Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

luni, 31 mai 2010

Elogiul muzicii

    
   Orice melodie are darul de a te transpune într-un nou orizont. Nu există nimic care să se compare, nu există culmi sau vise lascive care să răstoarne această scara a valorilor. Arta nu începe cu pictura, nici cu poezia, avem destui poeţi care aruncă nişte cuvinte fără de sens, încercând să exprime o lume criptică, luptând pentru idealuri fără de ideal şi scuturând semiotica de versuri. Muzica ţi-l dă pe creator, ea nu stă ca manifest ce poate fi interpretat în bună voie, aduce răni şi deschide drumuri apuse şi răstignite pe o cruce a timpului, echivoc privit şi tratat cu piper şi nesaţ, fiind singurul care dărâmă şi iluzia de a trăi un drum de mult închis. Noi nu contemplăm, noi ne lăsăm violaţi când e vorba de muzică. Dansul nu are suflet fără demoni! Demonul care te face să ieşi din tine este singurul care te poate ajuta să visezi, cucerit fiind de amestecul ce inundă orice por sau rămăşită virgină din tine, aduce şi salvează  un deşert, erupe şi irită un tot care astfel nu ar fi fost complet. Singura arta care a mai rămas in picioare este muzica, oricât de falsificată ar fi, ţine cu foc să nu moară, să nu fie culeasă de fiorul utilitarist care adulmecă orice altă artă. Şi, chiar dacă o face, tot muzica este cea care pune în valoare, care scoate la iveală ceea ce este mai frumos sau mai vandabil. Nimic nu este cu preţ, doar muzica care este fără de preţ!

Ascultă muzică compusă de mine. Dă click aici.

duminică, 30 mai 2010

Fericirea ca dinamită

     
      Orice om are o piaţă proprie, un ţinut care are să-i fie prilej de desfătare sau judecată. Scena vieţii noastre este foarte interesantă, ea reprezintă instanţă care adună cu foc orice posibilitate, cerne şi instaurează valori, falsifică şi dă cu biciul. Nimeni nu se poate sustrage din jocul lui. Ar fi culmea, să ajungi să fugi de tine? Nu se poate! Scena noastră este baia în care ne spălăm, spaţiul care înfulecă cenuşa de speranţă, locul care pune preţ pe orice mijloace. Aici suntem hărţuiţi, dar şi adulaţi. Nimeni nu este rege în interior. Fericirea nu vine în tăcere, în inerţie, ea ţine de dynamis*, de modul în care ne proiectăm nevoile sau cerinţele şi, odată cu toate acestea, vine şi modul natural de a te lăsa purtat de zâmbetul care o face posibilă. Dacă vrei să fii fericit, atunci aleargă! 




