, doar un strop de minciună. Fata ideală te minte cel mai mult. Ochii ei ascund noeme criptice care te seduc de-ndată. Totul este prefăcut şi presărat cu stupoare de inconştientul absurd al fiecărui subiect. În faţa imaginii ce se desfată, alunecoasă şi puerilă deopotrivă, găsim un zvon, o hienă seducătoare ce se joacă cu voinţa ta. Tu nu alergi după persoana zilelor tale, ci o faci de dragul şi uimirea cu care te regăseşti în ea. Mirarea era cea care făcea din greci nişte exegeţi ai nimicului. Tot aşa, nimicul, însetat de setea cu care se naşte, adulmecă şi adună un fior ce este specific oricărei himere. Fata care stă în faţa ta este o frunză care se spală cu sânge, ea este jocul amuzant al copilăriilor tale şi mirosul pervers al promiscuităţii vârstei tale. În ea se naşte orice iluzie demnă de respect, căci orice om ajunge să moară pentru o cauză. Cauza mea este, acum, cauza ta.
*
Totul începe cu o seară străină şi cu un gând la fel de străin. Te-am văzut mai târziu, uituc din fire. Exista ceva firav în privirea ta, un ascuns care cerşea ceva la fel de firav: un strop de ploaie. Fiind vară, orice clipă stropită de oxigen nu poate fi privită într-o doară. Aveai părul lung, foarte lung, avem impresia că o să mă sufoci cu el, şi, totuşi, speram să o faci. În noi se ascundea jocul unei copilării furate de basm. Lumea nu mai era decât un prilej de înălţare, nimic mai mult. Vezi tu, deşi nu ştii că te scriu, acum, aici, pe o foaie sictirită de speranţe sărăcăcioase, ar trebui totuşi să mă ajuţi cumva, să-mi spui cu vorbe inutile că viaţa nu este mare lucru, că nimicul de ne înconjoară nu este doar un vânt anost, deşert gol, rupt de orice valenţe, ci un soi de pian, un instrument care cântă pentru noi. Mi-am dorit toată viaţa să fiu compozitor, să mă investesc în ceva adevărat, să reuşesc să exprim incognoscibilul, dar uite că nu am reuşit…
Îmi înec amarul în amărăciunea mea. Mă dezvelesc de culoarea minciunii în care am trăit până acum. Am vrut să te aduc acolo unde lacrimile zâmbesc. Mi-am spus că am puterea de a fi puternic. Mi-am spus multe. Cine greşeste atunci când nimeni nu are nicio vină? Poate că singurul care greşeşte este cel care cerşeşte cel mai mult, cel care se străpunge chiar cu lacrimile sale. Se spune că trebuie să vezi cu ochii minţii şi nu cu cei ai sufletului. Dar, dacă aş găsi un punct de convergenţă în mine care să le unească, care să-mi spună totodată că te iubesc şi că te urăsc mai mult decât orice pe lume? Să mă facă să fug de tine tocmai că să ajung la tine. Să îmi dea palme şi să-mi spună că visez lucid?
*
Astăzi culeg cenuşa ce s-a strâns cu dor în noi. Asemenea viscolului care cerşeşte în şoaptă, zborul cenuşii ne îmbată cu veninul hârburilor noastre. Suntem doi cerşători care stau în faţa unei case, unul mai umil ca altul, ca apa care se toarnă într-un pahar plin cu himere, cenuşa vrajbei noastre ne ucide. Eu cerşesc o iubire nepătată de cenuşă, tu culegi frânturi stoarse de o pată. Ne colorăm viaţa, ne umilim cu dorinţele spălăcite de şoapte şi, uite aşa, seducem timpul, amândoi, doi cerşetori, cerem voinţă divină de a străbate hotarul închiziţiei noastre. Totul se destramă în Noi, tumultul mieros al culturilor prelinse de dor, cerneala care ne minte că avem culoare şi dor, caietele care alunecă cu dor în năluca estompată în fior, cerul schiţat de râsul tău, norul atins de viscolul meu. Pământul nu ne este în picioare, el este doar un preludiu spre o lume vulgară, aşa de deocheată încât ne separă de fiorul curent, ne adună din strâmtoarea mundană şi ne aruncă în armonia nisipului. Deşertul ne este martor, cutremurul ne este vecin, iar noi fugim, tot fugim, alergăm veşnic de noi, ca să ajungem la noi.
Tocmai au trecut doi băieți pe stradă. Unul are o umbrelă. Celălalt este șiret sau poate mai leneș. În fața mea, căci stau întins pe o bancă, sunt doi tineri îndrăgostiți. Persoane care par interesate de prezența mea. Un tânăr ce se pierde în ascunsul întunericului și două fete ce fug prin noapte. O noapte cu o singură lună ce mă cuprinde în vise și în speranțe. Tocmai am văzut un detracat! Mirosul ce mă înconjoară este încărcat de stropii recenți de ploaie. Pământul miroase a lacrimi plătite pentru noi. Oamenii, priviți așa, par toți goi. Niciunul nu are nimic de ascuns. Am observat că simt nevoia, și acum, să încep cu tine. Am senzația că încă te gândești la mine. Însă știu că nu este așa. Poate că simt nevoia să mă mint sau să îmi ascund adevărata durere. Atunci, când priveam amândoi lucrurile din jurul nostru, totul părea încărcat de vise. Acum, toți cei pe care-i văd, am falsa impresie, că-i recunosc. Ei nu mai sunt niște coloane fără răspuns. Ele nu mai au zambetul pur, și nici dorința de a vrea ceva de la mine. Cel puțin, acum, cerul este lovit de noi intrebări, ele, cu timpul, se vor întoarce, sub formă de ploaie, împotriva mea. Știi ce-mi doresc? Nu m-am întrebat niciodată! Îmi doresc să ating ceva ce nu poate fi atins. Acum, nu mai vreau să fiu original și nici să mă las purtat de orice problemă. Viaţa mea este culeasă de altcineva. O mână mă sugrumă și-mi poruncește să pierd tot ceea ce am adunat cu cealaltă mână. Și nu vreau! Și mă doare! Și simt că lacrimile mele nu mai pot suporta nimic din mine. În acest moment, mă întorc la ei, la alți doi trecători, căci ei sunt tot ce mi-au rămas. Un drum împânzit de figuri cunoscute, fără râvnă și fără sânge, ei or să trăiască pentru mine și, prin ei, o să simt și eu că lenevesc această viață falsă. Și poate că sunt egoist; sau nu sunt? Vreau să fugi așa cum nu ai mai făcut-o. Vreau să fi fost pentru tine doar un drum spre o mare lumină. Vreau să găsești tot ceea ce-ți propuneai să găsești. Vreau să nu plângi, o să plâng eu pentru tine. O să zbori, o să simți. O să ai tot! Lumea o să se închine așa cum ai vrut. Vreau să simți, să cunoști și să naști o nouă lumină în viața ta. 

