Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

luni, 28 iunie 2010

Totul este retorică

    Filosofia a fugit de retorică şi s-a întâlnit cu ea după colţ. Matematica ţine să fie instrumentul raţional, dar uită că nu există aşa ceva. Aproape toate principiile logicii sunt precare. Nu există sistem care să nu pocnească în propria lui creaţie. Fizica dărâmă empiric multe ecuaţii care ar trebui să aibă în vedere tocmai punctul de pornire. Nu spun că nu există nimic, ca un iubitor de solipsism, ci că totul are o valenţă poetică, retorică, sofistică, culmi vecine cu eroarea care ţin să ne arate că şi adevărul este "precar". Cum să ajungem la adevăr dacă totul este bătut în cuie? O răsturnare a tuturor valorilor nu mai este valabilă, o revoluţie kantiană nu mai este posibilă, ştiinţa este o religie care are iz de tămâie, canoane şi cutume perimate şi sugrumate voit de unii şi de alţii. Dinamita nihilismului nici nu poate fi gândită, deconstrucţia la fel, totul este ţinut în braţe de un sistem care, culmea, caută valori! 

vineri, 25 iunie 2010

Un an de la moartea lui Michael Jackson


Incercăm să ne schimbăm, însă schimbarea nu vine doar cu o simplă voinţă, ci cu nevoia adevărată de a simţi că traieşti într-o stare de compromis. Omul, din egoism, face şi desface lucruri, dar niciodată nu acceptă că există şi alţii. O lume mai bună înseamnă o lume lipsită de fanatism.

            A trecut un an de când "omenirea" a învăţat sau şi-a adus aminte că o să şi moară. Egocentrismul exacerbat al omului nu permite cu adevărat să descoperim frânturile realităţii în care trăim. Aşa că, în lumea noastră plină de stele, ne-am desenat nişte idealuri la fel de măreţe. Omul a  devenit un Zeu, un produs care şi-a propus să ne facă nemuritori. Însă, odată cu moartea celui mai "mare" om, omenirea şi-a readus aminte că trăieşte pe pământ, şi nu printre stele. Uneori, o palmă este mai lucidă decât o mie de argumente. Normal, o palmă "morală". Mă gândesc şi acum că menirea mea este tocmai aceea de a desluşi căile falacioase ale fanatismului. În viaţa mea de om simplu o să vreau să dezbin, poate să mă sacrific chiar, dar să distrug în cele din urmă toate porţile fanatismului. Din fanatism se fac cele mai mari crime, chiar şi cele mai mici. Tot din fanatism nu putem să înţelegem oameni, să ne dăm seama că nu deţinem răspunsuri supreme. Ciudat este că şi iubirea se cultivă cu un strop de fanatism, chiar şi cele mai bune gânduri se schiţează cu un pumn de fanatism, însă lumea trebuie să înţeleagă că habotnicia nu este o soluţie pentru o viaţă mai bună. Ca să trăieşti mai bine, nu îţi trebuie o lume care să se închine la tine, ci o lume care să nu vină peste tine.   


Also in English. Click here.