* putere, potenţialitate

vineri, 28 mai 2010

Epicureismul sau Despre o filosofie a plăcerii






          Rolul filosofiei, în accepţiunea lui Epicur, se reduce la fericire, libertate şi o viaţă lipsită de orice griji ce puteau fi provocate sau conturate de jocul concursului de împrejurări. „Adept al teoriei atomiste a lui Democrit, Epicur consideră că nu există nimic în lume decât atomii şi spaţiul gol, care le permite acestora să se mişte încontinuu, cu o viteză aproape infinită, şi că nimic nu se naşte din nimic, nici chiar prin voinţa zeilor. El reduce astfel fenomenele naturii la cauze materiale. Toate lucrurile apar prin combinarea atomilor şi dispar prin separarea acestora, deci, în realitate, nu există naştere şi moarte în univers.“[1] De ce au rost aceste specificaţii? Pentru a putea ajunge la doctrina sa etică. Pentru a putea parcurge obârşia filosofiei sale.
            Din ciocnirea atomilor rezultă şi libertatea omului, căci spontaneitatea este cea care guvernează sufletul, şi nu o raţiune divină. Avem, deci, portretul omului ce se lasă condus de plăceri, scopul său fiind tocmai fericirea. Iar aceasta, la rândul ei, este strâns legată de fuga de durere. În calitatea celui care se lasă condus de plăcere, omul fuge de rău şi, deci, ajunge la Bine. Propriu-zis, binele nu mai este transcendent, el nu mai ţine de un cadru ce organizează întreaga natură, ci de o simplă fugă de durere care presupune tocmai o aplecare spre plăcere. Aşa zisa autonomie a omului este prefăcută şi văzută ca o lipsă a disconfortului. Omul este liber doar dacă se rupe de acele elemente care-i creează impresia că este încorsetat. În toată babilonia lui Epicur găsim şi un soi de tipuri de plăceri. Avem, aşadar, plăceri naturale şi necesare (acele lucruri care trebuie făcute cu moderaţie), plăceri naturale, dar necesare (a înlocui o plăcere naturală cu una sofisticată) şi plăceri nenaturale şi nenecesare (viciile).
            În scrisoarea către Menoikeos, ni se arată drumul filosofiei care ar trebui să fie cert, să nu se lase falsificat de temerile cu care se înhaţă gloata, să fie demn, să privească viaţa cu tăria celui care nu se lasă copleşit de teamă. Atitudinea profilactică a omului nu este demnă pentru cel ce se îndeletniceşte cu filosofia, pentru el avem o atitudine cabalistică, demnă, ce duce spre o asumare a tuturor costurilor. Moartea, cel mai înfricoşător gând, ni se spune în scrisoare, nu are nici o legătură cu noi, ea ţine de nefiinţă, în timp ce noi suntem sau avem fiinţă. Din acest joc apare şi plăcerea. Omul, după ce îşi conştientizează statutul, poate, acum, să se întoarcă cu adevărat către nevoile sale reale. După ce îşi asumă costurile, fără să vrea doar beneficii, omul poate să ajungă la adevărata sa esenţă, iar aceasta ţine de instinctul de conservare, cel care îi spune că trebuie să fugă de durere şi, astfel, să se lase condus de plăcere. Scopul vieţii fericite este tocmai acest joc care îi permite să se lase sedus de latenţa plăcerii. „Prin urmare, constatăm că plăcerea este cel dintâi bun al nostru, care ne este propriu. O luăm drept punct de plecare al fiecărei preferinţe şi al fiecărei aversiuni şi ne întoarcem spre ea apreciind orice bun cu ajutorul afectelor noastre, luate drept criterii. Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere, ci adesea să renunţăm la multe, când din ele decurge pentru noi o neplăcere şi mai mare. De multe ori considerăm unele suferinţe preferabile plăcerilor, dacă suportarea îndelungată a unor chinuri aduce în cele din urmă o plăcere sporită. De aceea, nu orice fel de plăcere este de ales, întocmai după cum nu toate sau orice suferinţă este un rău.“[2] Cu toate acestea, plăcerea nu se reduce la o desfătare continuă, fără de limite.
            Prin plăcere înţelegem un scop al vieţii, care presupune tocmai o fugă de senzualitatea viciilor. Plăcerile reprezintă calea naturală de a ajunge la esenţa devenirii noastre. Prin plăceri, care ajută omul să se cunoască, înţelegem, în fapt, o posibilitate fermă de a te opune pornirilor animalice, carnale, cele care presupun desfrâul şi desfătarea cu tot felul de motive obscure. Iată şi o maximă care înfăţişează exact acest joc: „Lăcomia care se foloseşte de mijloace murdare este mârşavă. Dacă mijloacele sunt corecte, este o ruşine; căci este foarte urât să dai frâu liber pornirilor înjositoare ale avariţiei, chiar şi atunci când dreptatea este respectată.“ În măsura în care acceptăm că omul este singurul care se joacă cu destinul său, trebuie să vedem şi faptul că nu există nici un principiu care să-i ordoneze mersul natural al lucrurilor. Diogenes Laertios spunea că prevestirile[3], de orice fel, erau negate de Epicur.
