Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

sâmbătă, 27 februarie 2010

Jurnalul meu









Mai multe poze găseşti aici.
Copyrighted by Ioana Mitrache

Offshore ascultă:

vineri, 26 februarie 2010

Amatorul de iubire


     Amatorii de iubire sunt cei care caută cu nerăbdare să se iubească după anumite norme prescrise de ei. În lumea utopică care-i adună, aceşti fini actori se lasă prădaţi de un mare nimic. Ei ştiu ce este iubirea, încât nu mai vor nimic, poate doar să o falsifice, căci fiecare alegere a lor este o mare iluzie. Amatorul de iubire este cel care îşi spune cu ardoare că totul este mirobolant şi că nimic nu îl sperie. Iubind mai mult idealul şi, implicit, prima persoană care îi apare în cale, el uită că rostul de a iubi în lumea asta se câştigă greu, şi nu se cumpără. Din frică de singurătate şi din iubire de iubire, omul slab construieşte proiectul perfect. Nimic nu-l seduce, poate doar ideea că el are totul în mâini şi că mâine o să fie şi mai fericit. Este un păcat să trăieşti ca un călugăr care sfinţeşte ceva suprem când, în fapt, nu faci decât să fugi de tine. Amatorul de iubire o să vadă în persoana de lângă el numai certitudini, numai lucruri concrete. El mereu o să ştie de ce stă lângă persoana respectivă şi de ce nu fuge de ea. Omul slab o să vadă în iubirea vieţii lui doar o înşiruire de mijloace, şi nu scopuri sau scopul. A iubi de dragul de a iubi este echivalent cu a te lăsa hrănit de mijloacele pe care le găseşti în persoana de lângă tine. Atunci când arăţi cu degetul şi te baţi cu pumnul în piept că iubeşti, este chiar momentul în care falsifici şi ultima pată de adevăr care se mai află în tine. A arăta dragostea cu mâna înseamnă a arăta ceea ce vrei să vezi - şi nu ceea ce este sau poate să fie.


Offshore ascultă:

