Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

miercuri, 31 martie 2010

Cap ou pas cap?









       Este foarte frumos să spui cu mâna pe inimă că iubeşti. Este şi mai interesant să trăieşti în lumea iubirii. Dar oare câţi iubesc cu toată fiinţa? Câţi se lasă, pur şi simplu, hrăniţi de nevoia celuilalt şi nu de nevoia sa proprie? Orice persoană o să-ţi spună că a iubit, nu o să fie nimeni pe pământul acesta care să nu fi trecut prin chinurile iubirii. Nu este, totuşi, ciudat să iubim toţi, să fim „toţi“ botezaţi cu acest miracol? Nu este ciudat să fim aruncaţi de destin şi blestamaţi să iubim cu toţii? Mă întreb - Dacă avem parte de iubire, atunci cum de mai este ea specială? Dacă toată lumea iubeşte, de la cel mai penibil, până la cel mai ilustru, cum mai poate ea să fie specială, adevărată, pură? Specialul nu este dat de cantitate şi de gregaritate, ci de calitate, care este rară, o caracteristică care trebuie să aducă pe tavă ceea ce este pur în sine. Când eram mic, mama îmi spunea că nu oricine iubeşte, că sunt puţini cei care iubesc, că îi putem număra pe degetele de la o singură mână pe toţi cei care iubesc cu adevărat! Păi, din câte văd eu, nu ne-ar ajunge un întreg univers, ca să putem descrie spectacolul îndrăgostiţilor din zilele noastre.  Şi acum, întrebarea la care ar trebui să răspundă orice îndrăgostit ar arăta aşa: Ţi-ai lua viaţa pentru persoana pe care o iubeşti? Ai face exact ca în filmul amintit în titlu? Te-ai arunca în ciment pentru cineva? Ţi-ai curma viaţa tocmai ca să păstrezi viu idealul unei iubiri ce nu este veşnice? Chiar sunt curios! 
Offshore loves Big Love!



luni, 29 martie 2010

Chimia vorbirii



       Cripticul diversităţii meschine, care se găseşte plăpând în inepţia de a cuprinde mirosul cu marea, este o fâşie ce instrumentează un caz aparte de boală. În latenţa genuinului, cu care se prepară boala, găsim o doză de sare piperată care face trecerea în causticul cauzalităţii precare. Luminosul care se revelează odată cu dialogul dintre linişte şi tăcere este limita care adulmecă esenţa reală a cunoaşterii umane. Cognoscibilul derivă din sistematicitatea cu care se naşte zgomotul din tăcere. Rolul tăcerii este crucial, el evită problematicitatea cauzată de agonia cu care se instaurează locvacitatea. Discursul cerne externul prolixului dintre tăcere şi flecăreală şi îl aşterne în mijlocul real şi intern prin care are apoi să se propage. Dezlânat de instanţele care îl fac să fie precar, discursul este şi cel care face posibilă chimia dintre retorică şi maieutică. Discursul, ca efect al gândirii, pune în scenă şi alocă un context care angajează, la rândul lui, un cumul de pârghii genealogice, din care se desprinde vorbirea ca atare. Tot aşa, în spaţiul discursului, găsim elementele care pot face din el orice. Astfel, discursul poate trece foarte uşor în spaţiul flecărelii, poate uşor să fie asociat cu beţia de cuvinte sau cu poezia care se pierde printre rânduri. Adulat, fiind singurul care omoară la propriu şi care dezbină lumi, discursul ţine să fie unic prin însuşi modul său de a fi. Înger sau Demon, Graiul care desparte apa de cer şi norii de lume, acest ilustru nătăfleţ, pare să fie în potenţa actului esenţei sale să ucidă proiectivitatea gândului cu care altfel ar fi trebuit să fie în acord şi în armonie. Când flecăreşte, falsifică sistemul logic de referinţe exponenţiale, adulmecă un sistem doar ca să-l scuipe. Când se lasă purtat de religiosul sistematicităţii, se lasă vânat de ideea analiticului care face din el doar un pion prin care inconştientul se falsifică. 

Offshore ascultă:

sâmbătă, 27 martie 2010

Roblogfest 2010 - Offshore: sfârşitul sau inceputul blogului?


     Vreau să mulțumesc celor care au votat blogul "Offshore" în topul roblogfest, deși eu nu am făcut niciun fel de reclamă. Practic, nimeni nu a știut că am participat la acest concurs. Normal că nu dau doi bani pe un astfel de top, dar intenția mea era tocmai de a afla câtă lume mă susține, era propriu-zis o modalitate de a ajunge la "valoarea" blogului, nu prin desfășurare în sine, ci prin voturile persoanelor care nu m-au citit înainte de top. Având în vedere că eu nu am facut reclamă, că nu am postat pe nicăieri că sunt participant, deși am avut, inițial, intenția să o fac, am revenit și mi-am dat seama că mai important ar fi să văd cum reacționează cititorul care nu este familiar cu blogul meu. Era ilogic să le spun celor care mă apreciază să mă voteze, știam deja asta, că ei sunt alături de mine. Care a fost surpriza? Ei bine, blogul Offshore a iesit pe locul, stai să văd, așa, locul 49, având un punctaj demn de invidiat. Dupa cum se vede aici, scorul este foarte strâns și nu se poate zice că a ieșit un câștigător adevărat. Mai sunt încântat și de faptul că Mixul de Cultura care, la fel, nu a beneficat de reclamă, s-a aflat pe un onorabil loc 14. Vreau să mulțumesc tuturor celor care citesc blogul meu și care m-au votat. Vreau să mulțumesc tuturor celor care m-au descoperit pe parcursul desfășurării competiţiei. Aș vrea, totuși, să-i aud și pe cei care mă citesc, dar care nu comentează, știu că sunteți acolo, am statistica în față!