luni, 4 octombrie 2010

Durere sau adaos la fericire

    

    Viaţa nu ar trebui să doară niciodată; dacă tot avem atâtea promisiuni ascetice, ar trebui, măcar acum, să ne fie mai uşor, să ne spunem că luăm parte la ceva mare, aşa de mare încât devine mic. Nu cred că există fiinţă umană care să-şi propună să sufere, dar uite că tot suferim, nu ne mulţumim cu nimic, pierdem câte un strop din noi, în fiecare zi, şi totuşi noi nu ne mai săturăm să plângem. De unde vin lacrimile? Nu, oare, din mănunchiul orgolios, din foşnetul găunos de ardoare, poate din ciocnirea cu o altă lume? Cert, ele vin, fie că zâmbim cu ele, fie că ne sărăm la fel de mult cu ele… Ce este totuşi ciudat la noi este că suferim cu totul, că trupul în scorbura sa ţine să arate că e mult mai mult decât o adunătură de oase, că totul se strânge într-un punct de fugă ce ţine să sufoce şi ultima pată de autenticitate carnală, că este, fie că nu vrem sau că vrem, o bătălie de forţe ce pocnesc în noi. Ele ne spun că suferim şi tot ele ne arată că zâmbim. Omul nu este un ocean monstruos, este cât se poate de real, păgân în ale cerurilor şi totuşi mare, deşi eu aş spune că e umil, sau nu e? Oricum, ideea este simplă, omul nu este zeu, nu o să fie şi nici nu are de ce să fie! Poate că frumuseţea fiecărei reuşite constă în naturaleţea cu care muncim, în ghiontul dintre două slujbe sau chiar în patul mincinos al unui străin. Dar, parcă nu sună bine, nu? Să ne mulţumim cu aşa puţin?   

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Nesiguranţa şanselor noastre






       Rămân şi acum la ideea că timpul se lasă sedus de emoţia unei îmbrăţişări pure. Nu ar trebui să ne temem de orgasmul fatalist prin care se dezveleşte orice încăpere lovită de irealul realismului. Nu ar trebui să ne mire că timpul se dilată odată cu dorinţa celor care înhaţă iubirea şi o iau de guler. În scara tuturor valorilor, în viaţa noastră personală, viermuiesc, mai tot timpul, valori, enigme sau dorinţe ce ţin să ne spună că unele sunt mai importante decât altele. Însă, tot cu timpul, ne dăm seama că himerele proiectivităţii şi ale cauzalităţii nenorocirilor noastre nu sunt decât nişte ţinte ce ţin, uşor, să te omoare sau să te ridice pe o columnă. Omul nu ştie să-şi organizeze şansele, dar ştie să le renege, să spună că mâine va lua o decizie importantă, un soi de revanşă existenţială faţă de trecutul nevoilor sale. Cine ne spune ce este mai important în viaţă? Există cu adevărat o ţintă a valorilor în care se înfig toate temerile şi reuşitele noastre? Şi cine mai spune că, dacă alegi una dintre ele, trebuie neapărat să o dai la o parte pe alta? Cum săpăm în cavoul gândurilor noastre? Cu lopata sau cu fulgul?

Faceți căutări pe acest blog