Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

marți, 28 septembrie 2010

Singurătate în doi

      Poţi să-i ceri unei persoane să te iubească, poţi să te prefaci într-un monstru slinos, într-un aşa-zis parazit al sentimentelor, să ajungi să te catapultezi şi să forţezi doar de dragul de a pune mâna pe ceea ce vrei? De ce nu avem tărie de caracter? De ce nu ne dăm bătuţi de la început? Chiar trebuie să fie totul aşa cum ne este nouă mai bine? De ce nu avem puterea să înţelegem că şi celălalt, ca şi noi, nu vrea decât să fie un gram de fericire în drumul său bezmetic spre moarte? Suferim pentru că nu avem sufletul de piatră, pentru că nu putem să ne golim de mănunchiul de întrebări cauzale ce se ascund în noi, pentru că ne pierdem adesea între fapte ce sunt mult mai uşor de trunchiat decât de trăit. Alegem să nu alegem şi cădem prada imposturii de a fi liberi. Nu cred că ştim ce este libertatea, nu avem cum să o cunoaştem având în vedere că în noi se piteşte o închisoare ce ţine să ne facă cu ochiul, ce ţine să ne aducă în spaţiul unei alte persoane care, şi ea, la fel ca şi noi, se stoarce de mănunchiul de libertate, se rupe de el tocmai ca să se plieze genuin în raza noastră…Suntem goi, aşteptăm veninul celuilalt ca să ne umplem de semnificaţie şi să zâmbim. Asta e! Zâmbim cu lacrimi şi zăbovim cu pliscuri de oţel. Ne sacadăm fortăreaţa doar ca să ne legăm cu ea. Ghicim totul şi nimic şi, uite aşa, ajungem să învingem teama de singurătate. Crescând şi totuşi alternând între vacuitate şi substanţă ajungem să ne derogăm de la statutul măreţ, de la mediana cea unsă cu muşcătură de şarpe, ne anchilozăm şi totuşi ne uităm la noi, la teatrul zilelor noastre în doi, când totul se varsă cu neîncetată milă şi dispreţ spre unul singur. Ajungem să fim Unul când celălalt nu mai există pentru noi. Când celălalt se rupe de noi…

duminică, 26 septembrie 2010

Corabia noastră cu foc



            Cuvintele mari nu au fost făcute niciodată pentru oameni mari. Poate, pentru acele situaţii fără de scăpare, când am simţit că ne este cotropită fiinţa. De ce tindem să facem greşeala de a vedea cu ochii timpului trecut prezentul? De ce nu putem să ne rupem complet de o relaţie eşuată, de durerea ce s-a acumulat în noi? De ce ţinem să stricăm prezentul cu uleiul slinos al trecutului? Răspunsul ar fi simplu, pentru că omul este ca o barcă ce se scurge prin cărările timpului, pentru că omul este timp…Însă, tipul de răspuns nu mă satisface, nu-mi ţine loc de umerii şi buzele ei, nu mă ajută să mă alin ca şi când ea ar fi lângă mine. Oricum, nimic parcă nu are gust, nici literele nu mai lucrează pentru mine, se prefac şi se adună doar că să mă rănească şi mai mult. M-am săturat de răspunsuri, mai ales că nu există răspunsuri, există doar nişte banale aproximări, nişte nevoi satisfăcute discret de egoismul monumentalist din noi, de minciuna ceea ce ne îmbată cu iluzia că noi nu vom pierde niciodată. Însă, ce rost mai are dacă ştiu că totul este o minciună, dacă însăşi corabia de salvare ţine să se înece cu zâmbetul pe buze? Aş vrea, totuşi, să se ştie că iubirea nu vine niciodată cu răspunsuri, că ea nu ţine raţional să ne vindece rănile şi nici să ne cutremure cu certitudinea exploziei noastre, iubirea vine din adânc, din necontenitul şi firescul barbarului nostru, din oceane pline cu foc şi totuşi ude cu lacrimi. Aş avea curajul să te fac să înţelegi că între doi oameni se ascunde o nemiluită depărtare, că între ei, chiar dacă ţi se pare că există doar o glumă, este totuşi un ocean? Dacă o să vrei să vezi, poate că o să ajungi, iarăşi, să auzi bătăile inimii noastre, poate că o să te întorci la noaptea plină de amor, o să ajungi, poate, să-ţi spui ţie că merită să lupţi pentru un drac, chiar dacă un altul a ştiut să te rănească? Aş mai încerca, în chipul cel mai sincer, să te fac să vrei, să te fac să cutremuri şi să lupţi chiar şi pentru o clipă de eternitate, căci firul suprem nu există, draga mea, este o minciună utopică cusută cu iz de alamă, făcută, parcă, să mă împiedice pe mine să ajung la tine. Nu am fost un luptător niciodată, am încercat, adesea, şi chiar am crezut că, dincolo de sincronizare, trebuie să fie ceva firesc. Poate că sunt eu nebun, dar o să cred în pliscul acestei noeme. Şi, poate că nu mă mint…Nu poţi să ştergi cu buretele clipa de foc, nu poţi să te prefaci că nu a fost nimic când, de fapt, a fost totul, nu poţi să-ţi spui că eşti mai presus de dragoste, nu ai cum. Însă, dacă reuşeşti, înseamnă că eu m-am minţit cu totul! 