       Acum, despre viitorul proiectului Offshore: după cum se vede, mai exista un frățior, în limba engleză, care-și propune cu timpul să-l absoarbă pe Offshore (Ro). Ideea este foarte simplă, blogul  își propune să atingă o piață care este versată, care apreciază la propriu munca unui om. În condițiile de față, blogul Offshore nu mai poate continua mult, energia depusă pentru a susține un proiect cultural, plus alte proiecte în paralel, este extrem de costisitoare. Cu alte cuvinte, costurile unui proiect de asemenea anvergură sunt mult prea ridicate. Mă tem că blogul Offshore va fi închis dacă nu se vor găsi pârghii care să susțină proiectul. Acum trei ani, blogul începuse ca un exercițiu de scriere, era o modalitate ieftină de a mă ajuta pe plan profesional. După aproape trei ani, blogul a căpătat o nouă față, pot spune că a rămas în viață doar cu ajutorul oamenilor care apreciau foarte mult munca depusă de mine. Scopul meu a fost încheiat dupa vreo doi ani, restul, tot ceea ce se vede, a fost rezultatul dorințelor voastre. Proiectul "Offshore" a răspuns la problemele voastre, a trasat tot felul de situații, a creat confuzie, a dat răspunsuri, a creat panică, au fost oameni care au trecut la propriu prin ceea ce am scris. Am încercat să răspund tuturor. Mi-am facut dușmani, dar și prieteni. Important a fost și este experimentul în sine, care este și trebuie să fie mintal, și nu fragmentar și tăios. Vă mulțumesc!

vineri, 26 martie 2010

Scepticismul lui Cioran


Revista Mixul de Cultură este înregistrată în fondul Bibliotecii Centrul Naţional ISSN, respectând Legea nr. 111/1995 republicată şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise. Codul pentru blogul cultural Mixul de Cultură este ISSN 2066 – 6640.

Citeşte un articol despre Cioran în mixul de cultură. Dă click aici. Te aştept cu opinii şi comentarii pe mix!

Offshore ascultă:

Frumosul urât


     Frumosul, încă din antichitate, era văzut oarecum ca o rigoare „precisă“, ţinea de o perspectivă, aproape matematică, prin care armonia avea să se prepare. Însă, frumosul nu este tocmai simetrie perfectă, ci poate o anomalie care scoate în evidenţă o anumită trăsătură. O gropiţă în obraz sau o strungăreaţă, vorbind exact din perspectiva simetriei absolute,  urmărind legea frumosului matematic, a acelui frumos trasat cu linia, este tocmai expresia prin care frumosul îşi capătă valoarea. Culmea, frumosul este dat de entropie, de modul în care un element iese în evidenţă tocmai prin faptul că nu este la locul lui. Urâţenia este comună. Nimicul care dansează se găseşte în urâţenie, iar dezordinea generală este cea care pune în scenă urâtul. Frumosul, potrivit gândirii de faţă, apare exact ca un element nihilist, ca un punct în care se strâng imperfecţiunile de ordin simetric. Altfel spus, frumosul este dat tocmai de urâtul care se găseşte în simetrie. Lumea este urâtă pentru că aşa trebuie să fie. Frumosul este frumos tocmai pentru că apare ca o excepţie, ca o nălucă ce se revarsă genuin într-o lume în care toţi se pregătesc de moarte. Dacă lumea nu ar fi în ansamblu urâtă, atunci frumosul nu ar mai avea farmec, el nu ar mai exista la propriu. Deci, frumosul nu există în sine, nu este o izbândă nemişcătoare care devine mişcătoare prin sine şi în sine, ci este modul ordonat în care se găseşte dezordinea. Acum, frumosul, privit strict, este natural şi autentic tocmai pentru că în el se revarsă urâtul. Şi uite aşa avem un joc, un făgaş din care decurg o multitudine de rezonanţe, toate fiind expresia ideală a focului în care ne aflăm aruncaţi. În oglindă, frumosul în sine este generat de statusul urâtului în raport cu simetria. General, lumea este urâtă şi astfel potenţează frumosul ca anomalie din care derivă frumosul. Simptomele urâtului sunt şi ţin de modul în care se proiectează frumosul.



Offshore ascultă:


joi, 25 martie 2010

Străinul din mine

      
     Există un străin rece în fiecare om care se lasă manipulat de dorinţa de a se cunoaşte. Nu este nimic mai adevărat decât „neadevărul“ care zace în noi. În esenţă disimulaţi, veşnic în confuzia instaurată de norme, oamenii sunt cei mai slabi dintre animale, căci fiecare se înveleşte cu un ideal ca apoi să înfulece cu sete oasele celuilalt. În oameni există venin şi sare, clocot şi nesaţ! Singurătatea te face să înfuleci precum şarpele care nu se lasă doborât de nimicul ce îi apare în cale. Iminenţa este calea avidă de a surprinde natura umană. Podoabele şi poveştile sunt doar arome care ne fac şi mai precari, chiar precari, căci totul se lasă vânat în ultimă instanţă de pofta de a pune laba pe cineva sau ceva. Jocul este transformat în sistem, iar existenţa, în condiţii de valabilitate. Nimic nu este mai adevărat decât faptul de a fi lovit, aruncat, adulat, sechestrat de iminenţa cu care se propagă jocul de împrejurări. Conjunctura este chipul care ne strecoară, în faţă, toate posibilităţile ferme de a fi noi cu noi, de a ajunge la esenţa animalică, care dă cu sticla în norme şi sisteme obscure, şi totul pentru a ne surprinde şi mai uşor. Oricât am încerca să ne potolim şi să ne domolim cu dorinţele care ne fac să nu mai fim noumenali, şi chiar dacă nu am încerca, tot am ajunge să ne străpungem cu tot ceea ce ne alcătuieşte. Omul nu este un zeu care se închină lângă o cruce. Omul este o maimuţă care imită un zeu. Aşa arată lumea animalelor, un circ în care voinţa devine cale spre o mai bună purtare, iar lumea ce creşte de aici, un mic obstacol în calea devenirii noastre, care este acum şi mai mult falsificată de norme şi „fanatisme“ superficiale. Încerc să fiu integru, să mă apar de caii mei, de toţi cei care mă năpădesc, şi uite că nu pot. Muzica, scrisul, dansul, totul este o rânduială animalică. 