            Odată cu Epicur, filosofia antică este transpusă într-un nou plan. Binele transcendent avea să devină un bine mundan. Epicur înlătură fâşia cu care se îmbracă binele inteligibil şi îl coboară în spaţiul factual al omului. Foarte mulţi comentatori văd în acest soi de interpretare o perspectivă ce aduce în prim plan hedonismul. Însă, cu siguranţă, în primă fază, dacă privim cât mai limitat, putem spune că este vorba de un soi de hedonism. Dar, dacă ne uităm şi încercăm să pătrundem cu adevărat în sfera gândirii sale, putem să vedem că ceea ce şi-a propus a constat, de fapt, în a înlătura aerul ascunsului ce ţinea de lumea ideală şi, astfel, de a pune în locul lui ceva vioi, palpabil. Dorinţa şi teama sunt funcţii ce ţin de plăcere. Deşi antagonice, ele întreţin acel joc spontan care avea să arate sfera reală a omului. Prin plăcere ajungem la Binele suprem, ea fiind singura care ne poate distruge sau care ne poate înălţa. „Hedonismul epicureic nu conduce către libertinaj şi exces, ci la o viaţă liniştită; căci nefericirea oamenilor izvorăşte fie din teamă, fie din dorinţe fără limită ori zadarnice, iar dacă acestea pot fi înfrânate, abia atunci pot fi gustate binecuvântările raţiunii. Înţeleptul nu-şi va înmulţi dorinţele, deoarece aceasta înseamnă să-şi înmulţească sursele durerii, ci îşi va reduce la minimum dorinţele.“[4]
            Epicur îşi elaborează gândurile sub forma unor maxime sau chiar aforisme. El era cunoscut pentru simplitatea cu care erau certificate şi prezentate toate problemele de ordin dialectic sau chiar filosofic. Era clar şi precis, încât discipolii nu mai aveau cum să-l completeze. Cu alte cuvinte, Epicur se exprima şi pentru cei din jurul lui. După spusele sale, filosofia anterioară nu făcea decât să înlăture spiritul uman, să-l îndepărteze de adevărata cunoaştere. După cum bine ştim, Lucreţiu este cel care expune epicureismul într-o formă elaborată, cel puţin într-o formă apropiată de Epicur. Din marea de lucrări atribuite lui Epicur, nu au mai ajuns la noi decât foarte puţine. Ce-i drept, ne-au rămas cele trei scrisori (Scrisoarea către Menoikeos, Scrisoarea către Pythokles, Scrisoarea către Herodot) şi anumite maxime esenţiale. Însă, filosofia sa poate fi cunoscută în poemul scris de Lucreţiu, De rerum natura (Nu-i cu putinţă, de-asemenea, să crezi că ʼn întinderea lumii / Zeii îşi au undeva prea sfintele lor locuinţe, / Căci a zeităţilor fire e gingaşă, mult depărtată / De ale noastre simţiri: de-abia mintea-i în stare sʼo prindă.)[5] Poemul naturii întruchipează spiritul lui Epicur şi iscusinţa lui Lucreţiu de a pune gândurile acestuia în versuri. În acest sens, poemul scoate la iveală tocmai ideea de joc şi de naturaleţe cu care ne obişnuise Epicur în scrisori.
            Libertatea, din perspectiva de faţă, se desprinde latent din focul spontaneităţii. Propriu-zis, calea naturală a lucrurilor capătă consistenţă în spaţiul mişcării spontane. Orice fapt este întemeiat şi natural dacă urmează făgaşul libertăţii genuine. „Nu există, spunea adesea Epicur, necesitatea de a trăi în necesitate; libertatea noastră nu apare din exterior, ci este sădită în însăşi natură. În natură, ordinea necesară a mişcărilor este completată de mişcări întâmplătoare, spontane; în caz contrar ar trebui să înaintăm pe firul neîntrerupt al cauzelor şi efectelor până la o cauză ultimă, care este totodată şi cauză finală, aşa cum susţineau stoicii.“[6] Totuşi, orânduirea naturală este dată de poziţia fermă dintre bine şi rău. Un lucru este bun abia atunci când răul este învins. Jocul care le-ar putea pune în spaţiul melanjului ar putea fi echivalent cu o stare de dezechilibru, o cale care ar produce, în ultimă instanţă, durerea. Este foarte important să vedem etica lui Epicur ca pe o insulă a dinamicii. Fericirea este, conform ipotezei de lucru, un stadiu care presupune echilibrul. Căci orice forţă vine cu necesitate să o dărâme pe cealaltă în timp ce totul se revarsă la fel de necesar prudent şi calculat. „Fericirea depinde de această prudenţă, care, la rândul ei, depinde de libera voinţă a omului.“[7]  Accentul cade pe voinţa omului care nu se mai lasă sedus de idealurile ascetice, cum ar spune Nietzsche. „Omul este în stare de libertate, fiind natură care gândeşte, care se îndreaptă deliberat către ceva, care vrea şi optează şi acţionează întru atingerea scopului.“[8]
            La fel ca epicureismul, stoicismul vede în filosofie, o modalitatea de a ajunge la fericire. Virtutea este cea care-l pune în acord pe om cu voinţa divină şi cu întreaga natură. (Trăieşte conform naturii) A trăi în acord cu natura, pentru stoci, înseamnă a te lăsa călăuzit de logos şi astfel a ajunge la acea conduită autentică de a fi întru-divinitate. Dacă, pentru epicureism, scopul vieţii este tot fericirea, dar cea care este dată de viaţa concretă a individului, cu toate costurile şi beneficiile incluse, pentru stoici, fericirea ţine de virtutea cu care te opui plăcerilor. Avem, deci, un soi de rădăcină comună între cele două concepţii, cu precizarea că, epicureismul rămâne totuşi concret, în timp ce stoicismul aclamă cu precădere divinitatea. „De aceea scopul poate fi definit ca o viaţă în acord cu natura sau, cu alte cuvinte, în acord cu propria noastră natură umană, ca şi cu aceea a universului, o viaţă în care ne abţinem de la orice acţiune oprită de legea comună pentru toate lucrurile, adică dreapta raţiune care străbate toate lucrurile şi este identică cu acel Zeus conducător care orânduieşte tot ce există.“[9] În concluzie, fie că vorbim de epicureism sau stoicism, ideea care trebuie să ne rămână ţine de modul în care filosofia începe să se aplece către viaţa cotidiană a omului. Epicureismul, chiar dacă se aseamănă stoicismului, într-o măsură mai mare sau mai mică, îşi propune să fie mai mult decât o simplă teorie utilitaristă prin care omul trebuie să-şi calculeze costurile sau beneficiile, aduce, propriu-zis, filosofia în spaţiul factual al omului şi îl obligă să fie în acord cu propriile sale nevoi.  
           



