Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Aievea










Mai multe găseşti aici.

În schimb, Offshore citeşte despre nevoia de iubire şi ascultă :


miercuri, 27 ianuarie 2010

Autoportret



     Nu ştiu dacă sunt influenţat de ceea ce am citit mai devreme. Oricum, nu contează. Cum nu cred în personalitate, nu ştiu dacă are rost să mă descriu. Dar sunt, oarecum, obligat de nevoia mea de afla ceva câte ceva despre mine. Despre mine? Da, să zicem, despre una din feţele tale. Ştiu că rândurile desenate de mine se pot întoarce împotriva mea. Însă, atacatorul trebuie să înţeleagă că mâine o să cred în altceva, o să fiu, poate, altcineva. Offshore este critic cu el, poate prea critic. Are probleme cu somnul. Nu ţine minte numele persoanelor, iar, dacă o face, asociază numele celui cunoscut cu un nume al unei persoane ce a fost cunoscut anterior. Deci, dacă te cheamă, de exemplu, Andrei, cu siguranţă, pentru câteva săptămâni, mă voi uita la tine ca şi cum ai fi un alt Andrei. Ciudat, nu? Poate că este şi un avantaj în toată babilonia de faţă.
Cred că nu ştiu să apreciez lucrurile elementare şi am impresia de multe ori că totul mi se cuvine. Îmi place foarte mult să mă joc cu sunetele, să manipulez notele, să creez tot timpul ceva nou, ceva care să mă scoată din amorţeala cotidiană. Nu mă simt niciodată bine când cineva spune un banc. Şi asta pentru că ştiu că trebuie să râd. Ceea ce pentru mine este fără de sens. Nu ştiu să spun bancuri, dar cred că pot să scriu o groază de bancuri prin simplul fapt că-mi place să mă investesc în lucruri şi să inventez. Sunt un om care nu ştie să spună bancuri, dar care te poate face să leşini de râs. Paradoxal, nu?
      Ador spontaneitatea. Iubesc muzica, dacă aş avea putere, aş scrie cu note muzicale. Folosesc matematica doar pentru a compune muzică. Armonia este un dans haotic ce se organizează cu precizie matematică. Urăsc fanatismul, şi aici întră toţi cei care spun cu mâna pe inimă că sunt adepţii unui sistem, oricare ar fi acela. Îi urăsc! Nu cred în perfecţiune, dar cred că suntem perfectibili, de aceea mă lupt cu voinţa mea, cu tot ceea ce mă năpădeşte subit. Iubesc naturaleţea femeii şi instinctul ei. Fără de ele, lumea nu ar mai fi avut culoare. Nu-mi place să dau lecţii, dar îmi place să ajut oamenii, să-i ghidez către nevoile lor. Însă, niciodată nu le voi spune ce să facă. Nu am dreptul acesta! Îmi doresc să găsesc un răspuns care să îi satisfacă pe toţi cei care sunt în căutare de adevăr. Asta nu înseamnă că le impun ceva sau că o să-l găsesc. Nu cred în viaţă de după moarte. Cum nu cred nici în viaţa trăită apocaliptic, doar de dragul de a bate cu pumnii în piept şi de a spune: aceasta este viaţa mea! Aşa şi? Cum nu-i înţeleg nici pe cei care văd asta. Implicit pe mine. 




duminică, 24 ianuarie 2010

Gândul


     Ce este oare gândul care te macină de atâtea ori? Acel petic care se arată fără de milă, care ştie cu precizia unui ceas elveţian că trebuie să te sucombe. Pare natural, dezlipit de orice inhibiţie, strămutat de orice candoare prelinsă printre rânduri, acest ciot care mă îngână şi totodată mă aclamă. Şi totuşi, de unde ştim cu certitudine că gândul nu ne înşală, că el, cu toată elasticitatea sa, nu este decât o proiecţie firavă a inconştientului nostru? Că, de fapt, este aşa de firav şi de spontan încât rugineşte la fel ca rigoarea matematicianului în absconsul nostru. Tindem să ne lăsăm cuprinşi de gânduri de parcă ele se aruncă, ne violează timida noastră existenţă, totul fiind cuprins fără de ştire, fără să ştim de unde vine, cine ne asaltă, cine ne doboară, ce vrea de la noi sau de ce ne aţâţă?
     Ubicuitatea gândului stă ascunsă în fâşia cea mai ascunsă a inconştientului. El nu se năpusteşte pur şi simplu, ci este adus, este chemat, aclamat, de nevoia noastră de a fi cu noi. Miza chinului de a fi ancorat într-o realitate, a fost asumată cu mult înainte ca omul să prindă fiinţă. De aceea, eliberarea de a fi cu tine, adică acest mod de a te lăsa pierdut în neautenticitatea faptelor produse de impersonal, trebuie să fie şi calea de a te elibera de impersonal, de a te sustrage genuin, culmea, dintr-o lume la fel de naturală. Căci impersonalul reprezintă casa noastră. Gândul este proiecţia impersonalului asupra nevoilor tale stricte. El se reflectă direct în voinţa ta. Gândul te doboară şi, totodată, îţi arată că eşti singur într-o lume în care toţi fug de singurătate.
      Impersonalul a fost creat de armata celor care fug de singurătate, a tuturor celor care nu au curajul să se privească în oglindă şi să recunoască că nu ştiu nimic cu privire la ei. Şi asta pentru că lumea lor trebuie să fie certă. Nu există nimic care să îi doboare aici. Totul este fixat la fel cum un subiect gol aşteaptă să-şi preia comanda. Şi, bine zis, căci prăpastia impersonalului îi cuprinde pe toţi şi le dictează, le arată calea, îi aclamă. Acum, nu gândul le face cu ochiul, ci prăpastia în care se găsesc adâncite toate gândurile răsuflate şi persiflate de timp. Aici este răspunsul nevoilor noastre, dar şi jocul celor care plăsmuiesc nevoi şi valori. 