marți, 23 martie 2010

Despre fericire

       Toată lumea este cu fericirea pe buze, de parcă am merge la piaţă şi acolo am lua o bucată de fericire pe pâine. Totul se raportează la ea! Dar, oare ce este fericirea? Nu cred că există un concept care să facă ravagii, care să sufoce la propriu relaţii şi care să aducă războaie. Paradoxal, fericirea comite crime, produce şi întreţine o lume în care se nasc tot felul de situaţii obscure, închise, ascunse de propriile lor nuanţe şi, deci, transvaluate într-un plan ce nu mai are nicio legătură cu punctul iniţial, acel urstoff care aduce bunăstarea. Ţin minte că, de Crăciun, după ce am asistat la un concert caritabil, am luat un taxi, hotărât fiind să ajung acasă. La un moment dat, mi-am dat seama că tipul „mă fură“ şi am hotărât să-l las să o facă, ghidat fiind de o întrebare. Şi, în timp ce omul „mă fura“ frumos, îl întreb: Dar, de ce faci asta? Răspunsul lui a fost foarte interesant: Pentru că e Crăciun, trebuie să pun ceva pe masă! Ei bine, lume bună, fericirea pentru omul de faţă înseamnă să pună ceva pe masă de Crăciun, să fure în spiritul sărbătorii şi să-şi vadă liniştit de viaţă. Pentru o persoană care este infectată cu un microb, fericirea este tocmai tratamentul salvator, dătător de speranţă şi viaţă. Fericirea, pentru un fumător, o să fie un local în care se fumează în draci. În schimb, pentru un nefumător, localul ar trebui să fie curat, nepoluat la propriu. Contextul care îi leagă pe cei doi este tocmai masa la care stau, iar mâinile lor pot fi ghidate de iubirea ce-i aduce laolaltă, totul fiind în spaţiul fericirii. A cui fericire? A lui? A ei? Cine face compromisul? Cam aşa stau lucrurile în general, oamenii se ceartă pentru că sunt prea siguri pe ei, nu pentru că nu ştiu nimic, aşa cum spunea Socrate, ci pentru că ştiu ce vor, uitând să mai vadă şi în cel de lângă el ceva, trecând peste faptul că se află într-un compromis, şi nu într-un cadru de dominaţie. Şi, uite aşa, războiul se cerne, toţi ştiu ce vor! Hai să nu mai ştim ce vrem, hai să nu mai ştim nimic, ne certăm pentru că ştim, nu pentru că nu ştim. Ar fi mult mai simplu să privim în gesturi şi nuanţe ascunse, decât în gânduri sau idei abstracte. Fericirea nu există, este doar piatră care ne face să ne omorâm, nu există o stare continuă de exaltare aşa cum călugării se laudă şi, dacă ar exista, atunci am fi în acord cu armonia, care tocmai că presupune şi entropia. Deci, a trăi în fericire înseamnă a te lasă sedus de privirea copilului care nu ştie nimic. Copilul întreabă mereu, el este în căutare de incertitudini, doar ca să se joace cu ele. Noi căutăm sensuri clare, noi nu mai privim clanţa aşa cum o face copilul. De aceea, ziua este mai mică pentru noi şi mai mare pentru ei. În fond, ultima fază a metamorfozei presupune tocmai întoarcerea la inocenţă.  

Offshore ascultă:

luni, 22 martie 2010

În căutare

        O să fiu veşnic în cautare de nimic. Nu o să vreau nimic care să mă definească cu adevărat. O să vreau, poate, să fiu şi mai ascuns, să mă las dus de acest val care mă minte, care-mi spune că plutesc într-o lume plină de himere. În „felul nostru“ suntem construiţi să vedem lumea ca şi cum ar fi la picioarele noastre. De aici, din „jurul“ care se postulează uşor dinspre şi pe sub noi, totul are valoare, mai puţin gesturile care trădează. Mă tentează să-l văd pe omul necunoscător, pe cel care face elogiul scepticismului, și nu pe cel care ridică în slăvi raţiunea. Ce este raţiunea? Nu este nimic mai mult decât un concept obosit care nu are pic de valoare şi care ţine să ne ascundă drumul de zi cu zi. Raţiunea nu există, există doar limitele care ne fac să percepem ceea ce vrem să percepem. Este tabloul care conturează o lume fermă, cu reguli şi norme prescrise, un tablou în care există numai alb şi negru, doar întrebări şi răspunsuri. Lumea nu este deloc aşa, dar tinde să devină precum un aparat care se închină la nişte legi fizice. Trebuie să înţelegem că omul îşi găseşte autenticitatea tocmai în el, nu în modul în care ţine morţis să o arate, să ne facă să vedem ceva ce nu poate fi în esenţă văzut. Ei bine, raţionalul este cel care-ţi vinde masca, el este cel care te ascunde de tine, de alţii, de toţi cei care te privesc. Hai să ne jucăm. Totul este aici, cheia aşa arată, dansul şi jocul ca norme prin care iraţionalul se naşte. Să trăim într-o lume a poeziei, şi nu a direcţiei matematice, să ne lăsăm purtaţi de iluzii, de minciuni efemere şi de tot felul de utopii obscure. Gesturile sunt cele  care „trădează“ raţiunea. Ele ne arată că trăim inconştient şi nu conştient. Prin mimică ne deghizăm de raţiunea obscură care ne învăluie. Să muşcăm o buză şi totul să fie superficial! Şi atunci o să vedem că totul este real, şi nu ireal! 

Offshore ascultă:

sâmbătă, 20 martie 2010

Fetele bune vor băieţi răi






       Nu cred că există ceva mai interesant pe pământ care să nu fie trădat de jocul dintre alb şi negru. Nu există o dualitate mai mare ca aceasta. Din timpuri străvechi şi înainte de creştinism, focul, apa, pământul, plus alte elemente, aveau să pună bazele jocului dintre rău şi bun, cald şi rece, lumină şi întuneric. Culorile, petele, focul, toate derivă de aici, ceea ce nu înţelege nimeni stă fixat în aşa-zisa dualitate care străpunge nimicul şi fiorul cotidian. Nu există rău, nici bine, există o săgeată care străbate cercul vicios, care ne lasă să ne minţim că există categorii.  Nu există duplicitate, există joc, şi dacă există joc, atunci trebuie să existe şi copii care să-l prefere. Într-o relaţie, de fapt, într-un colţ de început de relaţie se află drumul cel mai pur, cel mai limpid hol care ne duce spre adevăr. 
       Fetele bune prefără băieţii răi tocmai ca să se oglindească în ceva. Culoarea nu există în alb şi negru, ci în joc, iar jocul este făurit de mixul de non-culoare. Când fugim de noi şi visăm, căutăm să ne ascultăm chemarea, fiorul care ne aduce lângă cineva. A fi lângă cineva înseamnă a lua din culoarea ta şi a umple cu ea un gol care aşteaptă să fie presărat. Colajul dintre două persoane trebuie să fie impur, să atragă devenirea, iar acesta, după cum ştim, implică războiul culorilor şi a non-culorilor. Şi atunci, este cât se poate de normal să vrem rău, bine, în funcţie de felul în care ne proiectăm în viaţa de zi cu zi. Nu ai văzut? O fată bună mereu o să vrea un băiat rău, în timp ce o fată rea o să vrea mereu un baiat bun. Jocul derivă din voinţa de a lua în stăpănire, de a cuceri cu orice preţ. Sunt persoane care sunt construite pentru a fi vădite, violate, care se lasă furate, prădate. Orice căprioară îşi are un leu sau un tigru. Căprioara o să fie mereu pradă, în timp ce tigrul este  prădător şi  ameninţător.  Însă, orice leu îşi are o leoaică ce vânează pentru el! 