joi, 25 februarie 2010

Moartea artei

       Artistul este cel care exprimă adevărul absolut în formă artistică. Deci, exista un adevăr absolut, iar arta are capacitatea de a exprima, în formă sensibilă, absolutul. În ce măsură gândirea filosofică contribuie şi se regăseşte în artă? Impresioniştii sunt influenţaţi de cercetările lui Bergson. Cubiştii – revenirea la gândirea pitagoreică. Kant pleacă de la ideea că fiinţa umană este limitată și, astfel, cunoaşterea umană este limitată. Astfel, ideea de absolut este relativizată şi adusă pe pământ, din punct de vedere epistemic, ca idee a raţiunii umane. Rezultă că realitatea obiectivă absolută este recunoscută ca indemonstrabilă, iar Kant este un precursor a lui Nietzsche, cu Dumnezeu a murit. Problema demonstraţiei existenţei lui Dumnezeu nu mai interesează gândirea umană. Pe de altă parte, în măsura în care Kant afirmă ca avem o cunoaştere limitată, el mai invocă şi ideea că, prin cunoaştere, se dă autonomie sensibilului şi cunoaşterii de tip sensibil. În final, această cunoaştere, afirmă el, este non-conceptuală. Pentru artă, este deja importantă recunoaşterea ca formă de cunoaştere. Kant nu afirmă că prin artă putem ajunge la o cunoaştere de tip epistemic. Astfel, arta are de câştigat, iar prin recunoaşterea acestei autonomii, Kant ajunge la judecarea de gust ce se bazează pe o antinomie – este, pe de o parte, subiectivă, iar pe de altă parte, are pretenţia de obiectivitate. Avem astfel o judecată de tip determinativ (de la universal spre individual) şi una reflexivă (porneşte de la individual şi are pretenţia de universalitate). Kant reuşeşte să pună în mişcare o serie de idei, un mod făuritor, care se scoate de sub făgaşul rigidităţii.
Hegel încearcă să restaureze absolutul. Arta, din perspectiva câstigată la Kant, acum, este reîntoarsă şi gândită altfel. Contribuţia lui Hegel, cel puţin din această perspectivă, este de a aduce spiritul în plin plan. Arta este pârghia prin care se eliberează spiritul. Spiritul conţine germenii tuturor lucrurilor. Spirit ca dynamis. Heideggerian spus, spirit ca fapt de-a-fi-în-lume. Spiritul mai apare şi ca sinteză, ca mod de acumulare, de devenire. Prin această devenire a spiritului, ideea de adevăr intră în istorie. La nivelul artei, ca mod de manifestare a spiritului, putem să descoperim o altă procesualitate ca mod de devenire a spiritului în istorie. Există, propriu-zis, trei tipuri de mişcări istorice, mişcări ce se derulează simultan. Pentru a le înţelege, trebuie să ne raportăm la relaţia: conţinut-formă. Avem conţinut (spirit), formă (copia) – şi, de aici, o istoricitate în trei timpi - simbolic, clasic, romantic. Din punctul de vedere al lui Hegel, gândirea simbolică se găseşte cel mai mult în arta egipteană. Întreaga artă egipteană, de pildă, semnalează că există chiar o interferenţă prin care se folosesc complexe de arhitecturi, o gândire schiţată arhitectural, şi nu strict artistic. Etapa clasică, prin excelenţă, este cultura greacă. Aici avem un acord perfect între conţinut şi formă, dar în limitele impuse de materialitate. Ideea este pusă în scenă, însă materialul este cel care influenţează şi limitează întreg procesul. Acordul acesta se dezvăluie în limitele naturalului. Omul, pentru Hegel, în lumea naturii, este forma cea mai încărcată de semnificaţii. Din acest punct, arta greacă clasică instaurează rolulului devenirii omului. A treia fază, romanticul, se găseşte în religiosul de tip creştin. Partea ideatică se îmbogăţeşte prin intermediul gândirii creştine (omul având natură divină şi umană). Forma artistică, în romantism, pare a pierde din materialitate şi deci, din conţinut. Forma acestei perspective este depăşită de spirit. Arta, plecând de aici, ajunge la religie, iar apoi, spiritul ajunge în filosofie.
Tot aşa, la Hegel, avem o ierarhizare a artelor: arhitectura, sculptura, pictura, muzica și cuvântul. O altă formă ce derivă de aici este dizolvarea artei în religie.
Hegel – arta de tip poetic este arta înaltă, cea clasică, pentru că eroii homerici sunt esenţiali ca substanţă în formă individuală. Eroul de tip homeric este emblemantic pentru această etapă. În opoziţie, în perioada modernităţii, se trece la o stare ce este incompatibilă cu artele frumoase. Ordinea lumii este una prozaică, omul s-a închis în sine, cultura dominantă este cea aflată sub semnul intelectului care lucrează cu intuiţii. Această lume se opune vieţii eroice, vezi Nietzsche, omul care nu are norme de conduită. În acest fel, moartea artei a fost înţeleasă prost, şi chiar discutată altfel, căci prin această sucombare, Hegel nu încearcă decât să zică că arta a fost acapartă şi de alte domenii. Avem exemplul complet al religiosului care, prin pârghia întinsă de romantism, face trecerea exhaustivă a unei lumi într-o potenţă accesibilă şi făuritoare de transcendent. Opera, în acest fel, duce, trimite, transpune omul din lumea materială în cea ideală, în acord cu Dumnezeu, dacă ar fi să abordăm problema având un unghi de vedere creştin.