vineri, 22 ianuarie 2010

Noi suntem normali

  
        Nu-mi permit să fug de lume. Nu am cum! Şi, sincer, chiar dacă aş reuşi să mă împăturesc cu valuri goale, nu aş ajunge într-un ţinut nemilos, într-o lume plină de himere care să mă întoarcă pe toate părţile, să-mi deschidă ochii, doar ca să mă mintă… Eu sunt normal pentru că nu respir cu aceeaşi rezonanţă. Noi suntem normali pentru că ne avem unul pe altul şi nu ştim ce să facem cu noi. Se spune că în fiecare bărbat este închisă o femeie. Şi, tot aşa, că în fiecare femeie este încătuşat un bărbat. Dar, dacă noi nu ne atingem pe noi, dacă noi fugim de noi, de ceea ce ne este propriu, cum să ajungem unul la altul, cum să ne dezvelim de noi, de învelişul care ne veghează?
În lacrima care se adânceşte în nimicul dintre două persoane se naşte dorinţa cooriginară de a fi adâncit, de a fi învelit şi totodată scuturat de rana care te macină. Orice persoană este sortită durerii. Nimeni nu scapă! De fapt, crima sedusă de noi, de egoicitatea* noastră, constă în lupta de a te pune pe tine înaintea celuilalt, de a te ascunde de el sau chiar de a cocheta cu naturaleţea celui sedus. Fumul este cel care desparte haosul dintre două persoane. El este cel care deschide răni. Şi, tot el seduce şi culege fructele produse de fiinţa celor doi combatanţi. În fum şi scrum se adânceşte nevoia fiecăruia de a fi el cu el.




*Dacă foloseam egoism, arătam că, de fapt, relaţia tinde şi ţine de o anumită formă de egoism care nu are nimic în comun cu ego-ul fiecăruia. Totuşi, nici egocentrismul nu ar fi fost potrivit, el ieşea din rezonanţa contopirii celor două personaje. Am folosit acest truc, egoicitate, ca să surprind naturaleţea unei frunze ce se împarte la doi.




*Noi suntem normali, şi nu formali...




david grey-this years love

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Dragostea ca o pereche de pantofi





     Toţi aşteptăm o pereche de pantofi. Toţi ne scăldăm în lumea imposibilă a concretului. Praful ce se aşterne pe inima noastră, acel vânt refulat şi vânat cu care ne scuipă impulsul singurătăţii şi prin care arată că este cu noi nu este o lacrimă amară ce se varsă precum apa într-un pahar, nu este o convulsie inutilă; este, poate, adevărul care ne arată că suntem singuri chiar şi atunci când o simţim cel mai puţin. Oare este aşa? Nu se întâmplă să desfacem gândul trecutului cu pofta celui care citeşte un palimpsest? În eleganţa vieţii găsim pete care ne spun că suntem construiţi din lut sau, cel puţin, dintr-un material foarte moale, aproape vid, în bătaia cu focurile pricinuite de destin. Omul este vulnerabil, dar şi abil, el nu se mulţumeşte cu fiorul mediocru al vieţii, ci tinde spre un tărâm ce este veşnic provocator, plin de incertitudine şi, totuşi, plin de semnificaţie, de substanţă. Însă, acest tărâm ideal nu este construit tocmai din nimicnicia noastră? Nu este, oare, doar un glonţ care ne face cu ochiul de fiecare dată când simţim inutilul posibilităţilor noastre luminate? Din lanţul acestei enigme se naşte şi veşnica controversă de a fi iubit cu adevărat, de a fi adulat, dar şi omorât de iluzia iubirii ideale, de a fi falsificat tocmai atunci când simţi natural, când totul curge ca nisipul printre degete. C'est tout. 


marți, 12 ianuarie 2010

Despre geniu





În cele mai ascuţite răni se găsesc cele mai mari vindecări.[1]