joi, 23 septembrie 2010

Iubirea autentică

       Cred că am consumat munţi de neuroni în nebunia mea de a înţelege iubirea. Greşit! Am consumat lacrimi şi oceane pentru a nu mă lăsă cotropit de tot felul de idei mincinoase cu privire la iubire. Asta înseamnă că am încercat, prin ocolire, să definesc incognoscibilul, să-l nuanţez şi totuşi să-l falsific în voie. Nu-mi pare rău! Ca mine, mulţi îs! În fine, de ce spunem, până la urmă, că iubim? Când, în fapt, noi nici nu ştim ce este iubirea? Nu, oare, tot din egoism? Nu, oare, din nebuloasa furie a egoismului, a diavolului care se joacă în noi? Până la urmă, nu este totul doar un joc în calea subtilă de a ocoli moartea? Sau este frică? Putem noi, cu adevărat, să luăm decizii sau ne raportăm mereu la frica din noi? Când fugi după unul, o faci pentru că-ţi este frică de tine, de singurătatea ta, şi nu pentru că ţii neapărat să-l iubeşti, poate să-l minţi. Câţi aleg să nu fugă de singurătate? Puţini! Culmea, ei cred că iubesc cu toţii. Până una, alta, iubirea nu se vinde aşa de uşor, ea vine cu un colţ de „stranietate“, nu se arată uşor şi în nici un caz nu vine cu zâmbetul pe buze; iubirea vine cu fior şi frică, dar nu frică de singurătate, specifică romanticilor mincinoşi, ci cu frică de nimicnicie, cu adaos de gol şi deşert. În iubire nu zâmbeşti, tremuri. În primă instanţă, te sperii, şi pe urmă te laşi purtat de zâmbet. În iubire nu ai timp să alegi, pentru că alege ea pentru tine. În iubire, nu te uiţi să vezi în dreapta şi-n stânga, vezi făţiş. Pasul care denotă trăirea adevărată este situat la jocul dintre tragic şi comic. El nu se arată din plin, aşa cum cred toţi cei care iubesc din frică de singurătate, se arată ascunzându-se, trăgând un semnal de alarmă ce ţine să te ferească de ochiul pueril al minciunii. Daimonul iubirii autentice te sustrage de la viaţa ta paşnică pe pământ şi te pune într-o nouă lume, într-o oază presărată cu ţepi şi cu zahăr. În iubire, egoismul se desfată, se întoarce împotriva lui însuşi şi se omoară, spre deosebire de cei ce iubesc din frică de singurătate, unde egoismul devine alegere-prin-gelozie. În iubirea autentică, trăirea nu este umană, chiar dacă este umană, ea irupe cu iz metafizic şi totuşi carnal. În iubirea autentică sfinţenia se pocăieşte cu demonul de neînlăturat şi se preface în sânge carnal şi foc ceresc. Aici, lumile se contopesc, focul se stinge cu foc şi apa se îneacă cu agheasmă.  


marți, 21 septembrie 2010

Dependenţa nu ucide!