[1] Adriana Neacşu , Istoria filosofiei antice, Editura Universitaria, Craiova, 2009, pp. 153-154.
[2] Epicur,  ,,Trei scrisori, Maximele fundamentale, Gnomologicum Vaticanumʼʼ, Epicurea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, pp. 85-86.
[3] Vezi Diogenes Laertios, Despre Vieţile şi Doctrinele Filozofilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963, pp. 490-506.
[4] Frederick Copleston, Istoria Filosofiei - Grecia şi Roma, Editura All, Bucureşti, 2008, p. 365.
[5] Vezi Lucretiu, Poemul naturii,  Editura Bucovina, București, 1947.
[6] Marin Constantin, Ethos elenistic - Cunoaştere şi libertate, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 41.
[7] C.A. Vicol, Epicur - Omul, gândirea, opera alese, Fundaţia Regelui Mihai, Bucureşti, 1947, p.88.
[8] Gh. Vlăduţescu, Etica lui Epicur, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 53.
[9] Vezi Diog. Laert. , p. 354.                       

joi, 27 mai 2010

Gândindu-mă la tine

      Pierd vremea într-o cuşcă ce urlă tacit în mine. Sinceritatea nu este bună, ea nu are culoare şi nici râvnă, aşa că mă las sedus de nişte litere care mă mint cu calm. Ascult muzică şi mă dezbrac de orice cuvânt care mă înfăşoară. Timpul este un pion care scutură regina de coarne,  răstoarnă valori şi pune munţi în loc de ceruri, tu eşti un timp mort care putrezeşte în mine lăsând anecdote criptice şi culmi ce ţin să fie greu de atins. Ştii că orice om are o vestă care îl separă de restul? Chiar dacă suntem legaţi de mâini şi de picioare, chiar dacă sălăşluim, cum ar spune Heidegger, avem, totuşi, un glonţ care ne strecoară de orice altceva, de altcineva. Glonţul meu este în tine, rana este cea care vindecă orice străpungere presărată de timp, sânge şi ghimpi, pentru a putea spune, acum: totul este bine. Scriu şi zidesc gânduri, nu asta spune Platon, şi mai târziu Nietzsche? Ştiu că mă asculţi în taină, eu fiind oglinda în care s-au spart toate visele tale. Te-am învelit cu deşertul meu!  

marți, 25 mai 2010

Cursuri de atras bărbaţi bogaţi

    
        Am citit recent în ziar că în Rusia există nişte cur(s)uri pentru a pune mână pe bărbaţi cu bani. Problema rusoaicelor este că majoritatea oamenilor cu influenţă sunt în închisoare. Curios din fire, am încercat să-mi schiţez un soi de curs: cam ce-ar vrea un bărbat cu bani şi ce ar trebui să ştie orice fătucă care vrea să pună mâna pe un bişniţar. 
      În primul rând, sâni, mulţi sâni, aşa de mulţi sâni încât să se înece. Pardon, am zis sâni? Nu, silicoane. Deci, ca să fie mai simplu spus, orice bărbat vrea sâni, iar cel care spune că nu vrea asta, minte! Am văzut tot felul de băieţi „poetici“ care caută Luceafărul într-o femeie, care vor să se lase prădaţi de stele şi de ape furibunde: Nu, dacă vrei să pui mâna pe un bărbat cu bani, trebuie să ai silicoane. Neapărat! E foarte interesant, în Rusia, bogaţii primesc scrisori de „dragoste“. Probabil că în România primesc cântări în piaţă. Dar, să revenim! După ce am rezolvat problema sânilor, adică a fizicului în general, căci totul se reduce la sâni, vom fi nevoiţi să trecem la pasul următor. Subiecte de discuţie. Când te vei plimba cu el de braţ sau în maşină, vei spune despre lucrurile din jurul tău că sunt foarte interesante, vei aprecia pragmatic cât costă o clădire, cât costă locul în care te duci; practic, tot ce vei spune va trebui să aibă legătură cu banii. Atenţie! Nu ai voie să dai citate din Cioran, deprimă şi îl poate face pe chiabur să-şi ia zilele. Nu vrem asta, nu? 
       Va mai trebui să fii mereu strident fardată, foarte mult, enorm, exagerat, aşa de mult încât să nu te mai recunoşti. Cuvintele sau sintagmele folosite, în general, vor fi: „E bine, Te iubesc, Îmi place lanţul tău, Crezi că este bine să ridic capul?, Ar fi mai uşor dacă eu aş face totul?, Eu nu am soare, tu eşti!“ După ce am rezolvat problema vocabularului, trebuie să ne îndreptăm asupra vestimentaţiei. Orice fată care vrea să fie nevastă de borfaş trebuie să se îmbrace succint, eventual să fie pură ca Eva. Discuţiile despre viaţă se vor reduce la money channel şi dacă bursa va stagna sau va creşte. O să trebuiască să-i fii alături mereu, căci un bărbăt cu bani şi în clipele cele mai grele va dori să-i fii aproape, inclusiv atunci când te înşală cu prietena ta cea mai bună care, şi ea, la fel ca şi tine, nu se diferenţiază în niciun fel. De fapt, dragele mele, problema este că această şcoală vă învaţă să găsiţi nişte soţi, dar nu vă scuteşte de concurenţă, chit că prin concurenţă nu înţelegem nimic nou. 