joi, 24 iunie 2010

Augustin - Problema răului ca privatio boni





Scris de Emilian Stan & George Colang


În articolul de față vom avea în vedere problema binelui la Augustin, accepția pe care acesta o dă binelui, originea și atributele sale. Pe de altă parte, pentru a înțelege binele augustinian, trebuie cu necesitate urmărit și felul în care binele este pus în relație cu răul, raportul dintre acestea, precum și legătura filosofiei augustiniene cu cea platoniciană (dar nu numai).
Problema binelui nu poate fi gândită în lipsa problemei răului, căci, antagonice, cele două se raportează una la alta; binele și răul se definesc reciproc, unul ca absența celuilalt, unul ca opusul celuilalt, aproape tautologic, binele ca non-rău, iar răul ca non-bine. Binele și răul au fost privite diferit de filosofi; binele lui Empedocle este armonia și prietenia, iar răul este cearta și, prin oglindire a binelui, dizarmonia; pentru pitagorei, principiul răului este întunecos, gol, indefinit, în vreme ce principiul binelui este unitate, definit, luminos – calități ce, în gândirea pitagoreică, aparțin ființei; pentru Anaxagoras, principiul bun este inteligența, cel rău, indefinitul; iar, pentru Platon, răul era ființa schimbătoare, având principiul în neființă, adică în materie[1]. Cât îl privește pe Plotin, acesta vede răul în lipsă de măsură și ordine, în materie, în neființă, dar nu numai, ci și ca adăugire a ceva străin naturii unui lucru. Și binele și răul augustinian? În considerarea răului, Augustin pornește de la filosofiile neoplatonice, cele care gândiseră răul ca neavând ființă, existență, fiind un accident, o lipsă, o privațiune[2]. Răul este dizarmonie (în măsura în care haosul poate fi considerat dizarmonic, înțeles ca dez-ordonat / ne-ordonat) și idefinit, fiind înaintea definirii divine, înaintea ființei, este haos și este (aproape) nimic, este materie, unde pentru pitagorei ființei îi aparțin și principiile răului. „Astfel, identificarea binelui cu ființa, iar a răului cu neantul, sunt idei platonice.“[3]
 Augustin identifică binele suprem cu divinitatea, o divinitate ce creează ex nihilo, iar nu dintr-o materie brută co-existentă divinului – după cum susținea doctrina maniheiană – pe care Augustin, deși o va accepta înainte de convertire, incertitudinile cu privire la creație fiindu-i domolite de aceasta, o va respinge ulterior. Renunțând la această doctrină, Augustin respinge și ideea platonică[4] a creării lumii, așa cum apare expusă în Timaeus, a unui (dumne)zeu ce dorește o lume care să-i fie asemenea pe cât cu putință, o lume cât mai apropiată de perfecțiunea ce-i este specifică, cea mai bună lume posibilă, unica lume, o lume făurită pornind de la lumea ideilor, perfectă, pe care demiurgul o imită, dar care nu poate decât să ordoneze materia haotică pre-existentă, asemenea unui artizan ce făurește din materie brută[5] o operă de artă, ce creează din ceea ce-i este dat, la îndemână, precum un sculptor în fața unui bloc de piatră ce nu știe încă ce-i ascunde materia, de-i va ceda, de i se va opune, ce defecte stau ghemuite în rocă, ferite de privirile creatorului.  Astfel, pentru Augustin, lumea este creată dintr-o materie ce ia ființă deja formată, crearea materie fiind simultană cu luarea formei[6], iar nu premergătoare, o materie creată din nimic și modelată în același timp[7]. Ordonarea materiei haotice desprea care vorbea Platon are loc, pentru Augustin, în momentul în care materia începe să existe, existență determinată de, și ulterioare lui, Dumnezeu. Totuși, în cartea a XII-a, Augustin spune că „acel întreg [din care a luat formă creația] nu era aproape neant, fiindcă, pînă în acel moment, el era absolut fără formă, dar exista totuși ceva, care ar fi putut să capete formă. Căci Tu, o, Doamne, ai făcut lumea dintr-o materie lipisită de formă, pe care ai creat-o din ceva aproape de nimic, un nimic din care aveai mai apoi să faci pe cele mărețe, pe care noi, fiii oamenilor, le admirăm“ (s.n.)[8] și pare a aminti, într-o oarecare măsură, ideea platonică a lumii create din ceva existent anterior creației, acest aproapre nimic, dar totuși ceva putând fi gândit ca materia in-formată, haotică, de care vorbea Platon. Însă, neputând exista înaitea determinației, altfel fie spus, neputând lua ființă fără a lua totodată și formă, materia nu poate preexista formei, ci are o simplă anterioritate temporală[9].
Totuși, a fost creația o necesitate? Platon vede actul creator ca pe o dovadă a faptului că zeul nu este invidios (ceea ce nu ar putea fi, invidia fiind un atribut negativ, nedemn divinului), însă Augustin vorbește despre crearea lumii din voința lui Dumnezeu, deasupra căreia nu se poate afla nimic, care nu poate fi determinată de nimic. În consecință, Augustin nu pune creația pe seama unui imperativ, cum este cazul lui Timaeus (zeul trebuia să creeze, altminteri fiind stăpânit de invidia pe o lume creată), ci doar pe voință[10], voința divină este cea care a creat, după cum – la nivel ipotetic – voința divină ar fi putut fi de a nu crea. Iar rezultatul creației, deși o lume bună în pofida imperfecțiunilor, nu este în mod necesar cel mai bun posibil.  
