Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

marți, 28 septembrie 2010

Singurătate în doi

      Poţi să-i ceri unei persoane să te iubească, poţi să te prefaci într-un monstru slinos, într-un aşa-zis parazit al sentimentelor, să ajungi să te catapultezi şi să forţezi doar de dragul de a pune mâna pe ceea ce vrei? De ce nu avem tărie de caracter? De ce nu ne dăm bătuţi de la început? Chiar trebuie să fie totul aşa cum ne este nouă mai bine? De ce nu avem puterea să înţelegem că şi celălalt, ca şi noi, nu vrea decât să fie un gram de fericire în drumul său bezmetic spre moarte? Suferim pentru că nu avem sufletul de piatră, pentru că nu putem să ne golim de mănunchiul de întrebări cauzale ce se ascund în noi, pentru că ne pierdem adesea între fapte ce sunt mult mai uşor de trunchiat decât de trăit. Alegem să nu alegem şi cădem prada imposturii de a fi liberi. Nu cred că ştim ce este libertatea, nu avem cum să o cunoaştem având în vedere că în noi se piteşte o închisoare ce ţine să ne facă cu ochiul, ce ţine să ne aducă în spaţiul unei alte persoane care, şi ea, la fel ca şi noi, se stoarce de mănunchiul de libertate, se rupe de el tocmai ca să se plieze genuin în raza noastră…Suntem goi, aşteptăm veninul celuilalt ca să ne umplem de semnificaţie şi să zâmbim. Asta e! Zâmbim cu lacrimi şi zăbovim cu pliscuri de oţel. Ne sacadăm fortăreaţa doar ca să ne legăm cu ea. Ghicim totul şi nimic şi, uite aşa, ajungem să învingem teama de singurătate. Crescând şi totuşi alternând între vacuitate şi substanţă ajungem să ne derogăm de la statutul măreţ, de la mediana cea unsă cu muşcătură de şarpe, ne anchilozăm şi totuşi ne uităm la noi, la teatrul zilelor noastre în doi, când totul se varsă cu neîncetată milă şi dispreţ spre unul singur. Ajungem să fim Unul când celălalt nu mai există pentru noi. Când celălalt se rupe de noi…

17 comentarii:

Pifuneata spunea...

Din pacate asa este..Mai ales dupa cativa ani de relatie, unul din cei doi face ceva..Nu mai comunica, nu mai face nimic pentru ca relatia sa fie ca inainte..Si totusi ramai ancorat acolo, desi simti ca ceva nu e OK pana in momentul cand se produce un click. O ruptura...Si atunci cel care se resimte singur si dezamagit prefera sa mearga inainte singur si sa spuna ca nu a fost sa fie...Trist...Din pacate:((

CC Power spunea...

dar totusi viata ne-o facem singuri ... te simti singur doar daca vrei tu asta ...oricand, oriunde ai fi

Offshore spunea...

Pifuneata@ Eu nu vorbesc de relatie aici. Ziceai ca esti idelista? E vorba de cu totul altceva. Te las sa ti dai seama.

Offshore spunea...

CC Power@ Suntem singuri mereu, insa atunci cand credem ca ne contopim, credeam si ca ne pierdem la propriu cu toata fiina in Unul comun.

Pifuneata spunea...

Offshore ma dau batuta...Sincer...

Pifuneata spunea...

Offshore ne pierdem in momentul in care simtim ca pierdem iubirea, deoarece cand iubim suntem intr-o bezna...Nu vedem anumite lucruri pentru ca suntem prea orbiti de ea...Dar poate asta este si farmecul ei..Starea aia de beatitudine iti inalta sufletul si te face fericit...Insa cand descoperi ca nu e asa si te trezesti brusc la realitate, doare atat de tare, si nu vrei sa accepti adevarul...

QED spunea...

Captivitatea este, pana la urma, locul unde ne simtim cel mai aparati. O colivie poleita cu aur, dar totusi o colivie. Nu mai pot sa zbor, dar asta nu e prioritar pentru cel ce ma tine inchisa. Iar eu m-am obisnuit asa. Lasa, iar vanatorul egoist.

fly2sky spunea...

Singuratatea din noi..chiar ma pregateam sa scriu o postare despre asta. Ea e acea inchisoare care ne impiedica sa fim liberi..din cauza careia iubim ca sa fim iubiti. Singuratatea poate fi un bun prieten, ne ajuta sa ne regasim dar si cel mai mare dusman. De multe ori dam vina pe celalalt ca ne simtim siguri, lipsiti de afectiune, cand ar trebui sa cautam de fapt in noi resusele. Sa ne imbratisam singuratea, sa ne impacam cu ea..si abia apoi sa ne daruim celuilalt.

silvia spunea...