Melodia vine la pachet.

duminică, 23 mai 2010

Formula 1





     Nu-i înţeleg pe cei care se uită la Formula 1. Cum nu o să-i pot înţelege nici pe cei care consideră că boxul este un sport. Trăim într-o lume unde totul este prilej de desfătare, o lume a decadenţei morale, şi nu înţeles în sens nietzscheean, ce tulbură şi ultima rămăşiţă de incertitudine sau de trăire fundamentală. Dar, dacă stau să mă gândesc, istoria a întreţinut mereu acest mod superficial de a ne cultiva, de a ne suspenda de cotidian, şi de a ne scufunda în banal, fratele mai mic al cotidianului. Fie că te uiţi la nişte animale cum se zbat într-o cuşcă sau la nişte luptători care se închină cu pumni, tot acest miez întunecos şi falacios ne rămâne ca antidot pentru supravieţuire: Omul, maimuţă care spune că nu este maimuţă! Şi, poate că nu ar fi o problemă dacă ne-am recunoaşte rudele, însă problema pocneşte atunci când încercăm să o negăm cu ardoare ca şi cum ne-am răsfăţa numai cu lapte în timp ce alţii beau apă. Adrenalina pocneşte şi în cele mai umile momente, chiar ieri îl vedeam pe un dobitoc cum alerga cu motoreta printre oameni, doar, doar îl vede cineva şi îi face o statuie. Cum spuneam şi cum tot o spun, din nevoia de autenticitate devenim penibili, nu din autenticitate. 




Elogiul femeii ideale. Citeşte aici.







sâmbătă, 22 mai 2010

El sau Ea?

  

      Există numai unul care ştie să se joace cu părul tău. Să te facă să atingi culmi ascunse. Există doar unul care ştie să te mângâie şi să te supere cu sărutul lui. În atingere se găseşte izvorul care macină orice culmi. Nu există certitudine mai mare ca această incertitudine. Nu există obiect sau subiect, există doar foc şi apă, pământ şi aer. Apeiron!



Dragostea iubirii? Citeşte aici








joi, 20 mai 2010

Jocul şi limita

    
   Aici este gol. Aici este un pas care merită să fie şters, ca rândurile care se apucă să te cutreiere cu foc, aşa este şi pasul meu, măreţ şi anost, ca un ciot care-ţi rămâne în gât. Orice ar fi, căutăm să ne scufundăm în tot felul de vorbe anoste. Omul este ca un pas, un ritm ce aleargă, stă, bate, ţine piept piedicilor şi alunecă uşor pe ascunziş. Nu o să fiu nimic mai mult decât o imagine. Pasul mă poartă în lumea lor, dar şi în lumea mea. O să fiu precum oglinda care se reflectă în gol. În imaginea lor o să mă proiectez eu, ca o nălucă dusă de vânt, ca un şarpe ce îşi ascute dinţii. O să rup blestemul cioburilor noastre. Sfera care mă înveleşte mă obligă să o depăşesc. Gândul care mă năpădeşte mă obligă să-l cutreier cu adevărat. Lumea lor vine peste mine, iar eu, cu hotarul meu, vin peste lumea lor. Un joc ce se preface în bine şi rău, ca lacrima care te toarce şi te ţese în ascunsul tău. 


Când este o femeie frumoasă? Află aici.




miercuri, 19 mai 2010

Înainte de toate suntem oameni…

       Tot aud şi văd poveşti cu tot felul de oameni care devin supraoameni. Odată cu autonomia individului, s-au sporit şi temerile care fac din om o nouă marionetă. Odată cu moartea lui Dumnezeu, omul a început să caute principiul, să se întoarcă la acea perioadă a principiilor pe care numai grecii o adulau. Omul nu poate să trăiască fără de Zeu, mintea sa este construită să vadă cauzal totul. Chiar şi atunci când nu există cauzalitate, noi tot ne dorim cu ardoare să existe ceva care să mişte toate trucurile. 


Trebuie să fie un băţ care să fie învârtit într-o apă. Trebuie să existe o persoană după care să suferim. Trebuie să avem o boală ca să putem să ne hrănim. La limită, totul e configurat în spaţiul sacrului. Avem nevoie de Zeu, altfel focul ar lua-o la fugă. Noaptea ar deveni o cazarmă cu demoni, plină de legi nescrise, gata să ne frământe întru-totul şi cu totul. Astfel, am ajuns să creăm personaje, supraoameni, chipuri perfecte, proiecte care să ne arate că suntem mai aproape de divin. 


Ca orice alt animal care se joacă cu prada, omul, din egoism, a inventat şi Raiul. Nu frica de moarte ne face să fim arţăgoşi, ci modul egocentric de a privi lumea. Totul este o rană dacă nu exist eu! Aşa arată imperativul care ne ghidează spre luptă. O luptă acerbă, dar oarbă, căci totul este cuprins de furie, şi nu de gând. 