Propriu-zis, Augustin vorbește despre bunătatea creației ca făurire a binelui suprem, dar, spre deosebire de Platon, nu face nicio referire la posibilitatea sau imposibilitatea existenței unei lumi mai bune. Este, totuși, de presupus că lumea a fost creată perfect, ori bună, după chipul și asemănarea lui dumnezeu. Dar, dacă divinitatea este supremul bine, iar lumea este produsul binelui, rămâne problema răului, a existenței absenței binelui într-o lume creată din nimic de binele suprem, care, din această perspectivă, ar fi trebuit să fie lipsită de rău, o lume a supremului bine (lumea lui Dumnezeu). Augustin pare a fi avut în vedere mutabilitatea lumii, a făuritului, spre deosebire de imutabilitatea divinității, a făuritorului, a unei lumi ce se modifică în timp, se transformată[11], în care binele s-a diminuat, instanțele binelui, evanescente într-o lume creată, deci muabilă, au lăsat loc răului prin dispariția lor treptată, răului înțeles ca absență a binelui, ca gol în masa binelui primordial, în care „răul nu este altceva decît lipsa binelui[12], ajuns pînă la a nu mai exista deloc“[13], iar cum Binele este Ființa, și răul nu are existență, defectul este ontologic[14]. „Proprietatea naturii este binele; defectul naturii este răul. Binele naturii nu este imutabil, ci schimbător, și schimbarea este locul prin care răul intră în lume“[15]. Această estompare a perfecțiunii, posibilitate a diminuării binelui, din concepția lui Augustin, a atributelor divine în timpul creației, în ordonarea lumii, amintește nu numai de trecerea din lumea ideilor în lumea creată a lui Platon (proces rezultând într-o lume imperfectă, copie neloială a lumii primordiale), ci și de emanația lui Plotin, de trecerea de la Unu la Intelect, la Suflet, la (sufletele din) lucruri. În cele din urmă, fie că este vorba de o imitație ne-fidelă, fie de o emanație ce, prin însăși natura sa, nu poate genera un produs identic cu sine, fie că este o lume creată din nimic, supusă mutabilității, pe de o parte pentru că este creată, pe de alta pentru că materia din care a fost creată a fost (aproape de) nimicul, o teorie influențață de cea care i-a premers, cele trei perspective încearcă o explicație a existenței mai puțin perfectului în condițiile în care acesta își trage seva din perfect, în fapt, existența răului înțeles ca privatio boni, așa cum apare la Augustin: „[n]imic nu este mai rău decât privarea de bine. Aceasta ar fi natura răului“[16].
Cât priește imperfecțiunea lumii ca produs al perfecțiunii (divinului), aceasta poate fi explicată prin diferența de statut dintre cele două: Dumnezeu, nefiind creat, este imuabil, absolut, în vreme ce creația, făurită de Dumnezeu, însă nu din Dumnezeu, ci din nimicdin neființă, este muabilă[17] și relativă[18]. Or, este de înțeles că tocmai posibilitatea de a se altera este sursa imperfecțiunii lumii, lumea putându-se degrada, și, prin aceasta, este sursa răului într-o creație altminteri bună. În fapt, Augustin are în vedere două momente ale creației, cel al creației propriu-zise, instantanee, fie din nimic, fie din ceva aproape de nimic, și un moment al evoluției creației, al pierderii atributelor inițiale, al diminuării binelui până la absența totală, adică, apariția răului. „Această a doua etapă datorează forțelor din natură, așezate acolo de creator, o progresie graduală în diferite faze“[19]. Pe de altă parte, Augustin vede creațiile ca fiind bune, însă a căror bunătate poate fi dispusă ierarhic, creații ce pot deveni parte a răului prin privatio boni, un rău în înțelegerea căruia „Augustin va pleca de la neoplatonici, singurii care au ajuns la ideea că răul nu are existență, că este un accident, o lipsă, o privație. În Eneada a VIII-a, Plotin susține că răul e fie defect, fie excess, e lipsă de măsură, nu e simplă privație, ci adăugire a ceva străin naturii unui lucru.“[20]. Dar măsura despre care vorbea Plotin, acel modus in rebus al latinilor, este de regăsit și la Aristotel, în Etica nicomahică, calea de mijloc între extreme ce poate fi urmată datorită virtuții.
Considerând creația, așadar ființa ori natura, produs al binelui, creația este parte din bine, la fel și ființa, orice creație fiind ipso facto bună[21], și este bună deoarece participă la măsură, formă și ordine (modusspecies și ordo). Totuși, ființa (căreia Augustin îi atribuie unitatea, inteligibilitatea și bunătatea) este creație, iar creația a devenit din nimic, din neființă, care, opusă ființei înțeleasă ca bine, este parte din rău. „Răul își trage obârșia din neantul din care Dumnezeu a creat pe om“[22]. Din această perspectivă, a naturii inerent bune (prin însuși faptul de a fi ființă, așadar, natură), chiar și natura diavolulului[23] este bună în măsura în care este natură, așadar este ordonată, opusă dezordinii, privațiunii formei imanentă răului. Pentru a deveni rea – căci nu poate fi astfel dintru-început, ci trebuie să se muteze – natura trebuie să fie coruptă[24], să-și piardă atributele inițiale, să devină neordonată, haotică. Cum, însă, această pierdere este graduală, și ființele, inițial bune prin faptul de a fi fost create prin voință divină, de Binele suprem, vor fi inegal bune ori rele, vor fi dispuse ierarhic, în trepte, creaturi cu un minus și altele cu un plus de ființă[25], răul fiind, așadar, o descindere pe scara bunătății, îndepărtarea de binele ideal, o oprire în participarea la acest bine și un pas făcut spre neant.
Așadar, la Augustin, răul nu este o simplă absență a binelui, ci lipsa totală. Ori, cum binele este înțeles ca ordine, răul apare nu ca dezordine înțeleasă în sens slab, ci ca haos absolut. Fiind in-creat, răul nu are consistență ontologică, fiind ne-ființat, este absența totală a ființei; răul este, astfel, gândit ca absență a ordinii, ca fiind ceea ce este in-formatin-creatul, ori ceea ce a fost format, creat, dar a cărui natură creată a fost suprimată de forțele naturii. Binele, ca ordine, ca ceea ce a luat ființă din in-format, din neant (în măsura în care se poate vorbi de neant la Augustin, acel ceva aproape de nimic, fără a fi însă nimic, aproape-vidul), apare, atunci, ca născut din rău. Materia brută, piatra din care divinitatea, binele suprem, creează este, iată, chiar răul. Binele se naște din absența binelui, ordinea din absența ordinii, natura și ființa din absența ființei, iar așa cum toate aceste prezențe sunt echivalente binelui, tot așa absențele sunt, rând pe rând, echivalente ale răului. Astfel, ordinea se naște din și i se substituie haosului, ființa este creată din și înlocuiește ne-ființa, iar binele se naște din și dizlocă răul.