      Există o dispută în societatea modernă, un soi de război ideatic între foc şi paie. Mai mereu se pune problema dependenţei ca rău dătător de minuni. Nimeni nu stă să analizeze mecanismele cognitive care stau în spatele fiecărui proiect publicitar sau de altă anvergură. Toţi se grăbesc să arunce cu roşii în bietul hedonist, dependent şi vicios! Hai să trecem dincolo de o paradigmă obosită şi să încercăm să dăm un răspuns cu adevărat adevărat. Dacă omul bagă pe el un kilogram de ţigări, este clar că, dincolo de pofta lui avidă şi dependenţă, trebuie să fie şi altceva, trebuie să existe anumite mecanisme stârnite şi puse în funcţiune. Turma a fost turmă pentru că a existat mereu un lup, un soi malefic de impostor sau seducător. Turma a ales mereu din teamă, şi nu din pură alegere. Ei bine, la nivelul societăţii actuale, turma este masă manipulabilă, este piaţă de consum, iar lupul este o biată societate comercială care încearcă să manipuleze în voie. Ideea oricărei corporaţii este tocmai de genul: Dependenţa ucide! Sigur, este frumos să spunem aşa ceva, dar asta nu ne scapă de consecinţe, nu se scapă de elefantul roz din closet. Oamenii au fost atraşi dintotdeauna de ascuns, de interzis; însăşi ideea de lege este construită pornind de la principiul că trebuie să fie încălcată şi, atunci, fiecare pas pe care îl facem trebuie să fie, la rândul lui, încărcat cu o doză de adrenalină. Pe asta mizează marile corporaţii, în frunte cu televiziunile şi alte minunăţii virtuale. Hai să le spunem tuturor că fumatul ucide! Hai să le arătăm că totul este negru când e vorba să ne uităm la alb. Cu toate acestea, lumea trebuie să înţeleagă că nu este suficient să ne raportăm direct la dependenţă, ar trebui, poate, să vedem şi mai mult, să înţelegem că dependenţa se împleteşte cu fanatismul, iar acesta, ca simptom bolnav al individului, este şi poate să fie produs de anumite structuri. Dependenţa nu ţine de senzitiv şi de hedonism, nu numai, nu e exclusiv, este şi poate să fie antrenată, provocată şi chiar pusă pe scenă. De fiecare dată când vezi un mesaj cu o negaţie în faţă, aproape instantaneu ţi se induce starea de pozitivitate. De fiecare dată când se face un transfer de putere, se face plecând de la ideea că nu există nimic mai bun şi mai rău decât atât, în speţă, un produs alimentar sau altceva. În fiecare dintre noi se ascunde un demon, iar el, dacă este pus în funcţiune, dacă este stârnit cum trebuie, nu face decât să sară, să scuipe din propria-i ţărână şi să ragă. Omul este ca o închisoare în care se strâng o sumedenie de monştri. Depinde de noi dacă ne lăsăm furaţi cu voie bună de propriile noastre himere. Să nu uităm, ele aşteaptă să pocnească! 

duminică, 19 septembrie 2010

Facebook, Lady Gaga şi cârnaţi afumaţi

   