Offshore loves Aphex!

vineri, 19 martie 2010

Despre ţipăt

             Dacă aş putea să urlu, atunci cu siguranţă că aş da cu pietre în mine. Când urlăm şi ne umplem de himere, de fapt, căutăm să ne ascultăm. Ţipătul este ultimul îndemn, cel care te scoate din imposibilitatea de a fi cu tine însuţi. Observi şi simţi, şi atunci ţipi, te laşi purtat de neantul muzicii. Goliciunea roade, de cele mai multe ori te poate faci să arunci cu tine, să te laşi cuprins de teama de a fi cu tine, şi astfel ajungi să ţipi. Ţipătul este expresia goliciunii, în ţipăt găsim extazul nimicului, jocul paradoxului care ne spune că suntem limitaţi tocmai de condiţia de a fi nelimitați. În orice posibilitate se găseşte un freamăt cutremurător, un zid care te obligă să te hăituieşti. Sisif era eroul golului, el fiind mânat de iluzia ţipătului. Orice ţipăt în sine atrage angoasa. Orice freamăt irumpe precum marea. Ţipătul are „in corpore“ acel impuls salvator. În orice hău găsim iluzia salvării sau a fricii, căci câinele, când latră, se apară. Omul, prin ţipăt, atrage golul.  

Offshore ascultă:

miercuri, 17 martie 2010

Despre cele trei realităţi primordiale ( Plotin )

       Unul este veşnic întors spre sine, impasibil în faţa naşterii, căci el capătă conotaţie în sine şi numai pentru sine. Mişcarea apare odată cu Unu, însă unul nu apare odată cu mişcarea. Astfel, germenii care se extrag din Unu provin din nemişcarea acestuia, şi nu din procesul de mişcare în sine. Mai cu seamă că Unul este nemişcatul care mişcă – „O radiaţie ce vine din el, din el ( care rămâne imobil), ca strălucirea din jurul soarelui, care parcă îi aleargă în jur şi ia veşnic naştere din jurul soarelui, care rămâne imobil.“ Aici se vede destul de clar cum Unul mişcă tocmai prin neclintirea lui, asemenea soarelui sau focului care aduce căldura, sau chiar a zăpezii care aduce frigul, acesta ne indică că există tocmai prin emanaţie, un-ceva care umple de semnificativitate, deşi el rămâne în esenţă ascuns. Şi atunci, din relaţia care se stârneşte, apare Inteligenţa, căci numai ea poate să fie în rolul receptorului care prinde semnalele emise de Unu. Cum ne spune Plotin, Inteligenţa (fiinţa) este cea mai mare şi a doua după el. Dar a doua în măsura în care aceasta depinde de el, în timp ce Unul capătă şi are valoare în sine, fără a fi nevoit să se întoarcă către receptorul său, astfel îl putem privi pe Unu doar ca pe cel care emite tăcere. 
       Sufletul este expresia Inteligenţei, care capătă sens numai prin privire directă, căci orice lucru se întoarce cu iubire faţă de tătăl creator. Cum inteligenţa se întoarce către Unu, la fel şi sufletul se întoarce către înteligenţă cu smerenie. Atât că Unul nu este dependent de aceste realităţi, el fiind în sine tot ceea ce este şi tot ceea ce nu este. Inteligenţa capătă forţă şi existenţă de la Unu, iar Unul în sine nu se identifică cu vreuna dintre realităţi, rolul este tocmai de a conferi, de a făuri, de a deschide un drum, şi nu de a se pierde pe drum, căci, la fel cum lumina este specifică soarelui, ca atribut, şi Unul se revarsă ca scop în sine, şi nu ca mijloc prin care s-ar putea identifica cu unul dintre „divizorii“ lui. Paradoxal, Unul „divide“ şi umple de semnificativitate, fără a vrea ceva pentru el, starea lui naturală este făuritoare de sens. Tocmai că, prin semnificativitate, unul umple şi limitează, el fiind în sine şi pentru sine, fără de limită. Deci, inteligenţa capătă consistenţă şi viaţă prin formă şi limitare. Viaţa este conferită astfel de nelimitat, care strânge prin fixare toate cele ce sunt. Plotin vorbeşte de înghiţire ca şi cum toate ce sunt se întorc de unde au venit.  Unul mai poate fi văzut şi ca fiind dincolo de fiinţă, iar Nietzsche l-ar posta dincolo de bine şi de rău.  







marți, 16 martie 2010

Visul meu



      Pentru mine, bogăţia cea mai de preţ a fost întotdeauna visul. Am putut, cu visul împletit de imaginaţie, să văd cele mai temătoare şi mai de preţ hotare. Am alunecat în obscurul fiinţei, am iubit cum nimeni nu a putut să iubească, mi-am construit o lume plină de himere, de drăcovenii simpatice, toate pentru a nu mă lăsa prins de nimicul în care se avântă cu fior cei fără de fior. Mi-am desenat camera cu note muzicale, m-am ascuns de frig cu demnitatea şi culoarea omului care aşteaptă să moară. Am visat şi, uite aşa, între patru pereţi, răpciugoşi, am făcut persoane să spună că nu-şi mai doresc nimic, poate doar să nu se oprească iluzia conturată de noi. Cu mintea şi sufletul străbaţi cele mai misterioase căi oferite de viaţă. Nu o să ştiu niciodată mărcile maşinilor sau codul unui telefon mobil, dar o să ştiu să ajung în lumea rezonanţelor care străbat şi depăşesc statutul simţului comun. În istorie rămân reperele, iar reperele nu sunt date şi căluzite de minţi obosite şi precare, ci de modul precar de a privi viaţa cotidiană. 
     Voi ştiţi că totul este o glumă? Sunteţi conştienţi de jocul anost al seducţiei sau de răspunsul firav al himerelor? Hai să zburăm, să alegem lumea visului şi să ne cutremurăm în noi şi de noi. Hai să ne jucăm cu moartea şi să acceptăm, căci habotnicia nu ne scuteşte de nimic, poate de noi, de ceea ce ne este cât se poate de propriu. Hai să iubim deşertăciunea faptelor noastre şi să nu mai fugim după idealuri ascetice. Iubesc omul care recunoaşte că este înfrânt de însăşi pocăinţa de a fi aruncat într-o lume. Iubesc omul care plânge cu lacrimi curate, mânate de inconştientul suprem, unic reper demn de luat în calcul, şi nu elucubraţiile inventate de psihologie prin care omul este şi devine o maşină precară. Omul devine!