Bibliografie

Adămuț, Anton I., Filosofia Sfântului Augustin, Polirom, București, 2001
Augustin, Sfântul, Confesiuni, Humanitas, București, 2005
Chadwick, Henry, Augustin, Humanitas, București, 2006
Mann, William E., „Augustine on Evil and Original Sin“, The Cambridge Companion to Augustine, Eleanore Stump, Norman Kretzmann [eds.], Cambridge University Press, Cambridge, 2001
Pavel, Constantin C.,  Introducere în gândirea Sfântului Augustin, Anastasia, 1998
Constantin C. Pavel, Problema Răului la Fericitul Augustin, Cugetarea, București, 1937




[1] V. Constantin C. Pavel, Problema Răului la Fericitul Augustin, Cugetarea, București, 1937, „Problema răului până la Fericitul Augustin“, pp. 22-24.
[2] V. Anton I. Adămuț, ... p. 138.
[3] Pavel, Problema..., p.24.
[4] Deși o respinge, după cum se va vedea, nu se desprinde întru-totul de platonism, influențele platonice și plotiniene fiind de regăsit în înțelegea creării lumii. Și cum ar fi putut să se rupă cu totul când „Augustin s-a convins că între Platon și Cristos nu era decât un pas mic și simplu de făcut și că învățătura Bisericii era de fapt un platonism pentru cei mulți, un mod pitoresc și alegoric de a te adresa minților nefilozofice [mulțimii-n.n.] cu scopul de a-i face moderați în comportament. Către sfârșitul vieții, mult timp după ce rezervele sale cu privire la anumite elemente din tradiția platonică deveniseră specifice și explicite, Augustin a recunoscut în repetate rânduri cât este de îndatorat lucrărilor neoplatonice.“ (Henry Chadwick,Augustin, Humanitas, București, 2006, p. 40).
[5] Cf. Plato, Timaeus, 29e-30b.
[6] V. Augustin, Confesiuni, 13.33.48.
[7] Cf. Augustin, Conf., 13.33.48.
[8] Augustin, Conf., 12.8.8
[9] V. Adămuț. op. cit., p. 136.
[10] Cf. Mann, op. cit., pp. 42-43.
[11] Cf. Anton I. Adămuț, Filosofia Sfântului Augustin, Polirom, 2001, p. 135, „Augustin nu crede că actul creației a produs un univers organizat așa cum îl vedem noi astăzi. Nu e mai puțin adevărat [...] că noțiunea de creație instantanee sugerează filosofilor un fel de scamatorie, și Augustin observă că lumea e un proces în desfășurare.“
[12] Răul, pentru Plotin, a cărui influență asupra gândirii augustiniene nu este neglijabilă, reprezenta o lipsă de ființă-și-bine (v. Henry Chadwick, Augustin, Humanitas, București, 2006, p. 33.).
[13] Augustin, Confesiuni, 3.7.12.
[14] V. Adămuț, op. cit., p. 139.
[15] Adămuț, op. cit., p.140
[16] Adămuț, op. cit., p. 141.
[17] V. William E. Mann, „Augustine on Evil and Original Sin“, în The Cambridge Companion to Augustine, Eleanore Stump, Norman Kretzmann [eds.], Cambridge University Press, Cambridge, 2001.
[18] Cf. Pavel, Problema..., „Problema răului la Fericitul Augustin“, esp. pp. 33-45.
[19] Adămuț, loc. cit.
[20] Adămuț...138.
[21] Cf. Constantin C. Pavel, Introducere în gândirea Sfântului Augustin, Anastasia, 1998, p.104 și Pavel, Problema răului..., p. 34.
[22] Pavel, Introducere în..., p. 105 și Adămuț, op. cit., p. 139..
[23] V. Adămuț, op. cit., p. 139, 144.
[24] Cf. Pavel, Intro., p. 107, „Dacă natura în sine nu e un rău, după cum am stabilit, atunci răul nu poate fi, în raport cu nature, decât un fel de contra natură. El este o corupție a naturii. [...] Răul este un defect, nu o proprietate a naturii. Binele naturii, fiind suscetibil prin structura sa însăși de bine muabil, de schimbare în plus sau în minus, face posibil, prin aceasta, răul.“
[25] V. Pavel, Problema..., p. 35.