Citeşte un articol. Click aici

marți, 18 mai 2010

Despre nevoi false, oameni banali…

       În viaţa noastră banală, de zi cu zi, avem prilejul să întâlnim mai multe marionete. Avem, deci, posibilitatea reală de a fi neautentici. Acum, fie spus, nici autenticitatea nu poate fi autentică, dar poate fi mimată. Când îţi dai machiajul jos şi te uiţi  în oglindă, vezi un obstacol. Te vezi pe tine! Nimeni nu vrea să se vadă cu adevărat. De ce ar face-o? Să se cutremure cu întrebări existenţiale despre viaţă şi moarte? Despre cât de mult iubeşte sau dacă chiar o face cu adevărat? Nimeni nu stă să se hărţuiască în aşa hal! Este mult mai uşor să memorăm codul unui telefon mobil sau să se ne scărpinăm în nas şi să flecărim. La şuetă, pe la colţuri, cu zâmbetul mereu virgin, ca şi cum erecţia ar fi o stare continuă de exaltare, ajungem să ne lăsăm cuprinşi de cotidianul care face din noi nişte ticăloşi. Râzi şi arunci priviri deocheate, poate, poate pică vreun ciolan. Felinele sunt mereu hoaţe, ele sunt vinovate pentru nepriceperea cu care te-ai înhămat la naştere. Omul cotidian este ridicol în esenţă. Fie că are tricou cu nu ştiu ce formaţie, fie că fuge ca un drac de asta, tot banal rămâne. Şi ştii de ce? Pentru că el caută cu ardoare să nu fie banal! Asta este retorica ieftină care face din orice om un diletant într-ale vieţii. Cu cât încercăm să fim mai autentici, cu atât devenim mai banali. Cu cât o maşină este mai mare şi poate oricând să te doboare, să cutremure străzile, cu atât eşti mai prost şi mai umil. Să nu uităm: Orice călău îşi are un călău! Cu cât ne mânjim pe faţă şi ne dezbrăcăm mai mult, cu atât o sa devenim doar nişte porţii de mâncare, bune de pus pe masă şi de sughiţat. Cu cât o să plângem că nimic nu merge bine, cu atât o să fie şi prăpădul mai mare. Mai simplu spus, cu cât nevoia este mai artificială, cu atât devii mai artificial. Omul ce este direct proporţional cu prostia nevoilor sale himerice!  


Great song! 


duminică, 16 mai 2010

Lumea virtuală





Foto de Alex Mazilu




      În lumea virtuală totul este perfect. Nu există nicio pată care să transfigureze în vreun fel perfecţiunea ce o împleteşte. Aici, când toată lumea ajunge, totul este transformat. Fiind expresia unei lumi ce numai o minte bolnavă o poate transforma în adevăr, lumea virtuală ţine cu precădere să ne arate că suntem transformaţi în ireal. Buzele au gustul cel mai delicios, pielea este cea mai fină, părul se dezveleşte într-un dans utopic ce numai basmul îl poate atinge, ochii se înroşesc cu foc, sărutul devine cabalistic, iar himerele prind contur în timp real. Nu este de mirare de ce lumea virtuală prinde contur, doar este calea spre perfecţiune. Orice fătucă sau băieţel poate deveni întruchiparea Binelui. Pentru creştini, lumea ideală este dincolo, pentru noi, lumea ideală este în virtual. Ca o insulă ce separă irealul de real, lumea virtuală are în potenţă tocmai modalitatea reală de a fi ireal. Cine mai poate să te transforme, să te ridice pe scenă, aşa cum o face virtualul? Mai poate cineva să te hrănească cu vise? Ca parte a vieţii noastre normale, virtualul începe uşor să te acapareze şi astfel să te modifice într-un proiect ce aşteaptă să fie închis. Începe să-ţi dicteze mersul normal al vieţii. Dacă nu eşti în acord cu el, atunci ai încurcat-o! Cum să te dezici de astfel de norme? Când turma dansează, tu trebuie să zbori! Viitorul nu sună tocmai bine, cum spunea o veche reclamă, ci destul de anost. Aşa cum arată premisele de faţă, ceea ce va fi peste câţiva zeci de ani va fi foarte aproape de ceea ce am văzut în Matrix. Omul, deja, se comportă ca o maşină. Sistemul de reguli şi plăceri care-l obligă să-l adopte este cât se poate de tranşant: Nimeni nu scapă!


Citeşte un articol despre Hi5 şi Facebook. Dă click aici


Mai multe poze găseşti aici.

vineri, 14 mai 2010

Îmbrăţişarea

     În certitudinea cu care se aruncă în lume orice om, stă o himeră. Copil, şarpe sau chiar rege, omul, acest cabotin care se îneacă printre stele, adulmecă mirosul puterii tocmai în slăbiciune. Când te laşi purtat de valul unei alte persoane, percepi nebunia care se macină în tine, ajungi la subconştientul tău care-ţi spune să visezi uşor. Purtat de valul inconştient care te cerne, aruncat în marea care aşteaptă să te disece, ca un umil ce este  luat de mână, omul se închină la soarta sa care îi spune că are nevoie de altcineva ca să se completeze. Mâna care ţi se întinde este pluta ta de salvare. Este pătura care înveleşte cu necunoscut, cu ceea ce este mai străin în tine. Noi căutăm în celălalt ceea că căutăm şi în noi, adică nimicul! Însă, un "nimic" prefăcut! Îmbrăţişarea apare ca un pansament, rolul ei ţine de iscusinţa cu care se fabrică o rană, cu cât este mai mare, cu atât se astupă în tine. Luat şi purtat de valul îmbrăţişării, ca o nălucă ce se aşterne peste tine, ajungi, acum, să te cutremuri de rolul tău care-ţi spune că nu mai eşti prădat, ci că te-ai salvat. Singurul lucru care te leagă şi te dezleagă este în îmbrăţişare. Dacă preludiul ar avea culoare, atunci nuanţa sa ar fi vopsită de lacrima îmbrăţişării. Noi suntem singuri, iar îmbrăţişarea este batista care îţi flutură ideea libertăţii încorsetate. A fugi şi mai, şi mai mult…