    
       Mi se face o scârbă când pe tot felul de situri tot felul de fete, care mai de care…Poate că nu ştiu exact cum stă treaba cu lumea asta, dar uite că ştiu să facă poze. Toţi suntem frumoşi pe facefuck, suntem înalţi, cu umeri laţi şi dinţi albi. Eram într-o zi într-o librărie, când am dat peste o amică de facebook, am rămas surprins să o văd fără atâtea like-uri, nu-mi venea să cred, dar din frumuseţea aia de fată, după care leşinau toţi, nu mai rămăsese decât o banală fiinţă. Ce-mi place cel mai mult! Sunt persoane care spun: Noutăţi! Dar, atenţie, noutăţi la poze! Nu e genial? Dacă nu avem cu ce să venim, hai să venim totuşi cu ceva, adică cu poze, culmea, la aceeaşi persoană! De parcă, noutatea vine peste tine sau ar trebui să vină sincronic cu avântul de adulaţie. Incredibil! În fine, după ce am recapitulat cum stă treaba cu circul şi carnavalul virtual, să revenim la probleme mai importante, cum ar fi relaţiile de prietenie de pe facebook. Există indivizi care chiar cred că viaţa virtuală te poate duce dincolo de culmi. Nu ştiu că, acum vreo multişori ani, prin antichitate, unul Platon a despărţit lumile în ceea ce avea să devină ideea modernă a lumilor posibile. Una dintre ele este, evident, cea virtuală sau paradisiacă. Nu ar avea cum să fie imperfectă, lumea ideală este în sine şi pentru sine perfectă, ea nu se poate deroga de la propria-i împletire perfectă. Ce rezultă de aici? Că orice individ, că orice impostor trebuie să fie perfect pentru o lume perfectă. De aia fetele sunt aşa de frumoase pe net şi aşa de goale în viaţa reală. De aia bărbaţii se spală pe net şi nu în baie.  Pentru că lumea asta din care se trage, odată cu neoplatonismul, şi Dumnezeu nu avea cum să nu fie perfectă, nu avea cum să nu ofere doar beneficii, ar fi fost chiar aiurea să iasă din culoarea transcendenţei şi să devină banală. Aşa că, virtualia a început să danseze la fel de mult ca păsările, a început să pună accent pe prietenie, pe dragoste, cam pe toate lucrurile la care omul se închină. Evident, dacă o să fii atent la orice tip de site, el o să-ţi ofere dragoste, sex, prietenie, mâncare, bani, cam tot ce-i trebuie individului modern pentru a putea duce o viaţă normală. Virtualul câştigă teren tocmai cu premise mundane, cu lucruri normale, proprii omului şi mai puţin animalului din om. Să nu uităm însă că în fiecare pas virtual să ascunde un pâlc mundan, gregar, cât se poate de banal, iar dacă reuşim să vedem şi acest aspect, poate că o să reuşim să ne dăm seama că nu suntem aşa de mult afundaţi printre stele, în lumi imposibile şi avare de sihăstrie, ci în lumi reale, lovite de bălegar şi clisme sfinte. Ca să-l citez pe Naum, când eşti la bătrâneţe sau aproape de ea: Te p… pe tine! 


*Articolul este mai interesant dacă citeşti ceva înainte. Dă click aici

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Despre traume: duşmani şi prieteni

      
Duşmani ascunşi. - A-ţi putea întreţine un duşman tăinuit este un lux pentru care nici măcar moralitatea celor mai elevate spirite nu este de obicei destul de bogată. 

                                                                         Friedrich Nietzsche, Stiinţa voioasă


      Scriu cu speranţa că o să lepăd durerea angoasantă din stomac, că o să vomit tot veninul ce s-a strâns cu voia mea în mine. Duşmanul este cel mai bun prieten, singurul ce vine să te arate cu adevărat. Dacă vrei să afli ceva despre tine, nu te duce la cel apropiat, oricum el nu există, du-te la un şarpe, fă-l să te scuipe cu venin şi aşa o să afli ce se spune despre tine. Nu cred că are rost să te minţi inutil cu privire la propria ta enigmă. Este cu putinţă, dar cu voinţă să cauţi mai mereu ceea ce văd duşmanii în tine. Acolo o să descoperi puterea şi tot acolo o să vezi şi punctul de slăbiciune. De ce sunt eu genial? Pentru că am mulţi duşmani, unii aşa de lenţi încât vor înţelege la propriu metafora mai sus expusă. Oricum, nu-mi pasă de ăştia, îi prefer pe ăia cu colţi de zahăr. Prietenia? Un cuvânt aruncat în stradă! Şi nimic mai mult! Suntem nişte profitori chiar şi atunci când dăm un ban aievea. Suntem nişte clovni pentru că ne cumpărăm fericirea, şi nu oricum, în doze mici, cu pretenţia bombastică de a doza şi mai mult din aceea minciună. Nu-mi plac prietenii, îmi plac duşmanii, în ei se vede falaciosul, acolo se ascunde tăişul ochilor şi muşcătura de buză, tot acolo se desface ghiocul oricărei himere… 