*Cei care vor sa scrie pe blogul Offshore o pot face acum! Fiecare lucrare in parte va fi analizata. Daca va indeplini cerintele unei lucrari academice sau daca prezinta un potential, va fi publicata. Trimite lucrarea ta la: Offshore.musicprod@yahoo.com.

luni, 21 iunie 2010

Neputinţa


Cine sapă groapa altuia, cade în ea...

       Căutăm, căutăm! Descoperim şi încercăm să ne facem înţeleşi. Alergăm şi dezvelim pietre, le dăm sens şi ne înhămăm cu ele la drum. Dar în drumul nostru, în cearta noastră cu soarta, stă mereu o pisică care zâmbeşte anost. Faţa ei este nestinsă, parcă înfăşurată cu iz de moarte. Pisica neagră este neputinţa, traiul care încetează să mai vieţuiască în tine. În foamea cu care cerşim dragostea se găseşte şi valul ascuns al neputinţei. Nu poţi să atingi culmi înalte fără să te uiţi la deşertul prăpastiei care zace în tine. Nimic în lumea asta nu se face doar cu zâmbete şi flori. Aşa că, în cele din urmă, în orice reuşită se găseşte şi o himeră. Neputinţa este caldă, îţi dă impresia de sălaş, de apropiere, totul fiind prefăcut cu migală, dictat până la ultima suflare de nebunia noastră de a ne da bătuţi. Este mai uşor să fii comod decât să aştepţi în ploaie. Este mai cald şi mai sigur să aştepţi decât să iei. Neputinţa nu este o armă, cum ar spune unii, ci un scut care te fereşte tocmai de nevoia ta de a fi om. Animalul-om, în încercarea de a corupe, alege şi varianta mai puţin corectă, de a se lăsa pradă, pentru a putea la rându-i să seducă. Însă, ceea ce nu poate înţelege natura noastră este fâşia care ne separă cu adevărat de noi, de ceea ce ne este propriu. Omul nu uită niciodată când are ceva de câştigat, dar uită mereu să lupte pentru un premiu. Neputinţa derivă din jocul prim  de a ne purta prin lume. Din profilacticul care ne învăluie şi din instinctul de conservare, acel miez care stă pitit şi într-un câine, am ales de cuviinţă că este mai facil să dormim decât să luptăm pentru fiecare pietricică. Am inventat şi mecanisme de neputinţă care ne pot pune într-o lumină cerească. Toţi dobitocii care critică şi care sunt invidioşi au în ei cultul suprem al delăsării. De ce să vrem ceva de la noi când este mai uşor să vedem ce este dincolo de gard, să ne uităm la vecina noastră de celulă şi să strigăm: Nu e bine ce faci! Din frustrarea propriei neputinţe se nasc şi cele mai mari războaie. Omul slab se luptă cu oameni. Omul puternic se luptă cu idei, doctrine. Nietzsche a înnebunit pentru că a vrut să dărâme creştinismul, şi nu să-i omoare pe toţi creştinii în parte, cum ar face un fanatic care ar pune o bombă. Asta este diferenţa care separă puterea de putoare. În viaţă, cel mai uşor lucru este să critici, să pui foc pe o casă. În schimb, să încerci să o construieşti, mai greu, chiar dacă e greşită, chiar dacă o faci strâmb, fără perspectivă, casa aceea este un etalon care te poate propulsa sau te poate sucomba. Să te investeşti în ceva este cel mai frumos lucru pe care îl avem noi ca oameni. Să dărâmi din neputinţă şi din invidie este cel mai precar şi gregar fapt pe care îl poate face oricine, chiar şi o maimuţă.


Offshore ascultă: 


vineri, 18 iunie 2010

O istorie a iubirii personale

          
        Totul începe cu o seară străină şi cu un gând la fel de străin. Te-am văzut mai târziu, uituc din fire. Exista ceva firav în privirea ta, un ascuns care cerşea ceva la fel de firav: un strop de ploaie. Aveai părul lung, foarte lung, avem impresia că o să mă sufoci cu el, şi, totuşi, speram să o faci. În noi se ascundea jocul unei copilării furate de basm. Lumea nu mai era decât un prilej de înălţare, nimic mai mult. Vezi tu, deşi nu ştii că te scriu, acum, aici, pe o foaie sictirită de speranţe sărăcăcioase, ar trebui totuşi să mă ajuţi cumva, să-mi spui cu vorbe inutile că viaţa nu este mare lucru, că nimicul de ne înconjoară nu este doar un vânt anost, deşert gol, rupt de orice valenţe, ci un soi de pian, un instrument care cântă pentru noi. Mi-am dorit toată viaţa să fiu compozitor, să mă investesc în ceva adevărat, să reuşesc să exprim incognoscibilul, dar, uite că nu am reuşit… Precaritatea vlăguită de deşertul alunecos este un cui care străpunge orice fel de himere. În chitul cuiului stă ascuns un ciot prodigios ce  se lasă vânat de un gând la fel de falacios. Nevoia de a scoate cuiul din himere ţine de dorinţa cu care separi hârtia de un creion. În faşa care se adună orice gând există un chip posomorât care plânge cu lacrimi de crocodil. Acest chip tăios este conturat de o lacrimă care zâmbeşte. Nu e un drum închis, ci un spirit care trece dincolo de orice nuanţe, dincolo de bine şi de rău. Chipul posomorât nu are culoare, nici măcar nuanţă, doar gloanţe şi joc animat de o singură coajă: Ce mai rămâne din noi?