Great song!


miercuri, 12 mai 2010

Ea mă iubea pe mine, deşi nu ştia…

      Am o senzaţie foarte stranie. Straniul nu ne este niciodată familiar. Nici nu ar avea cum să fie. Senzaţia sau eranţa care te cuprinde, atunci când întâlneşti o persoană, este strâns legată de demonul tău. În fiecare dintre noi se  ascunde un demon care se joacă cu nişte pitici. Nu există regret care să nu fie transpus de demon. Şi, nu există autenticitate dacă nu ne lăsăm condus de el. Când îţi muşti degetele şi te surprinzi şi pe tine, tocmai atunci ajungi să fii tu, să fie ceva care să te arate pe tine cu degetul. Există un cânt care îţi face cu mâna de fiecare dată când este nesiguranţă. Există mereu situaţii interesante când simţi că te identifici cu o persoană, deşi nu îţi doreşti să te afli sau să fii cu respectiva persoană. Aceste situaţii sunt de genul demonului, al inconştientului care îţi face cu ochiul. Te surprinzi şi totuşi îţi suprimi gândul, îl sufoci tocmai ca să nu te sucombe, să nu te întrebi cum ar fi fost dacă…Gesturile, în schimb, te trădează. Ochii ţi se scurg şi mâna începe să tremure, eşti lângă persoana de care ai cea mai mare nevoie şi totuşi fugi de ea. Să fie oare frica de suferinţă aşa mare încât să fugi cu tremur de ceea ce-ar putea să fie şansa ta de salvare? În orice om găsim o corabie care duce undeva, o plajă sau un ocean, cu vrute şi nevrute, himere şi albuş de ouă, orice om ascunde o pâlnie prin care să ne stoarcem. Să fugim de această lume care ne cutremură? Să vrem, oare, certitudinea mediocrităţii noastre? 

Offshore ascultă:

duminică, 9 mai 2010

Instinct şi dominaţie

    Din dorinţa de dominare apar toate confuziile care ne prefac viaţa. Noi căutăm aventură şi într-un pahar cu apă. Spirit cuceritor sau ideal de turmă, omul cu care ne întâlnim în mod normal este doar un lanţ care aşteaptă cu nesaţ să ne sufoce. Clipa, visul, speranţa, toate cele ce ne duc spre înfulecare, ţin de o anumită trăsătură comună cu animalul care zâmbeşte în noi. Chit că ne ascundem după dogme şi religii, după caste şi partide, alegem să ne izbim de adrenalină tocmai atunci când ne este lumea mai dragă. A te lasă condus de păcate este cel mai autentic mod de a fiinţa. În chintesenţa cu care s-a născut omul se găseşte şi sâmburele animalic al diavolului. Nu există autenticitate într-o lacrimă care nu este pătată cu sânge. Nu există iubire dacă nu există foc. Nu există nimic dacă nu avem instinct. O decizie nu este niciodată cântărită. Un răspuns nu este niciodată calculat cu adevărat, este ales instinctual, chiar dacă noi ne prefacem că-l vedem raţional. A te elibera de instinctul tău animalic ar fi echivalent cu  a-ţi săpa singur o groapă. Idealul cel măreţ te îngroapă ca pe un nătăfleţ!


Offshore ascultă:


sâmbătă, 8 mai 2010

Să fii iubit de toate şi totuşi de nici(una)

      Toate fetele caută băiatul perfect. De fapt, şi în cazul băieţilor se întâmplă cam la fel. Toţi căutăm, ne uităm, ne aruncăm priviri, seducem chiar şi atunci când o facem mai puţin. În baia care se formează se găseşte şi ideea iubirii supreme. Nu există om care să nu se lase sedus de ideea iubirii absolute. Niciunul! Nici măcar cel care neagă iubirea cu ardoare. La fel ca cei care critică religia, care se lasă purtaţi de valul ştiinţei, mânaţi de ideea că Dumnezeu nu există, şi care nu fac nimic altceva decât să-l caute pe Dumnezeu, şi cei care critică iubirea absolută nu fac decât să fie situaţi în aceeaşi paradigmă. A fi iubit de toată lumea şi totuşi de nimeni este echivalentul jocului în care un om rămâne închis pe o insulă, iar singura sa cale de scăpare este iubirea! Când cineva îţi face masaj pe cap înseamnă că vrea să fie alături de tine orice ar fi. În gesturile mici găsim scântei mari, căci totul se lasă purtat de o nebuloasă ce nu ţine de sfera cognoscibilităţii noastre, ci de o lumină ce vrea cu ardoare să ne fie străină. Misterul nu se coace, el vine peste tine, orice ar fi, este şi poate să fie în tine. De aia, cei care caută să fie misterioşi nu fac decât să devină banali şi umili. Scânteia pe care o caută toţi nu poate fi aprinsă, rolul ei este tocmai de a fi în sine aprinsă de necunoscut, de acel ceva care te face să cauţi şi mai mult. Scânteia, dorinţa de a fi iubit este şi frunza care falsifică realitatea cu care te naşti. Omul este "banal", dar vrea lucruri măreţe. 