miercuri, 24 februarie 2010

luni, 22 februarie 2010

Dragostea iubirii


     
        Ca o caracatiţă ce stă în umbră, toarce şi ţese cenuşa din care se configurează viaţa ta. Aşa arată cel care te iubeşte în taină. De multe ori, se consumă, se răstoarnă şi, astfel, îţi este aproape cu toata fiinţa sa. Numai că nu-l vezi niciodată, căci el se află în proximitatea falaciosului. Iubirea nu este dragoste. Trebuie să înţelegem că în iubire există şi poate să existe numai unul. Iubirea nu implică relaţia, schimbul de focuri dintre cei doi. Iubirea este pură şi se poate consuma pur platonic. Nu necesită gloanţe, priviri seduse de corporalitatea efemeră a focului. Iubirea celui care te soarbe în ascuns se petrece în taină. Aici, neajunsul capătă frământări cabalistice, ba chiar, lacrimi contopite în speranţe deşarte. Deşertul se construieşte în taina cu care îl iubeşti pe el sau pe ea. Totul este presărat cu valuri inefabile şi esenţe moarte în ideal. Taina, în acest caz, este reperul idealului, al sângelui care nu se lasă mânuit de dorinţa cu care se pulsează focul dintre două persoane. 
      Dragostea, spre deosebire de iubire, se construieşte în concretul situaţiei. Dragostea implică iubirea, însă iubirea nu implică neapărat dragostea. În dragoste, soluţia fermă se consumă în intimitate, şi nu în taină. Astfel, putem să ajungem să vedem dragostea ca pe o fâşie în care sacrul devine profan. Iubirea poate să fie sacră, dragostea corupe, pune în scenă fantezia animalică a iubirii. În dragoste, sacrul devine profan. Nu poţi să faci ''iubire'' cu o persoană, cu ea faci dragoste, te laşi prădat şi sedus de nevoile sfinte cu care ai fost botezat de corporalitate şi instinct. În sens platonic, dragostea este copia iubirii, ea falsfică "trăirea" ideală. De aici apar şi neajunsurile înţelegerii noastre, căci noi ne frământăm oarecum peratologic atunci când vine vorba să punem în scenă ceea ce trăim cu adevărat. Încercăm să prindem raţional un taur de coarne, însă, uităm că şi noi avem coarne. Alexandru Dragomir avea o vorbă cu care trăgea cortina unui articol: M-am plictisit!

duminică, 21 februarie 2010

Cosmologia iubirii


       De ce fugim de cel cu care am fost? Nu oare pentru că în esenţa noastră stă tocmai disimularea? Există perioade cu care te identifici în viaţa ta, cu care te împleteşti, pur şi simplu. Dar, aşa cum se nasc, la fel, mor. Şi, de ce se întâmplă să păstrăm amintirile, şi nu sentimentele, de parcă am avea un burete care şterge chipul, dar nu şi visul chipului? Omul se schimbă, orice zi, orice lacrimă sau zâmbet îl conturează, el este precum fructul care se coace, este acelaşi, dar totuşi altul. În acest rol, de minge care se rostogoleşte cu foc, omul este şi atrage de la sine şi ceea ce-i devine propriu la un anumit punct din viaţă. O să îi spunem punctul nodal, acel ciot de care se leagă o nouă iubire. Astfel, privind la rece, este posibil să iubeşti de o mie de ori într-o viaţă. Dar, parcă este tras de păr, totuşi, căci, dacă ar fi să urmărim firul retoricii, ar însemna că oricând, într-un punct de cotitură şi, deci, de finisare a omului, ar putea să apară iubirea. Ceea ce se întâmplă strict factual de multe ori. Pe mine jocul acesta mă nemulţumeşte şi, totuşi, îmi dă speranţe. Este frumos să evoluezi şi totodată să te legi de acel ceva care-ţi vine ca o mănuşă unsă, dar asta înseamnă că totul s-ar putea derula precum o matrice secvenţială, numai că ar mai apărea, din când în când, noi personaje. Unde mai este autenticitatea şi chiar poezia primului sărut? Unde mai sunt lacrimile şi ceea ce ne macină cu adevărat în rolul sinistru pe care l-am primit la naştere? Ştii ce este ciudat? Că, dacă te întrebi cum este totul posibil, cum există tot ceea ce există, cum a luat fiinţă, nu îţi mai rămâne decât să te iei cu mâinile de cap şi să mori. Nu există niciun răspuns care să-mi satisfacă cerinţa epistemică de a ajunge la ceva întemeiat. Universul rămâne o enigmă chiar şi pentru Dumnezeu, da' pentru noi…