Offshore ascultă: 

luni, 15 martie 2010

Vârsta mea


      Se spune că un om are o singură vârstă toată viaţa sa. Nu mai ţin minte cine o zicea, dar cred că avea dreptate. Însă, mă gândesc acum, având în calcul logica mea obscură, dacă vârsta este cea care ne conferă credibilitate în faţa certitudinilor şi suspiciunilor noastre, atunci timpul înseamnă că falsifică conotaţia reală a existenţei noastre. Şi, uite aşa, avem oameni veşnic tineri sau de o bătrâneţe ineluctabilă ce le alungă sublimul semeţilor cu care ar fi avut să se întâlnească. Eu trăiesc şi acum primele note inventate de mine, nici acum nu uit nici cum a fost primul val de iubire, nici cum am pus muzică în timpul orelor, la maxim, căci aveam radio în pauză, eu fiind cel care a luat decizia supremă de a „încurca“ orele cu pauza şi, astfel, obligându-i pe toţi să asculte Goo Goo Dolls - Iris. Nu cred că o să uit niciodată cum arăta prima şi ultima mea salopetă şi nici frigul iernii care mă obliga să fug de toate şi de toţi. Nu pot să uit cum munceam într-un depozit ca să-mi strâng bani pentru examenul de admitere. Am făcut, poate, mai mult decât ar fi făcut orice alt copil, adolescent, dar nu regret nimic, căci fiecare lacrimă stoarsă te adună de undeva şi te aruncă în altceva. Veşnic nemulţumit, cu o imunitate slabă, am ajuns să desluşesc nevoile mele. Nu am încercat niciodată să pătrund în adâncurile omenirii, dar am fost nevoit, hărţuit fiind de nevoia firavă de a mă pune pe tavă şi a mă diseca. Astfel, ajungem să înţelegem procesul, coexistenţa, emergenţa care uneşte spiritul uman de lume, de ceea ce ne dă pată şi culoare. Deci, ce vârstă am? Dacă timpul îmi conferă iluzia amintirilor mele, pot eu oare să ajung la adevărata mea vârstă?
            Pentru o femeie măritată, cu doi copii, nefericită, vârsta ei poate fi tocmai primul sărut sau chiar şmecherul care a făcut-o să uite de tot într-o zi, chiar dacă acela nu era tocmai soţul. Pentru soţul ei, vârsta poate să fie tocmai ziua în care a cunoscut pentru prima oară pe amanta sa. Pentru cei doi copii, vârsta poate să însemne ziua în care cei doi părinţi s-au întâlnit. Pentru muncitorul din depozit, obosit şi lovit de existenţa cotidiană, vârsta poate fi tocmai momentul în care a şutat pentru prima oară într-o minge. Pentru un om de afaceri, vârsta poate să fie primul împrumut, impulsul sau chiar principiul de la care a luat naştere o întreagă nebuloasă financiară. Pentru tine, vârsta poate să nu existe încă, căci tocmai faptul de a fi în căutare, te poate pune în potenţialitatea faptului împlinit. Este important să ne înţelegem clipa, vârsta, momentul, pentru că totul porneşte de acolo. Pentru unii va fi mereu un mijloc de a se agăţa, de a-i ţine în viaţă, în timp ce pentru alţii va fi doar un prilej de hărţuire continuă. În viaţă trec multe trenuri, nu există Trenul, există doar clipa, fiorul care te obligă să alegi un anume tren sau să nu-l alegi. Orice vagon care leagă un călător are rolul de a-l duce departe de peron, orice ar fi, chiar departe de un alt vagon, iar acest lucru ne arată că drumurile nu mai pot fi întoarse, nu mai pot fi întoarse clipele, dorinţele, reuşitele, nereuşitele, toate cele care ne frământă curat sau caustic. Vreau să înţeleg vagonul meu, să ajung să mă privesc în deplinătatea forţelor mele cu vârsta mea. Şi care este vârsta mea? Dar a ta?


Offshore ascultă:

sâmbătă, 13 martie 2010

În cenuşă

     


        Astăzi culeg cenuşa ce s-a strâns cu dor în noi. Asemenea viscolului care cerşeşte în şoaptă, zborul cenuşii ne îmbată cu veninul hârburilor noastre. Suntem doi cerşători care stau în faţa unei case, unul mai umil ca altul, ca apa care se toarnă într-un pahar plin cu himere, cenuşa vrajbei noastre ne ucide. Eu cerşesc o iubire nepătată de cenuşă, tu culegi frânturi stoarse de o pată. Ne colorăm viaţa, ne umilim cu dorinţele spălăcite de şoapte şi, uite aşa, seducem timpul, amândoi, doi cerşetori, cerem voinţă divină de a străbate hotarul închiziţiei noastre. Totul se destramă în Noi, tumultul mieros al culturilor prelinse de dor, cerneala care ne minte că avem culoare şi dor, caietele care alunecă cu dor în năluca estompată în fior, cerul schiţat de râsul tău, norul atins de viscolul meu. Pământul nu ne este în picioare, el este doar un preludiu spre o lume vulgară, aşa de deocheată încât ne separă de fiorul curent, ne adună din strâmtoarea mundană şi ne aruncă în armonia nisipului. Deşertul ne este martor, cutremurul ne este vecin, iar noi fugim, tot fugim, alergăm veşnic de noi, ca să ajungem la noi.