miercuri, 15 septembrie 2010

Căutare în ascuns

     De fiecare dată căutăm propriile noastre urme. Nu putem să ne descotorosim de propria noastră putoare, de mănunchiul de oase ce putrezesc lasciv în noi. Vrem, nu vrem, ajungem să ne hăituim chiar şi atunci când ne este lumea mai dragă. Chiar şi când vine soarele peste noi, tot căutăm falaciosul sau mirosul perfid al indecisului. Firea umană, dacă a fost vreodată cusută, a fost cu aţă de întrebare, cu nemulţumire şi iz de sictir. Poate că aşa arată imperativul evoluţiei. Ne-am săturat să mai muşcăm porcul de coadă şi am trecut astfel la furculiţă. De aici şi importanţa măselelor de minte care or să dispară cu timpul. Evoluţia înlocuieşte himere cu oceane. În fine, ideea articolului de faţă ţine să ne arate că omul, plin de adrenalină, tinde să depăşească limitele impuse de corporalitate, dar, cu toate astea, el uită că nu nevoia de  concret îl înalţă, ci nevoia de pierzanie, de nimicnicie. Oricum, îmi place să cred că în toate se găseşte un sâmbure de adevăr şi că omul nu fuge toată viaţa după o poveste anostă. Căutăm şi scotocim tocmai pentru că nu avem pârghii, că suntem mici şi totuşi mari, că ne dorim să strângem incognoscibilul sub degetul nostru mic doar ca să ne jucăm cu seducţia poveştilor noastre. Omul, acest mamifer feroce cu gânduri-nalte şi obscure, acest ciot mic, lovit de tot felul de stele, caută în căutare să schimbe moştenirea animalică, caută să se rupă de natura lui sfântă, cea mundană, vrea să fie supra, să treacă într-o nouă dimensiune, alături de proiecţii şi utopii de tot felul. În căutarea sa, omul adânceşte firea lucrurilor, o strânge doar ca să-i fie mai uşor. Toţi fugim de dezordine, dar uităm că suntem un mănunchi haotic, avid de putere, suntem un concurs de împrejurări în care se găseşte însăşi coerciţia. Avem nevoie de libertate şi totuşi noi suntem propria noastră închisoare, propria baltă de sânge. Am uitat să mai fim în acord cu noi, ne-am îndepărtat aşa de mult de firea noastră cabalistică încât am ajuns să ne desenăm un nou decor, să trăim într-o nouă dimensiune, o realitate anostă şi perfidă ce ascunde adevărata noastră natura animalică. Hai să fim animalele ce-am fost şi să vedem că nu este aşa de rău! 

marți, 14 septembrie 2010

Zenobia mea


,,fiecare îşi comunică erorile cum poate iar ele cuprind totdeauna un pic de adevăr; ceilalţi înţeleg cât pot; fiecare spune mai puţin decât înţelege şi înţelege mai mult decât i se spune, iar ce înţelege nu i se spune, fiindcă ce i se spune nu înţelege, şi aşa mai departe.ʻʻ
                                                                              Gellu Naum - Zenobia

            Este aşa de viermuită în propriile trăiri încât se salvează de la orice formă superficială de viaţă. Zenobia mea are trăsături de zeiţă, pierdută într-o lume lovită de ciment şi fum. Ea este precum noaptea care nu încetează să mai cerşească lumină. În chipul ei se găseşte punctul de fugă al întrebărilor mele. În ea se găseşte incertitudine împletită cu iz de certitudine. Am tot umblat prin ascunsul fiinţei mele şi am ajuns să-mi înec proiectivitatea dorinţelor cu mirosul efemer al Zenobiei mele. În culoarul desenat de mine am schiţat şi iluzia tuturor certitudinilor ce au trecut prin viaţa mea. Până la Zenobia am iubit, dar am iubit cu rest, cu neşansă, îndeobşte că am lăsat, mereu, un gol, o tablă pe care să desenez cu un burete ud şi avid de perfecţiune. Nu am ştiut şi poate că nu am putut să pun la zid o certitudine, nu am putut să probez cu adevărat orice minciună, căci idealul se ascundea în mine aşa cu apa se împletea cu vinul, am avut de ales şi totuşi de destrămat o minciună adevărată, Zenobia a fost etalon, dar şi crimă, a fost valoare şi devalorizare a tuturor valorilor, a fost punct de foc şi răscruce, nihilism şi pată crescândă de voinţă. 

sâmbătă, 11 septembrie 2010

A cuceri sau a iubi?