vineri, 7 mai 2010

Băiatul care avea flori în mână

     Acum câteva zile am văzut un băiat cu flori în mână. Stătea la Unirii şi aştepta. Între timp, lumea care trecea pe lângă chicotea… Omul, atunci când se aruncă, o face pur şi simplu, se duce până la capăt, se identifică cu scopul său, nimic nu-i mai stă în cale. Ca în desenele animate cu Tom şi Jerry, când motanul era falling (lovit), aşa arăta şi băiatul nostru. Aştepta, aştepta, şi eu am aşteptat cu el fără ca el să ştie… Şi avea o privire tristă şi parcă puterile îl năpădeau, dar el era acolo, era scop şi mijloc pentru o noemă. De multe ori ne identificăm cu intenţia noastră, ne dăm hotare, cum ar spune Liiceanu, şi, totodată, ne limităm. Trăim pentru o cauză sau o scuză moartă. Nu asta este frumuseţea? Să stăm cu toţii în ploaie şi să aşteptăm, să aşteptăm gerul cel mare!? Oamenii care râdeau erau chiar proşti, nu aveau nimic în ei, poate doar venin şi o intersecţie cu o sticlă de cola. Seminţele sunt bune de mâncat atunci când au coajă. Totul este frumos când se pune cu lopata, când aştepţi ca prostul la metrou ca să vină o Ea. Când mergi cu barca pe apa şi te îndrepţi spre ţărm nu eşti, propriu-zis, acolo, dar, totuşi, eşti acolo. Aşa era şi acest băiat, florile se ofileau, oricum ele aveau să se strice, fiind doar un mijloc perfid de a fi galant în faţa ei, dar el era acolo, era cu ea, chiar dacă ea nu era cu el. A te proiecta înseamnă a trăi în acord cu intenţia ta, iar acest băiat avea să fie rănit de însuşi gestul pe care-l făcuse. Să iubim, dragii mei, dar să o facem cu adevărat! Chiar dacă moare, nu totul moare?


Offshore ascultă:


miercuri, 5 mai 2010

Mişcarea dadaistă

     Este o atitudine de nihilism continuu, de negare a întregului trecut. Unii interpreţi văd în ea o mişcare ce ţine de sfera răsturnării tuturor valorilor. O mişcare violentă dată şi de epocă. Ea poate fi văzută ca o revoltă brutală. Fiind una dintre mişcările avangardiste, poate fi închipuită ca modalitate reală de a duce mai departe acest curent nihilist. Viziunea se întoarce inclusiv împotriva naturii operei de artă şi intenţia pare a fi distrugerea artei. În mişcarea dada se poate vedea procesul de continuare a nihilismului nietzscheean. Apar ca teme, aici, hazardul, spontaneitatea, absurdul. În locul veşniciei, a ceea ce este bine determinat, apare, acum, absurdul, categorii diferite ce instaurează o nouă mişcare. Avem astfel colajul, fotomontajul, ready-made-ul. Dadaismul mută accentul pe acţiunea artistului. Dadaismul devine, oarecum, un tip de (anti)artă. Este pus sub semnul întrebării inclusiv gustul estetic. Acest tip de manifest cultivă libertatea de exprimare a artistului şi aduce la pachet o formă bizară de relativism. Libertatea poate fi văzută ca arbitru absolut ce instaurează şi dictează noile norme culturale. 


Offshore loves  Dirty Diana! 


luni, 3 mai 2010

Marele Anonim



      Îmi propun, în acest articol, să-l prezint pe Anonimul lui Blaga. Este important să parcurgem miza acestei gândiri strălucite şi să încercăm să pătrundem în misterul cu care se împleteşte întreaga natură. De fapt, motivul aşa arată! Pentru Lucian Blaga, modul nostru de a exista este condiţionat de cultură. În mrejele culturii se găseşte orice rod sau sămânţă care ne poate transpune întru-esenţă. 


Cultura este încercarea omului de a străpunge zidurile pictate de mister. Cu alte cuvinte, în orizont metafizic, cultura este "dezastrul" care caracterizează neputinţa omului de a ajunge la el. Însă, orice cădere aduce un rest, ce este, în sine, o poartă spre transcendent. Ei bine, limita dedusă este tocmai încercarea de a ajunge la Marele Anonim. Dacă omul ar încerca să se oprească, să nu mai caute, atunci ar însemna că ar renunţa inclusiv la „firea lui de om“, pe lângă însăşi căutarea de a fi în acord cu Universul Transcendent. 


Toată încercarea ce-l macină pe om este, în esenţă, o mutaţie de ordin ontologic, iar cultura ţine de acest monolit prin care se şi transpune. Marele Anonim este cel care pune beţe în roate, el este cel care păstrează echilibrul între om şi cunoaştere. Propriu-zis, orice creaţie este un scut pentru Marele Anonim, dar şi o pârghie prin care omul dă seama de misterele lumii. Scutul Anonimului este format din categoriile ce se desprind din creaţia stilistică.  Ele sunt proiecţia gândirii noastre conştiente, şi orice act de creaţie ţine seamă de ele. Blaga vede în aceste categorii o „matcă stilistică“ ce uneşte inconştientul de conştient. 

Faceți căutări pe acest blog