Offshore ascultă:

sâmbătă, 20 februarie 2010

Despre sărut


       Ţinem în mână lucruri oficiale şi mai puţin oficiale, iar lucrul care ne certifică apropierea este sărutul. Prin sărut ajungi să străbaţi o lume, să te scurgi printre mii şi mii de hotare, de feţe şi, astfel, să ajungi la fiinţa celui care te cheamă într-un sărut. El se dă în felul acesta, îi arată că limita impusă de modul în care au fost sortite lucrurile devine naturală, că totul devine real odată cu sărutul lui. Ea îi arată ca se poate lăsa, îi recunoaşte dorinţa, şi astfel se naşte în orizontul lui. Sărutul este poarta spre lumea lor, căci el propagă lumina în întunericul ce-i separă. Când buzele se ating şi cei doi se pierd, culoarea se aproximează, temperatura se sincronizează. Sărutul este, până la urmă, cel care vesteşte sincronicitatea celor doi combatanţi. În sărut, voinţa individuală se pierde şi valul instinctual se aşterne. Culoarea sărutului aduce de la sine şi paradigma celor doi, căci el culege toate incertitudinile strânse în lupta lor şi le pune pe faţă, le dă în vileag. Sărutul este, dacă vrei, cel care îţi spune să te laşi pur şi simplu cuprins de teama insesizabilului. În el găsim familiaritate, fiorul care ne conduce, dar şi deruta haosului care ne spune că nu ştim ce facem sau ce vrem.


Offshore ascultă:

vineri, 19 februarie 2010

Răzbunarea

          
        Îndrăzneala este poarta prin care se desprinde surâsul suprem al incertitudinilor noastre. Când te laşi vânat de acoperişul cu care te înfuleci în fiecare zi, este aproape normal să vrei, să poţi scoate capul afară. Din neputinţă se nasc cele mai mari realizări, nu din trufia mândriei cu care se construieşte eroul. Nu mai ai ce să pierzi tocmai pentru că nu mai ai nimic, aproape nimic, care să te pună pe scenă. Omul este laş şi nu dornic de luptă. De multe ori, în caustica destinului se găseşte râvna de a ne răzbuna unul pe altul. Dar, poate, de cele mai mult ori, o facem pentru că nu mai avem ce să pierdem. Nu pot să-i înţeleg pe aceşti soldaţi, dornici de râvnă şi de răzbunare. Sincer, a te răzbuna înseamna a te pierde şi mai mult în inutilitatea situaţiei. Tu nu câştigi nimic, ci pierzi tocmai ceea ce aveai înainte: linişte. În schimb, actorul, cel pe care te răzbuni, este acum în ipostaza omului care are ceva de câştigat. El este băgat în seamă tocmai de războiul tău, de nevoia falacioasă de a pune punctul pe I, și de a nu te supune. Ceea ce nu vezi atunci când te apleci asupra unui obstacol de acest fel este surpriza care-ţi face cu ochiul şi care nu te mai scoate din situaţie. Cea mai bună soluţie, şi aici vorbesc oarecum din punct de vedere utilitarist, ar fi să te laşi prădat, omorât de cel pe care vrei să-l ucizi. Soluţia nu stă ascunsă în răzbunare, ci în nepăsare. Cu cât te afunzi mai mult în războiul construit de tine, cu atât te laşi vânat de cel pe care îl ataci cu fervoare. Tu nu eşti spre el, culmea, el vine spre tine. Pentru că planul maliţios de a spala cu sânge orice păcat stă pitit în acea teama cu care se înarmează soldatul, şi nu în naturaleaţea cu care este desenat cel ce este atacat, ajungi treptat să monumentalizezi superficial un lucru care este de sine stătător şi chiar lipsit de vlagă, te laşi furat de furia cu care este încărcată situaţia şi, astfel, ajungi să te pierzi într-o baie precară. Ajungi să practici tot felul de norme, să te supui oricăror limite care crezi tu că ar da roade, ba chiar, faci compromisuri cu ceea ce este viaţa ta prezentă şi, uite aşa, ajungi chiar să nu mai ajungi la tine şi nici la ceea ce-ţi este ţie propriu cu adevărat. Vrei să sufere? Atunci lasă-l în nimicul cu care te-a înfăşcat el pe tine, nu te arunca după el ca un bulgare care se lasă vrăjit de zăpadă şi, astfel, umflat de nimicul în care se aruncă… 