Offshore ascultă:

joi, 17 iunie 2010

Creatorul şi muzica



Citeşte un articol despre muzică şi compozitor în mixul de cultură. Dă click aici. Te aştept cu opinii şi comentarii pe mix

Blogul cultural Mixul de Cultură este înregistrată în fondul Bibliotecii Centrul Naţional ISSN, respectândLegea nr. 111/1995 republicată şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise. Codul pentru blogul cultural Mixul de Cultură este ISSN 2066 – 6640.



*Articol fără comentarii. 

luni, 14 iunie 2010

Totul despre sex


            În orice privire inocentă se ascunde un strop de seducţie. Nu putem să vorbim de inocenţă şi de puritate atâta timp cât în fiecare om se piteşte o fiară care cerşeşte cu şi după foc. Himerele nu au fost niciodată alese după vorbe, ci inconştient. Jocul seducţiei se dezveleşte latent din momentul în care intri în contact cu prada ta. Nu există teren mai ferm decât atingerea dintre două persoane. Dar ce fel de atingere? Cum poate să arate dacă, în esenţă, nu vorbim de o atingere? Ei bine, toţi cei care cred că raţional au fost aleşi de cineva se înşală. Nimeni nu alege raţional, toţi se prefac. Este suficient să te uiţi în ochii ei, să te întâlneşti cu haosul, şi să taci. Restul e doar teatru. Mimăm şi ne jucăm, găsim elemente care par credibile, ne sincronizăm, cum ar spune Derrida, alegem un teren ferm în care să ne fierbem. Toate gesturile inconştiente trădează aşa zisele alegeri pe care le facem. De aici şi vechea dilemă: Ce-mi place la el, ea? Normal că nu ai cum să ştii dacă totul se reduce la incognoscibil, dacă totul este prefăcut şi falsificat de realitate doar ca să poţi susţine raţional o alegere. Însă noi nu avem nevoie de susţinere logică într-o relaţie, asta nu înţelege nimeni… Noi avem nevoie să fie, să existe ceva pur, un pâlc care să ne ademenească cumva. Restul e tăcere şi neant. Când un om spune cu mâna pe inimă că ştie de ce iubeşte - ori se minte pe el, ori nu are nicio treabă cu iubirea. Inexprimabilul în iubire este ca focul în foc. Nu poţi să descrii esenţa oricât de natural şi de convingător ai fi. În schimb, poţi să aproximezi, să spui că tinzi întru-ceva, dar niciodată suficient de clar, ci cât se poate de natural. Sexualitatea nu se încarcă din comenzi inutile, poate din priviri şi din gesturi, din tot felul de nimicuri care stau puse deoparte, din tot felul de gesturi naturale. 


Offshore ascultă:


duminică, 13 iunie 2010

Despre apropiere

    
     În singurătatea proprie care se naşte la orice pas există totuşi un zâmbet sau, poate, o lacrimă. Şi omul, adică singurătatea, trebuie să fie complementar unui alt lucru. Viaţa are moarte, iar moartea are viaţa. Toţi au ceva. Omul are singurătatea, fiinţa sa, fiorul care pâlpâie latent în el. Culmea, noi fugim de singurătate, adică de noi. Ca să fii singur-singur nu ai nevoie de o cameră care să te ţină de mâini şi de picioare, ai nevoie de o turmă care dansează în jurul tău. Singurătatea nu o simţi niciodată între patru pereţi, o simţi tocmai atunci când nu vrei să o simţi, când eşti prins de vâltoarea cotidiană, când spui cu mâna pe inimă că nu eşti singur, exact atunci… Noi fugim de noi şi astfel ne apropiem. Spuneam acum ceva vreme că „Depărtarea este o nevoie subită de apropiere“ -  poate că ar trebui să medităm un strop mai mult, oleacă, cum spun moldovenii. În apropiere se naşte orice dezgust neautentic, dar şi autentic. Poţi fii neautentic pentru că fugi de tine. La fel, poţi fii autentic tocmai pentru că nu fugi de tine. Apropierea nu înseamnă, neapărat, un cuib cald. Poate fi un lacăt sau o peşteră.  