Eu cred ca ar trebui sa renuntam atunci cand ne simtim cu adevarat singuri langa cel drag, cand simtim ca nu mai este nimic de aflat. Doar ca....putini avem curajul asta si stim sa renuntam la cel iubit, doar pentru a porni mai departe, cu zambete si lacrimi ascunse...Mda.....E al naibii de greu si totusi necesar, uneori....

anca spunea...

Aceasta incapacitate de a alege duce la o stabilitate in instabilitate interioara si implicit la lipsa de libertate de care se vorbea. Grav este ca incepem sa ne purtam urat (reprosuri, jigniri), nedrept fata de celalt, cautand de fapt explicatii sau justificari ale nefericirii noastre.

Yève spunea...

Eu am o parere despre barbatii care sufera.Lor nu le sunt ranite sentimentele,ci le este ranit orgoliul.Si atat!

Toteu spunea...

"Singuratatea din noi...e acea inchisoare care ne impiedica sa fim liberi.."
bine spus,@fly2sky.
ma intreb de ce singuratatea,oare devine o inchisoare?
cred ca in parte a specificat Offshore@
uneori cum zice @ QED,inchisoarea se transforma in ceva pretios.
sau cum zice anca,colivia ne da iluzia unui teren stabil ce acopera instabilitatea interioara.
la @Pifuneata,mai am de complectat si o voi face pe blogul meu o alta data.cum zice ea,uneori ne dorim sa ne bagam in colivia noastra in bezna,sa nu ne vada nimeni sau sa ne salveze cineva de propria ratacire,pierdere.
iar uneori(cum zice silvia),cel mai absurd,cerem renuntare,cerem ignorarea a ceea ce mai e de aflat si asta doar in numele coliviei.
sau cum a specificat CC Power:cu sau fara colivie,noi alegem sa vrem sa ne simtim singuri in viata.caci eu stiu ca in realitate nu am fost niciodata singura,chiar daca imi venea sa ma simt singura sau sa ma inchid in singuratate.nu am putut sa-i bag pe gat sufletului meu primitor,singuratatea ca afect,d-apoi s-o lungesc si sa ma inchid in ea.

Neskie spunea...

Simplitatea vietii devine groteasca atunci cand nu reusesti sa ii apreciezi neajunsurile. Personal cred ca omul traieste dupa motto'ul "Totul nu imi e destul"; than again, maybe it's just me.
Dualitatea sentimentelor si a nevoii de a simti ceva mai mult decat ceea ce este, poate fi considerat urletul genetic de a evolua(cred eu); si, din nou, un razboi al mintii impotriva sentimentelor, al monotonului vs vitalului, al logicii impotriva inimii.
Din punct de vedere spiritual, omul e fiinta(inger/demon) prinsa la mijloc( rai vs iad, bine vs rau, etc); adica (teoretic) telul sau in viata este sa fie(sau sa gaseasca) acel "echilibru", insa oricat ar incerca sa atinga acel "bine impreuna suprem" este stiut ca el nu poate sfida "gravitatia" existentei sale; nu poate sari de pe axa echilibrului spre un singur punct.
Viata e un joc masochist si egoist al simtirii si implinirii personale.

Celestine spunea...

Cum o fiara din om poate iubi si renunta pentru la fiara din el...
Cum in toata sita ta... se naste un echilibru prin care omul cel trist, aplecat, resemnat, ingenunchiat, se va ridica intru vise cand i se da o coaja de iubire...
Cum sita aia are nevoie de un singur nume care sa-l recunoasca, ca sa nu mai curga prin ea cu etichete.
Iar acel nume e IUBIREA.
Nu exista singur in 2---- ci minciuna de a te agata de cineva ca sa nu fii singur.
Trebuie doar sa-i lasi pe toti sa ajunga la timpul lor, caci singura rana in om nu e discrepanta valeitatilor sufletesti - ci insusi DECALAJUL care nu ne lasa a trezi la egal iubirea din noi!
Tocmai asta ne face sa nu avem rabdare si sa alergam din nevoia de a fi cu cineva, dupa persoane nepotrivite noua.
Pentru ca pana la urma omenirea cand spune TE IUBESC, spune de fapt IUBESTE-MA!

Namaste

Offshore spunea...

QED" Locul unde ne simtim aparati de noi? Care noi?

Offshore spunea...

fly2sky: Asa e. Sa invatam sa ne negociem pe noi, sa ne dam seama ca, inainte de toate, suntem singuri si pe urma sa ne lasam purtati de valul iubirii...

intrededouaoriafiodata spunea...

”E vorba de cu totul altceva. Te las sa ti dai seama.”
lasa sa se integreze cu relativul in absolutul care l-ai formulat:)
cei mai multi, aproape toti, se leaga intruna cu ”eu ma” (m), poate continuu, oricat i-ar trosni c2. nu pot X-ul (crucea) dintre ele. nu pot c2 prin m si m prin c2 oricat de grea e crucea.

sa-ti dea Dumnezeu puterea sa exprimi ce esti.

Faceți căutări pe acest blog