Offshore ascultă:
 

vineri, 12 martie 2010

Femeia cu machiaj




  
       M-a fascinat aproape mereu ideea de naturaleţe. Nu cred că am iubit vreodată ceva mai mult decât naturaleţea. Este un fior care te aclamă, un miros care te îmbată, un iz sinistru care te face să nu mai înţelegi nimic. Normal, în viaţa de zi cu zi, naturaleţea se regăseşte în relaţiile interumane: şi tot la fel de normal de privit este şi fenomenul care se petrece odată cu această aplecare. Prin excelenţă, femeile sunt considerate muze; şi sunt; probabil că nu ar mai fi existat romane, melodii, poezii, nimic nu ar mai fi avut valoare, însă naturaleţea cu care te inundă o femeie poate să fie, de multe ori, mimată. Nu contest felul de a fi al unor femei, al femeii, în general, care depăşeşte bărbatul în naturaleţea cu care se proiectează în viaţă. Acum, în schimb, am în vedere acele himere care provoacă "naturaleţea" cu scopul de a seduce. Orice om seduce, iar seducţia apare şi în cele mai obscure locuri, de la piaţă, până la metrou, de la cititul unei cărţi, fiind sedus de autorul care te-a făcut să citeşti respectiva carte, până la ziarul cel mai inutil. Puterea pe pământ nu este arma, vâna care pompează sânge cu sudoare, nicidecum, ci seducţia ca mod de proiectare. Dar să revenim la problema iniţială. Femeia care caută să se perfecţioneze cu orice mijloace, în ale frumosului, este ca o avalanşă de întuneric. În ea se ascund cele mai mari himere şi cei mai atragători demoni, căci ea vede în jurul ei numai mijloace, şi aici nu mă refer la bani şi alte mizerii, am în vedere însăşi ideea de om ca mijloc, ca ţintă de sedus, ca pion ce trebuie să fie mutat doar de dragul de a fi mutat sau perimat. Pentru aceste fiinţe nu o să existe niciodată iubire, poate iubire de iubire, ceea ce este cu totul altceva. În cabalisticul învelişului schiţat, femeia machiată este şi devine o eroină a eroticităţii faptelor. Cu alte cuvinte, mişcarea ce denotă starea de spirit a acestei himere este lascivă, iar relaţia de completare este, şi va fi, mereu latentă. După cum vezi, accentul cade pe nişte ferestre închise, pe nişte cortine care se închid natural, care par că se închid natural. Este perfect normal să spui că există şi agentul masculin, cel care procedează exact la fel. Sunt de acord, însă femeia în esenţă este lascivă. Avem o dublă roditură care creează un ocean, avem două straturi, şi nu unul, cum apare în cazul bărbatului. Deci, avem o diferenţă de grad care există cu certitudine. Orice rimel, ruj şi alt mijloc de genul nu face decât să ne arate o lume a imperfecţiunilor care merită retuşată. A retuşa înseamnă a vindeca“ boala, a te preface că totul este perfect, căci tu retuşezi un lucru, nu îl scoţi de tot sau chiar îl laşi liber, tu îl maschezi, îl acoperi tocmai de inesteticul cu care el este învăţat. A te face frumoasă, în termenii de faţă, înseamnă a te ascunde de propria ta urâţenie, a încerca să fugi de tine spre un alt-ceva care, apoi, să te pună pe scenă. Trucul capătă conotaţii monumentale când se împleteşte cu erosul seducţiei; atunci avem un război inegal, din care mereu va avea de pierdut femeia care are încredere în ea, acea femeie umilă care ştie să iubească, care nu simte să se falsifice ca un bufon. Este, dacă vrei, diferenţa dintre un magician şi un simplu om modest. Magicianul te aduce în ireal prin mijloace funebre de minciună, în timp ce omul de rând te ajută să ajungi la tine, la problemele tale "reale", şi nu ireale, specifice iluzionistului. Cam aşa arată metafora femeii pictate. Aş vrea să se înţeleagă că nu vorbesc la propriu despre femeia machiată, am pretenţia de a se înţelege textul cu o "mică" decenţă de inteligibilitate, şi nu staticitate mentală.


joi, 11 martie 2010

Potrivire


 Mă gândem la genul acela de relaţie bazată pe "potrivire". Cum două persoane ajung să se sincronizeze şi să se împletească perfect. Cum, de fapt, ele se forţează să găsească ceva "comun". Şi normal, mi-a venit  un dialog în cap.
El: Bună!
EA: Bună!
El: Tu te uiţi la televizor seara?
Ea: Hm, nu prea, nu mă atrag personajele de acolo...
El: Tu te speli pe faţă cu apă?
Ea: Da, normal.
El: Îţi dai seama câte avem în comun?
Ea: DA! Îmi dau seama. NU pot să cred că te speli cu apa!
El: Nici eu. Este incredibil cum soarta a vrut să ne aducă împreună. Este tot ce-mi doresc.
Ea: Şi eu la fel. Aleg să iubesc şi nu mă dau într-o parte. Dar, tu foloseşti pastă de dinţi când te speli pe dinţi?
El: Incredibil, Da! Nu pot să cred cum soarta divină ne-a făcut cu ochiul, cum totul acum se leagă, eu sunt al tău şi tu eşti a mea!
Ea: Aşa e. Şi ne vom iubi cu patimă şi eros până de o fi să nu mai fie....
El: Eros Ramazzotti? Adică, îl vrei pe el ca substitut? Ea: Nu. Off! Era o sintagmă!
El: Da, auzi? Nu-i aşa că merele sunt bune?
Ea: Prefer perele...


miercuri, 10 martie 2010

Invidia

          Mi-am dat seama că, atunci când încerci cu ardoare să laşi o impresie bună, nu faci decât să te afunzi, şi mai mult, în neputinţă. Sunt conştient că nu putem să mulţumim pe toată lumea, ar fi cât se poate de utopic, să încercăm să-i aducem pe toţi în spaţiul voinţei noastre. A încercat Hitler, Stalin, Ceauşescu, însă prefer să rămân umil într-ale societăţii închise. Mă mulţumesc cu un spaţiu, mai umil, dar util, specific oricărui om de rând. Cu toate acestea, ţin să precizez că nimic nu este surprinzător, cel puţin atunci când ai aşteptări. Şi care sunt aşteptările unui om normal, deşi nu poate să le controleze pe toate, care sunt acele puncte de adevăr? Să fie văzut cu ochi buni, să nu i se închidă uşi, orice ar fi, să aibă aproape mereu o figură intactă. Sigur că, strict factual, acest vis nu o să se împlinească vreodată, dar el speră, ucide pentru un zâmbet cu care să se îmbete. Nu cred că greşesc atunci când afirm că toţi oamenii aşteptă o alinare, unii o caută în putere, avizi de monumentalism, alţii în mijloace, în orice mod de face rost de pârghii utile vieţii cotidiene şi, uite aşa, mai apar şi cei care se lasă vânaţi pe scenă, şi aici întră actorii, cântăreţii, toată închisoarea care ascunde premisele lumii culturale. Nu am putut să fiu niciodată invidios şi, sincer, nu cred că o să pot să fiu. Nu o să înţeleg invidia, mai ales că fiecare în parte ascunde monştri, pitici pe creier, acele fete care zâmbesc aşa fals şi strident sunt cât se poate de vulgare în interior, acei masculi feroce care pocnesc numai a sclipire şi bâlci, la fel de morţi şi ei. Nu am nimic cu nimeni, numai că toţi suntem urâţi sau frumoşi, chiar egali, moartea ne face cu ochiul în fiecare secundă, însă uităm de ea fiind preocupaţi cu invidia, cu stâlcirea numelui şi comicul situaţiei. Comicul este, în esenţă, veritabil atunci când se împleteşte cu tragicul, de aici derivă şi relaţia tragic-comic care ne îmbină şi ne îmbată cu dionisiacul vieţii noastre. Revenind la invidie, cel mult, dacă stau să mă gândesc, ar trebui să fie ceva constructiv, şi nu o formă de fanatism prin care uiţi de tine, doar de a te lega de (alt)ceva, tu fiind cel perfect într-o lume cum nu se poate de imperfectă.   