vineri, 11 iunie 2010

Despre papagali feroce

      
       Îmi plac tipii care vin la tine atunci când eşti lângă cineva anume şi până atunci nu ştiu cum te cheamă. Am observat că nebunia asta ţine la băieţi. Îl vezi pe unul cu o tipă lângă şi deodată îţi dai seama că-i cunoşti şi numele. Genul acesta de lipitori mă seacă la propriu. În primul rând pentru că nu sunt în stare să facă nimic. Stau cu mâinile în sân şi flecăresc în dreapta sau în stânga. Caţele sunt mici copii pe lângă tipul de băiat ratat. Cunosc indivizi care s-au căsătorit aşa. Au venit ca prin minune şi au cucerit marea cu sarea. Tot genul de băieţi rataţi sunt şi cei care spun că femeile sunt proaste şi materialiste. De parcă nu am fi toţi oameni. Sincer, nu-mi pasă cum e nimeni! Pretexte pentru eşecul de a fi în pielea ta. Ţin minte, era o chestie faină cu un tip care se duce într-o discotecă şi acolo întâlneşte o tipă. Îşi face curaj şi o întreabă dacă vrea să danseze cu el. Tipa îi spune că revine imediat, că trebuie să-şi ia ceva de băut. Iar tipul ce face? Pleacă supărat foc că a fost refuzat! Care e morala? Că nici măcar nu a lăsat să se consume situaţia, aia chiar nu vrea sa fugă de el, chiar vrea să bea ceva, atât. Şi, uite aşa, tipul ratat se ratează singur. Oricum, genul ratatului este, din perspectiva lui proprie, cât se poate de ilustru. Niciodată nu o să se vorbească de rău, el mereu o să fie adulat de o mie de fete, culmea, atunci când este înconjurat de băieţi. Dar, de fapt, care era problema mea? Păi, nu este moral să intervii, să intri peste un om când vorbeşte cu cineva la telefon sau când este alături de altcineva. Şi, la fel, nu este deloc normal să intervii mai ales când nu ai de ce să o faci. Se vede clar că vii ca un căţeluş doar ca să admiri un ciolan. Acum, eu nu spun că este anormal să intri în discuţie cu cineva care este cu altcineva. Este anormal să o faci doar când îţi convine, când ţi se învârt ochii după persoana care stă lângă respectiva victimă. Mi-e scârbă. Sincer, mai bine alergi singur pe stradă ca un nebun decât să te prefaci… Şi-mi mai place că ratatul amintit nu-şi poate controla privirea şi balele. Se vede de la o poştă că nu are ce să facă pe acolo. Ciudat este că trăim în lumea oamenilor corupţi de prostie şi de invidie.


Dead boys!


joi, 10 iunie 2010

Despre draci şi îngeri



Partea scrisă de înger.


       Există un conglomerat de forţe care năpădesc firea umană. Unele sunt negre, iar altele sunt albe. Un soi de pâlnie care cerne lacrimile focului şi care ucide orice tornadă. Demonii din noi sunt hazlii, au curajul să se prefacă în îngeri şi să zâmbească. Un drac frumos poate fi un prieten de nădejde, un actor ilustru ce îţi dă putere în clipe ineluctabile. Dracii sunt isteţi, au capacitatea să se metamorfozeze în orice. Ei nu ţintesc în jos, ei duc în sus tocmai ca să te coboare. Îngerii sunt puri, noumenali, ei nu zâmbesc incitant, ci cât se poate de natural. Sunt frumoşi prin culoare şi puternici prin pubertate. Asul unui câştigător poate fi întoarcerea la mirarea inocentă, cea care îi purta pe filosofii greci pe culmi. Îngerii, spre deosebire de draci, nu se pot metamorfoza, scopul lor fiind par excellence virginul. Dracul corupe, dezvirginează teritorii, el înscăunează valori şi distruge canoane. Funcţia lui este veşnic cotropitoare, pusă pe şotii şi jucăuşă. Virginul este laconic, atitudinea lui fiind măgulitoare, înduioşătoare. Demonul este desfăcătorul de drumuri, el atacă tot ce este necălcat în tine, stinge ape şi aprinde focuri, totul pentru a corupe. Dracul nu este negativ. Îngerul nu este pozitiv. Cu aceste reţete lucrăm noi, turma, cei care ne punem mâna la gură, atunci când considerăm că am greşit cu ceva. Aceste forţe sunt incisive prin ele însele. Gilles Deleuze descrie fenomenul forţelor care stau la obârşia voinţei de putere exact aşa. Dacă înţelegem mecanismul ascuns al inconştientului, atunci putem să ne rupem complet de bariere, să distingem cu adevărat dincolo de bine şi de rău. Mecanismul care se încleştează ţine de o atomică complementară. Când vorbim de drac sau de înger, vorbim de disimulare, de o conjunctură incipială care se joacă în tine şi cu tine. Tu nu eşti nimic mai mult decât un joc de note muzicale, dictate şi orchestrate cu migală de nişte forţe ascunse. Anatomic, biologic, dacă vrei, toate elemente care întregesc psihosomatic structura noastră sunt în noi prezente, ele nu fug, sunt acolo şi ne fac concret cu ochiul. De la jungla care joacă în noi la aşa zisul adevăr care face din noi nişte subiecţi goi, este un mare drum, o prăpastie care falsifică orice speranţă de a ajunge cu adevărat la esenţa noastră.

Partea scrisă de drac.