       Aseară am vorbit cu o persoană şi mi-a spus o chestie care mi s-a părut bună de luat la puricat şi pus pe blog. Normal, am uitat premisa de la care ar fi trebuit să înceapă acest articol, dar sper să mi-o aduc aminte pe parcurs. Era ceva despre iubire şi modul în care iubim. Până la urmă, subiectul ăsta nu a încetat niciodată să moară, poate a înflorit cu fiecare dintre noi, dintre gândurile noastre. Este important să cucereşti o persoană sau să fie ceva de la sine? Mi-am adus aminte, mă întrebase dacă eu am cucerit vreodată sau dacă m-am lăsat cucerit. Nu o să vorbesc acum despre viaţa mea personală, dar am să încerc  să conturez o mică idee. Ei bine, dacă noi ne dorim să iubim cu adevărat, adică împotriva oricărei dorinţe, dacă noi căutăm să vină ceva peste noi, de ce totuşi cucerim? De ce trebuie să cucerim? Aş spune, în colţul de faţă, a cuceri nu înseamnă decât a seduce sau a lua în stăpânire cumva, cu diverse tertipuri sau mijloace. Toţi se mândresc că au cucerit la viaţa lor, însă este aşa important să punem mână pe cineva, să vedem în el doar o jucărie a propriilor noastre fantasme? Eu, unul, aş vrea să fie un sentiment reciproc, să apară, pur şi simplu, şi să se vadă că este mult mai mult decât o simplă dorinţă. Dragii mei, seducătorul nu o să vrea niciodată să iubească, firea lui cuceritoare o să-l oblige să vrea mai mult. Toţi cei care cuceresc, nu iubesc, iubesc ideea de a domina, de a pune mâna pe ceva, fără să lase de la ei, chiar dacă cred că lasă ceva de la ei. Hai să fim sinceri şi să ne dorim să nu fim cuceriţi, şi nici noi să nu cucerim, pentru că iubirea este dincolo de acest joc pervers, este dincolo de bine şi de rău, vezi Nietzsche, este dincolo de orice voinţă subtilă. Aş alege oricând să merg pe stradă şi să o întâlnesc pe ea. Aş alege oricând să nu aleg nimic, să mă las dus de val şi să simt orice nenorocire, chiar şi durerea, dar să fiu lăsat pe urmă să mă las dus de valul nenorocirilor mele. 


joi, 9 septembrie 2010

Lupta

      Am învăţat de mic că, pentru fiecare lucru, trebuie să dai un pic din coate. Nici nu aveam cum, forţat de împrejurări fiind, am ales, să-i spunem, calea cea dură. Şi, nu regret. Acum, ştiu că am în mână un ţinut care mă face mai puternic. Am ceva ce nu credeam că o să am, dorinţă de luptă şi totuşi nimicnicie. Ţin minte, prin clasa a doisprezecea, la ora de filosofie, profesorul meu drag a întrebat, de fapt, m-a întrebat: Cât din tine este tine? Aşadar, obsesiile sunt, deşi sună ciudat, premisele ce ţin să omoare fanatismul. De la ideea asta am făcut tot ceea ce am făcut. Absolut totul. Am de gând să destram fanatismul pornind de aici. Aşa arată tabla de lucru: Cât din noi este în noi? Poate că sună anost, dar de fiecare dată ştim să vedem totul ca pe o scândură rece, inclusiv când vine vorba de om. Ne omorâm între noi pentru că ştim cu certitudine ce este bine şi ce este rău. Luăm decizii cu privire la toate şi nimic. Arătăm cu degetul! Şi, totul, pornind de la ideea că noi ştim, în parte, cum stă treaba cu fiecare în parte. Că în ograda noastră totul este ca la carte, desenat după o voinţă ce ţine să ne arate cu tărie că noi nu dăm greş, că propriile noastre idei sunt cele mai rotunde şi gustoase. Dacă greşim? Dacă lumea nu este tocmai o proiecţie naivă prin care aşa-zis-ul conştient îşi ascute dinţii? Dacă ceea ce susţinem cu mâna pe inimă este tocmai o proiecţie a măştilor scurse în noi? Ei bine, cât din mine este mine? Dacă eu moştenesc genetic trăsăturile genealogice ale familiei mele, dacă eu trăiesc într-o lume cu o cultură moştenită, dacă tot ceea ce există a fost cu mult înainte de mine inventat de alţii, dacă limbajul se rezumă la nişte principii din logica elementară? Pot eu să mă rup complet de lume? Pot eu să fiu un nihilist feroce? Putem, noi, să cunoaştem cu adevărat natura noastră? Cu siguranţă, nu. Cu toate acestea, ştim un lucru, că ceea ce ne aparţine este pus deoparte, dar asta nu înseamnă că am ajuns la punctul în care natura umană poate fi definită, poate fi cunoscută, pusă pe tapet. În altă ordine de idei, omul nu este o fiinţă raţională, nici politică, nici socială sau un amestec de acţiuni ce definesc întreaga sa natură, omul nu este în cutare fel, tocmai pentru că mereu se mişcă, se ascunde, se proiectează spre un-altul, prin ceea ce vede, prin ceea ce face, prin dorinţă, durere, amestec sau chiar frânare.   