Offshore ascultă:

O altă perspectivă













Mai multe poze găseşti aici.

Copyrighted by Laura Pătru.

Offshore ascultă:

luni, 15 februarie 2010

Despre cuvânt



Citeşte un articol scris de Offshore în mixul de cultură. Dă click aici. Vă aştept cu opinii şi comentarii acolo.

Offshore ascultă:

Lykke Li - Little Bit from Lykke Li on Vimeo.

duminică, 14 februarie 2010

Gândul melancoliei




      
      Grăbeşte-te să îmi deschizi sufletul cu toată fiinţa ta. Povestea mea este una foarte subţire, aşa de subţire încât simte nevoia să fie acoperită cu aşternutul tău. Eu nu mă am pe mine, de multe ori fug de mine şi, sincer, nici nu cred că o să pot străpunge aceste rânduri cu ceva concret, însă, ceea ce mă adună să-ţi scriu acum nu stă într-o sfială cruntă şi nemiloasă de a fi cu cineva doar de dragul de a nu te pierde în concretul singurătăţii, ci în iluzia autenticităţii. Omul din mine, cel care se uită de multe ori la lună, cel care se tăvăleşte în fiorul cuvintelor, nu poate fi întreg, el este genul de om care nu deţine răspunsuri fixe, ci frunze, pete, culori, vise, este un om care mă omoară de fiecare dată când vrea să iubesc eu pentru el. Nu ştiu ce este dragostea, poate că nu o să aflu niciodată, însă ştiu că astăzi am simţit pata nesigură a focului, a torţionarului care îşi propune să te îngroape dacă nu i te supui.
Nu am avut niciodată răbdare, ţin minte că atunci când eram mai mic renunţam foarte repede la ceva. Şi, chiar şi acum, această trăsătură opacă ţine să-mi facă cu ochiul. Am pierdut multe lucruri fiind ancorat într-o lume a neputinţei, însă, acum ştiu că, orice ar fi, nu o să te pierd şi pe tine. Noi ne avem unul pe altul şi, uite aşa, construim, punem piatră cu piatră la ceea ce o să fie ruina casei noastre. Cum spuneam, nu am încredere în idealuri măreţe, însă prefer să ne jucăm cu aceste scânduri oropsite, pline de praf şi, totuşi, pline de speranţă. În constructul proiectivităţii noastre se regăseşte nevoia subtilă de a fi unul cu altul. Tu ştii de ce se zidesc visătorii? De ce aleg să se omoare unul lângă altul? Pentru că sunt conştienţi de temelia casei lor, un loc ce se naşte din iubire, dar şi din veninul cu care ne-a înzestrat instinctul, şi astfel aleg să trăiască murind. 


sâmbătă, 13 februarie 2010

Casa Poporului































PS: Curentul electric costă 2 milioane de euro pe lună!

Offshore ascultă:

Faceți căutări pe acest blog