     Când te uiţi la un om care depăşeşte limitele impuse de firea noastră, nu poti decât să plângi. Nu poţi să controlezi miracolul contopit în realitate. Niciodată nu o să fim mai mult decât un fir de aţă ce se rupe în drumul său spre neant. Vom fi firavi, iar acesta va fi cântul care ne va duce spre moarte. Încercăm să rupem golul care ne defineşte. Încercăm să monumentalizăm voinţa, în loc să ne lăsăm pradă neputinţei. Dar chiar şi aşa însă! Se întâmplă, se face, exact ca în poveşti, să fie şi Supraoameni printre noi. Geniul creator este cel care cultivă o lume. El este cel care seduce, iar noi, precum oile, ne lăsăm manipulaţi în voie de taina cu care ne învăluie. Creatorul, cel care făureşte o lume, are abilitatea de a vedea tocmai că suntem slabi. Şi atunci, ce face? Forţează acest câmp laconic, încearcă să-l prefacă, să-l seducă, să-l scoată din profilacticul care-l învăluie şi să nască. Plăsmuitorul naşte lumea lui, în ea se proiectează, iar noi, ca produs al seducţiei sale, devenim doar nişte măşti goale dornice de avânt şi de autenticitate. Acest om, care cultivă propria sa personalitate, niciodată nu o să se laude, mereu o să fie umil, nu o să spună niciodată că are ceva, o să fie, poate, socratic… În schimb, turma, pentru a agoniza, a recupera, va compensa făcând apel la lucruri care nu ţin niciodată de ea. În fond, toţi cunoaştem alfabetul, dar asta nu înseamnă că putem să scriem ca Eminescu. 



[1] Citatul îmi aparţine.
Third Eye Blind Tribute to Michael Jackson -I Want You Back Third Eye Blind | MySpace Music Videos

duminică, 10 ianuarie 2010

Wish

Traducere şi adaptare de Eleanor Heaney.


A meager teardrop tells me that I am meager. A heavy tear shows me that I am the more meager. Why does it rain? I will seek for the tear that will release me from under the infinite shroud of pain. I know that eyes see only the things that they can, and I also know that they shall never succeed in anything concrete. Each time that I try doing something for ourselves, I fail; will I never find the means? My breath gives me the silence that I need, my heart shows me its sonorous beat, while my thought is killing me. I need you, I need myself, and together we shall find that which we have intended not to find. One day I shall fly away and I shall reap my wish, wish that will put out the light of this world of turmoil. Silence, silence, I need you to give me the power to cross the paths of fire burnt out by premature ash.



Textul mamă îl găseşti aici.


joi, 7 ianuarie 2010

Oglinda deşertului


      
     În deşertul fiinţei mele s-a acumulat toată vacuitatea discursului ontologic. Sigur că am hotărât să mă ascund în fineţea incertitudinii lovite de nimic. Ce este golul care ne separă de lume? Dar lacrima care zâmbeşte lacunar la colţ de stradă? Noi secătuim ultimul strop de durere şi tot noi avem tendinţa să sufocăm orice tendinţă divină. Nu este greu să urmez discursul abscons al nimicului; este poate doar insidios. Golul incită tocmai pentru că se află în noi, tocmai pentru că ne seduce cu potenţa sa de a fi alunecos şi perfid. Şi asta pentru că în el se sparg toate măştile culese de timp. Pesemne că în el se strâng toate durerile latente. De fapt, cu siguranţă, în el găsim posibilitatea ironiei de a fi adâncită în incertitudine. De ce incertitudine? Pentru că viaţa este nesigură şi ascunsă. Pentru că proiectivitatea limitelor impuse de noi se poate întoarce împotriva noastră. În fond, totul se strânge şi se adânceşte în noi..




Her Morning Elegance / Oren Lavie

Oren Lavie | MySpace Music Videos

marți, 5 ianuarie 2010

Feast Of Love


      Personajul interpretat de Morgan Freeman are un portret care poate fi foarte uşor asociat cu Socrate. Cel puţin cu acea atitutidine antică, dacă nu chiar cu personajul lui Platon. De ce este important? Cred că asta ne macină de fiecare dată când vedem un film sau citim o carte. De fapt, acesta ar fi motivul cu care ar trebui să plecăm la luptă de fiecare dată când ne vedem puşi în faţa unei scenete. De pildă, cititul implică acea poziţionare obiectivă care ar trebui să facă din noi nişte cunoscători. Filmul prezintă situaţiile absconse din viaţa noastră. Intră în lucrurile care ne frământă pe toţi în viaţa noastră personală. Relaţiile perfecte sunt adesea presărate de minciună şi atitudini lacunare. Relaţiile care par perfecte pentru ceilalţi şi care sunt imperfecte prin definiţie. De câte ori am văzut un zâmbet fals? De câte ori nu ne-am minţit că totul este frumos? De câte ori, în această mare luptă cu noi înşine, nu ne-am lăsat vânaţi de propriile noastre incertitudini? Ei bine, pentru acei oameni care nu se lasă furaţi de viaţa cotidiană şi de minciuna socială – acest film reprezintă un excelent ghid de cunoaştere sufletească. 

Faceți căutări pe acest blog