miercuri, 8 septembrie 2010

Salvarea

      Orice iubire adevărată se consumă cu sentimentul acela de a fi salvat. Orice om se simte salvat când este vorba de iubire. Dar salvat de ce? De lumea crudă? De nimicul care te apasă? Aş spune, dacă tot încercăm să găsim un răspuns, că sentimentul de steag alb, cel care îţi spune să te dai bătut, este cel mai pur şi haotic moment din toate câte sunt. Nu există nimic mai frumos decât să recunoşti că există ceva mai presus de tine. Nu există nimic în scara valorilor care să fie pe măsura acestui ciot care te aclamă. Când cunoşti iubirea, cunoşti şi trecerea într-o lume nouă, într-un ţinut furat, un spaţiu ce ţine să îţi spună că nu mai ai nimic în comun cu restul muritorilor. Acest ţinut este asemenea beţiei dionisiace, este un incest prin care se nasc himere, căci gândul tău se contopeşte cu violul persoanei de te fură. Noi ne lăsăm seduşi de pericol şi de mizerie, iar când apare o persoană de te apucă de mână, nu faci decât să scuipi veninul ce s-a adunat în tine, să negi toată impostura ce s-a perimat în tine şi să începi să spui: Asta-i tot, nu e nimic mai mult de atât! Noi suntem salvaţi de noi, de ideile noastre cu privire la iubire, suntem salvaţi de mâna celuilalt, cea care ne îndepărtează de toate aceste himere prin care ne ascundem. Mâna celuilalt reprezintă, acum, salvarea de obsesiile noastre, de ceea ce ne ţinea captivi în propriile noastre lanţuri. Este uşor să fugi de altul, mai greu însă este să fugi de tine, de propriile-ți cuţite cu care tai şi spinteci orice adevăr. Omul nu ştie să se atace pe el însuşi, poate pe alţii, că este mult mai uşor. Însă, când este vorba de noi, este mult mai uşor să vedem dincolo de gard, dincolo de fiinţa noastră şi, uite aşa, ajungem să ne creăm un imperiu ce uşor se va întoarce împotriva noastră.  Hai să ne salvăm împreună de noi!

luni, 6 septembrie 2010

Slab, puternic

   Am învăţat astăzi că nu contează cine este puternic şi cine este slab. Până la urmă, fie că eşti slab, puternic, fie că îţi este frică să nu te pierzi, să câştigi, fie că nu ştii ce este cu tine pe pământ, nu contează. În fond, nimic nu contează cu adevărat. Ne place dansul şi minciuna şi tot ceea ce vine la pachet. Aşa că, hai să ne minţim, să ne spunem că totul este frumos, să încercăm să minţim şi pentru alţii, poate că aşa o să fie mai bine pentru toţi. Vulnerabilitatea omului a fost ascunsă dintotdeauna. Nu a existat niciun ciot niciodată care să spulbere această certitudine. Omul şi-a mascat incapacitatea de a domina sub papucul steril al violenţei. Şi focul se naşte din invidie, dar din amor?
   Sentimentul acesta de a fi fost furat cândva de o persoană este cât se poate de frustrant dacă nu se consumă cumva, dacă nu se scurge subtil în fiinţa noastră. Iubirea pierdută se varsă în tine, iar ceea ce mai rămâne din acel fior nu este nimic altceva decât drama de a fi singur. Când eşti singur, capeţi experienţa sinelui care îţi spune că nu mai eşti vânat. Ego-ul tău este acum gol, dar însăşi vacuitatea goliciunii ţine să te scufunde într-o lume apusă. Când eşti rupt şi lovit de gloria iubirii pierdute, capeţi neputinţa de a sta pitit în faţa ta, capeţi experienţa unei nopţi senine de vară prin care ajungi să îţi nimiceşti orice speranţă. A fi pierdut înseamnă să nu mai ai speranţă, a vedea capătul unei linii ce te străpunge cu dor şi nu cu fior…

Faceți căutări pe acest blog