* Ca să înțelegi întru-totul acest articol ar trebui să ştii unele lucruri:

Să ştii ce este voinţa de putere în accepţiunea lui Nietzsche.
Să ştii exegeza cu privire la conceptul mai sus amintit.
Să fi citit Deleuze, Nietzsche, Vattimo, Cioran, Heidegger - cu privire la conceptul de voinţă de putere.
Să poţi să distingi analitic şi sintetic.
Să nu fi prost!
Să fi ascultat Wagner!
Să fi citit măcar o singură dată Biblia.
Să ştii câte ceva despre fizica lui Democrit ( cea pură, nealterată de alte doctrine).
Să ştii ce este scepticismul şi cum se manifestă.
Să nu te cheme x. Niciodată nu mi-a plăcut cum sună.
Să fii un bun dansator. Dacă nu simţi forţele în tine, degeaba.
Să te speli pe mâini când ieşi de la baie.
Să nu fumezi!
Să nu fii mimat în pat.
Să nu crezi că tu deţii răspunsuri supreme.
Să fii ideal.
Adică, să nu exişti! 

Offshore ascultă:



miercuri, 9 iunie 2010

Iarbă verde, furnici şi gânduri…

     
    Astăzi am ieşit la iarbă verde. Mi-am pus un preş anost pe acolo şi m-am aruncat ca un leu în cuşcă. Am avut nişte probleme cu furnicile. Noi, oamenii, vrem să fie totul perfect, nu? Oricum, a meritat. Am avut un loc care îmi permitea să mă joc şi cu soarele, dar şi cu norii. Chestia e că am avut timp să citesc, să mă uit liniştit la nişte furnici şi să dorm pe acolo. Cartea avea un miros de iarbă şi-mi spunea că nimic nu contează atâta timp cât te relaxează. Ce-am aflat din ea? Că nu contează numărul de cărţi citite, că nu eşti genial dacă parcurgi din necesitate, ca un gândac de bibliotecă şi spui că ai citit o mie de cărţi, că viaţa este frumoasă când eşti împăcat cu tine. Şi, când suntem noi, oamenii, împăcaţi cu noi? Păi, atunci când uităm complet de aberaţii colorate care ne spun că trăim printre stele. Mai simplu spus, când ne recunoaştem vina, când nu purtăm ranchiună şi nu suntem fanatici. Când cerşim durere doar ca să putem spune că am trăit. Lacrimile sunt sudoarea vieţii, şi nu dracul în persoană. Cred că este cel mai greu să împaci un om cu un alt om ce se ascunde în el. De fapt, nici nu avem cum…Dovadă stă masca pe care o purtăm cu necesitate. Nu este un lucru rău că avem o mască, un lucru rău este să afirmăm că nu o avem, că nu suntem ipocriţi, că suntem consecvenţi şi că le ştim pe toate. Recunosc, cartea nu spunea asta, dar m-am gândit să vă păcălesc cu un adevăr, un gând, culmea, spus tot de mine. 

luni, 7 iunie 2010

Despre fete, flori şi fluturaşi în stomac


       Am tot auzit chestia cu: ,,E mai bine să fie mai urât, pentru că eşti sigură că nu te înşală şi e bun acolo.ʼʼ Şi răspunsul meu ar fi sub forma unei întrebări: De ce nu-ţi iei un câine? Cu siguranţă că va fi loial. Nu te va răni niciodată. Va da mereu din coadă şi va fi mereu zâmbitor. Nu pot să înţeleg oamenii care caută loialitate sau sclavie. Ce rost mai are lupta atunci? Dacă totul este corigibil, atunci putem să stăm cu mâna în braţe şi să cântăm liniştiţi.  Este trist să nu ai curaj să lupţi pentru ceva, pentru ceea ce simţi, să alegi un bubos care, oricum, te minte… 
     Viaţa este frumoasă, ar spune domnişoarele care gândesc aşa, atunci când stăm cu coatele pe verandă şi privim. Îmi plac oamenii care luptă şi pentru un vierme, dar să simtă ceva pentru el, să nu-l nege a priori doar pentru că nu se încadrează în tiparul omului cu bube pe faţă care pare inteligent şi uită să se spele pe mâini de fiecare dată când iese de la baie. Că mi-am adus aminte: Nu-mi plac oamenii care se duc la toaletă şi uită se spele pe mâini. În fine, să revenim la oile noastre, adică la fetele care caută nişte monştrii corigibili, şi nu nişte oameni simpli, adorabili, proşti, cum vor ele să fie, dar să fie. 
     În viaţă există mai multe trenuri, nu există totuşi certitudinea unui tren care duce spre un drum nedureros. Mai bine să suferi pentru drac, decât pentru un miel. Amintirile se fac cu clipe, cu pete încărcate de ardoare şi foc, şi nu cu directive obscure ce-ţi dau impresia că eşti puternic într-o lume de slabi. Când eram mai mic aveam o vorbă, cred că merge acum: Mai bine să fii cel mai prost dintre deştepţi, decât să fii cel mai deştept dintre proşti. 






Faceți căutări pe acest blog