Offshore ascultă:

marți, 9 martie 2010

Cum ajunge lumea pe blogul meu?


     În urmă cu ceva timp am intrat pe un blog, iar acolo, am dat peste un articol - în care erau expuse cuvintele cheie după care intrau oamenii pe acel blog. Ideea mi s-a părut interesantă şi, după ce mi-am implementat un sistem care să-mi arate câţi utilizatori mă citesc, am găsit şi cheia care avea să mă ducă spre doleanţele celor care accesează Google. Şi acum, să trecem la fapte şi să comentăm unele dintre cele mai fascinante sintagme!
Unele femei sunt frumoase când suferă - Aici, cu siguranţă, avem un psiholog în devenire. Aş fi curios să văd cum a ajuns la concluzia de faţă.
Soluţii offshore - Nu ştiam că am ajuns un reper aşa de important. Eu, soluţii?
Calitatea voinţei - Aici avem de a face cu un specialist în filosofie. Ştie!
Remedii pentru dragoste neîmpărtăşită - Păi, dacă este nespusă, cum să ajungem la soluţii!? Nu îi înţeleg pe unii.
Problema fiinţei la Aristotel - ca orice filosof, Aristotel are o problemă, şi nu orice problemă,  a fiinţei. Aş spune că încă cu Thales începe problema asta, nu o spun eu, ci tocmai Aristotel.
Când femeia se joacă cu inelul - Ce face?
Suferă bărbaţii când femeia este indiferentă - păi, ăla, mai sus, spunea că femeia este frumoasă când suferă, înseamnă că bărbatul este frumos când femeia este indiferentă, nu?
Gânduri frumoase despre femei - ei, aici este distinsul sau pretinsul galant, cel care oferă flori femeilor şi care le citează versuri din Offshore. Minunat!
Fraze frumoase despre femei frumoase - Aici este apogeul! Tipul acesta caută nişte cuvinte care să-i aducă femei, dar nu orice femei, femei frumoase! Genial!
Ms frumoase pentru femei frumoase - Aici avem o cădere transcendentală, căci amicul, prost din fire, caută soluţii rapide de agăţat. Acesta este tipul care bate cu pumnul în masă, ferm, care ştie ce vrea, nu se joacă, el e direct. Vine, recită citatul din Offshore, cu intonaţie, apăsat, şi pe urmă întreabă: la mine sau la tine? Oare câte femei s-au „culcat“ cu cuvintele lui Offshore?
Femeia este o enigmă - Aş spune la fel şi despre bărbat. Oricum, aici avem de a face cu tipul misterios, cel care se joacă cu ţigara şi care agaţă cu tot felul de mizerii din Freud, ăsta probabil că are părul lung, genul de om care se uită pe sub fire, ca să te doboare încet cu izul lui metafizic.
Omul fericit: Un ideal de turmă! Oare cine a zis asta? Oricum, mare om, hai, filosof!
Offshore ascultă:



duminică, 7 martie 2010

Cultura în România - motorul societăţii


     Cultura, în ziua de azi, este mimată. Mai tot timpul apar pe la metrou diverse persoane care flutură câte o carte de parcă moda zilelor noastre ţi-ar dicta să adaugi, pe lângă haine asortate cu foc, şi câte o carte care să aibă o nuanţă asemănătoare cu hainele pe care le porţi. Demersul pe care mi-l propun şi care cred că se mulează perfect, asta ca să fiu în ton cu moda, ţine foarte mult de identificarea reală a culturii în spaţiul autohton. Ce înţelegem prin cultură? De ce există norme care dictează mersul lucrurilor în cultură? Cine sunt cei care dictează, în ultimă instanţă, rolul pe care îl judecă cultura într-o societate? Asemenea întrebări au menirea de a scoate la lumină tocmai incertitudinea în care ne aflăm. Este esenţial să facem comunicare, să folosim tot felul de aparate, care mai de care, cu rolul de a transmite, însă avem ce trimite, avem în România zilelor noastre un context în care să se nască valori? Societatea, după cum se vede, şi nu este cazul să susţin acum, este săracă, iar acest factor influenţeză mai cu seamă toate punctele de convergenţă în care se strâng alegerile oamenilor. Oarecum, trebuie avut în calcul, dacă ar fi să privesc un pic utilitarist, modul în care sărăcia influenţează cultura şi, totodată, filtrul care sortează adevăratele valori. Căci, până la urmă, într-o societate în care preţul dictează, este normal să existe şi valori în care preţul se negociază. Nu vreau să intru în detalii, însă problema de faţă tinde să fie şi mai apăsătoare şi, deci, greu de dus până la capăt. De aceea, rolul acestui articol, dacă este să fie luat în calcul, ţine să demonstreze necesitatea unui sistem ferm, a unui spaţiu în care trebuie să ajungă numai valorile, şi nu scursurile unui sistem bolnav. Avem nevoie de identitate culturală, şi nu de programe care să susţină un mare nimic. Noi nu putem să dezvoltăm un context, să-l creştem ca pe un pom fructifer, dacă nu avem soluţii de negociere, de indentificare reală a premiselor culturale, nu putem să ne hrănim cu fructele unui pom inexistent. Societatea românească trebuie să înveţe să spună Nu, să nu se mai lase condusă de orice iniţiativă superficială. Deşi sună paradoxal, soluţia stă înfiptă în această scânteie. Ca premise şi idei de lucru care să susţină întreg programul ar fi, poate, stabilirea unor ţinte ferme, norme care să reglementeze şi să postuleze un sistem complet, un cadru care să producă valori. Este cât se poate de natural şi de logic să avem anumite limite impuse de unde să se nască noi contexe culturale. Prin aceste limite şi spaţiu, înţeleg un metaplan care să aibă în vedere toate colţurile societăţii, iar acest lucru implică verificarea şi punerea în scenă a tuturor celor care se lasă vânaţi de ideea unei munci curate. Acest spaţiu sau „Agora ideilor“ presupune discuţii, teme, reflectare şi multă muncă individuală. A fi om de cultură nu înseamnă a fi locvace, a te lăsa dus de „discuţii“ superficiale, ci a munci. Asta înseamnă că noi trebuie să-i facem să înţeleagă pe toţi cei care pretind că sunt oameni de cultură, şi aici intră adolescenţii, să vadă că orice lucru care se dezbate, trebuie să fie şi susţinut, iar a susţine un lucru nu este echivalent cu a avea o părere, ci o opinie întemeiată. Ei trebuie să înţeleagă că a mima cultura este foarte uşor, exact ca la piaţă, când alegi un produs în dauna altui produs, şi acolo avem un dialog, un cadru care presupune negocierea, dar o negociere practică, pragmatică, cu scopul de a alege ceva. Deci, a face cultură presupune a trece din spaţiul doxei sau flecărelii în spaţiul certitudinilor epistemice, a concretului, a celui care ştie ce vrea şi cere. 

joi, 4 martie 2010

Despre Chip

Citeşte un articol scris de Offshore în mixul de cultură. Dă click aici. Te aştept cu opinii şi comentarii acolo.

miercuri, 3 martie 2010

Schiţa fizicii cuantice scrise pe un băţ


    
    Fiind prins într-un sistem care imprimă o anumită modalitate de conduită, factorul nu se poate sustrage natural de acolo, deşi există potenţa care l-ar putea ajuta să erupă, nu poate, propriu-zis i se dictează o forţa de tracţiune. Factorul, subiectul, prins în limitele impuse de un anumit şir de puncte de referinţă, limite impuse la rândul lor de o matrice secvenţială, ajunge să se piardă într-un spaţiu complet haotic care pare dezordonat, dar sistematizat. Haosul derivă din împlinirea tuturor limitelor impuse de factor. Însă, haosul este cu mult mai mult decât atât, dar pentru subiect, imaginea reală a lui ţine, în primă instanţă, de potenţa cu care se proiecteză în acel sistem de referinţe. Viteza poate să forţeze ritmul de mers al lucrurilor, însă viteza este imprimată de ritmul de mers al agenţilor, deci, de acei factori care subliniează un context. A merge în linie şi, totodată, a străbate în sens limitativ, înseamnă a străpunge ritmul de mers al lucrurilor. A te proiecta strict factual în ceva ce este déjà alcătuit poate fi aproape echivalent cu a te afla pe loc, căci ritmul impus de starea în care te afli aruncat este şi cel care dictează mersul ulterior al lucrurilor sau al tuturor factorilor care te înconjoară. 

marți, 2 martie 2010

În Gibraltar






     Există o fată în Gibraltar, mă iubeşte, ea nu ştie că eu sunt un căpcăun care vinde iluzii, care aduce irealul în real. Nu ştie că unele lucruri, chiar dacă curg de la sine, mai depind şi de modul în care ne poartă viaţa. În Gibraltar este cald şi sete de mine, de şoapte fierbinţi şi minciuni adevărate. Norocul în iubire este dat de curaj, de cel care îşi asumă dorinţa mai mult ca pe propria sa viaţă. Lumea nu o să cunoască lacrimile fetei, lumea nu o să judece nimic vreodată. În schimb, eu te răscolesc. Cel care spintecă viaţa ta în două este şi cel care te face să-l iubeşti. Sunt gol, sunt vinovat pentru toate faptele tale, simt eu ceea ce simţi tu şi nu este bine, este chiar trist, dureros. Nu scriu aceste rânduri pentru tine, ci pentru mine, ca să te pot face să fugi de mine.
Există o fată în Gibraltar care mă iubeşte, în jocul ei, distanţa nu există, doar voinţa, doar virtutea dorinţei de a rupe limitele impuse de destin.

luni, 1 martie 2010

Între da şi nu...


     A accepta realitatea, care este crudă, înseamnă uneori a fi părtaşul celor mai crunte torturi. Realitatea nu este niciodată la îndemână şi adesea suntem fascinaţi de miracolul taumaturgiei care transferă un plan ireal, bombastic, într-un spaţiu cât se poate de ferm şi de legitim. Nu suntem porniţi şi chiar construiţi să acceptăm realitatea şi nici măcar nu contenim să ajungem la ea. Nu spun că ştiu ce este realitatea, însă spun că drumul ales de fiecare este superficial. Suntem fermecaţi de iluzia cu care se împreşură ascunsul şi astfel îl adulăm. Nu avem nimic de pierdut, numai de câştigat, căci retina se îmbată şi creierul se desfată. Imaginaţia este provocată, adulată, adusă pe tavă, de obicei, de cei care instaurează şi pun în scenă tot felul de trucuri meschine. Am învăţat să cred că adevărul doare şi că niciodată nu o să mă plimb cu el. Umil, ca un cerşetor care plânge, adevărul nu se lasă descoperit, el nu se trădează cu fala magicianului, dimpotrivă, vine la tine numai dacă eşti pregătit să-l accepţi. Adevărul provoacă greaţă şi milă, o scârbă care-ţi provoacă setea de a te defăima, de a te spăla cu tot felul de păcate haine şi murdare. Nimic nu te poate face să ajungi la el, ba chiar, nici nu ai de ce să ajungi la el, un minuscul obstacol care poate fi aşa de uşor îndepărtat. De fapt, nici măcar obstacol, poate o piatră pe care o arunci în mare. Dar, marea, iluzia sublimă a fantasmelor tale, este acolo, este lângă tine, te face să uiţi de toate şi de nimic. Marea semnifică viaţa, iar valurile reprezintă palmele pe care le primeşti întru-adevăr. Este sublim să pluteşti în apă, să scoţi capul de sub ea şi să auzi doar atunci când vrei să auzi.


Offshore ascultă:

Faceți căutări pe acest blog