Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

joi, 24 iunie 2010

Augustin - Problema răului ca privatio boni





Scris de Emilian Stan & George Colang


În articolul de față vom avea în vedere problema binelui la Augustin, accepția pe care acesta o dă binelui, originea și atributele sale. Pe de altă parte, pentru a înțelege binele augustinian, trebuie cu necesitate urmărit și felul în care binele este pus în relație cu răul, raportul dintre acestea, precum și legătura filosofiei augustiniene cu cea platoniciană (dar nu numai).
Problema binelui nu poate fi gândită în lipsa problemei răului, căci, antagonice, cele două se raportează una la alta; binele și răul se definesc reciproc, unul ca absența celuilalt, unul ca opusul celuilalt, aproape tautologic, binele ca non-rău, iar răul ca non-bine. Binele și răul au fost privite diferit de filosofi; binele lui Empedocle este armonia și prietenia, iar răul este cearta și, prin oglindire a binelui, dizarmonia; pentru pitagorei, principiul răului este întunecos, gol, indefinit, în vreme ce principiul binelui este unitate, definit, luminos – calități ce, în gândirea pitagoreică, aparțin ființei; pentru Anaxagoras, principiul bun este inteligența, cel rău, indefinitul; iar, pentru Platon, răul era ființa schimbătoare, având principiul în neființă, adică în materie[1]. Cât îl privește pe Plotin, acesta vede răul în lipsă de măsură și ordine, în materie, în neființă, dar nu numai, ci și ca adăugire a ceva străin naturii unui lucru. Și binele și răul augustinian? În considerarea răului, Augustin pornește de la filosofiile neoplatonice, cele care gândiseră răul ca neavând ființă, existență, fiind un accident, o lipsă, o privațiune[2]. Răul este dizarmonie (în măsura în care haosul poate fi considerat dizarmonic, înțeles ca dez-ordonat / ne-ordonat) și idefinit, fiind înaintea definirii divine, înaintea ființei, este haos și este (aproape) nimic, este materie, unde pentru pitagorei ființei îi aparțin și principiile răului. „Astfel, identificarea binelui cu ființa, iar a răului cu neantul, sunt idei platonice.“[3]
 Augustin identifică binele suprem cu divinitatea, o divinitate ce creează ex nihilo, iar nu dintr-o materie brută co-existentă divinului – după cum susținea doctrina maniheiană – pe care Augustin, deși o va accepta înainte de convertire, incertitudinile cu privire la creație fiindu-i domolite de aceasta, o va respinge ulterior. Renunțând la această doctrină, Augustin respinge și ideea platonică[4] a creării lumii, așa cum apare expusă în Timaeus, a unui (dumne)zeu ce dorește o lume care să-i fie asemenea pe cât cu putință, o lume cât mai apropiată de perfecțiunea ce-i este specifică, cea mai bună lume posibilă, unica lume, o lume făurită pornind de la lumea ideilor, perfectă, pe care demiurgul o imită, dar care nu poate decât să ordoneze materia haotică pre-existentă, asemenea unui artizan ce făurește din materie brută[5] o operă de artă, ce creează din ceea ce-i este dat, la îndemână, precum un sculptor în fața unui bloc de piatră ce nu știe încă ce-i ascunde materia, de-i va ceda, de i se va opune, ce defecte stau ghemuite în rocă, ferite de privirile creatorului.  Astfel, pentru Augustin, lumea este creată dintr-o materie ce ia ființă deja formată, crearea materie fiind simultană cu luarea formei[6], iar nu premergătoare, o materie creată din nimic și modelată în același timp[7]. Ordonarea materiei haotice desprea care vorbea Platon are loc, pentru Augustin, în momentul în care materia începe să existe, existență determinată de, și ulterioare lui, Dumnezeu. Totuși, în cartea a XII-a, Augustin spune că „acel întreg [din care a luat formă creația] nu era aproape neant, fiindcă, pînă în acel moment, el era absolut fără formă, dar exista totuși ceva, care ar fi putut să capete formă. Căci Tu, o, Doamne, ai făcut lumea dintr-o materie lipisită de formă, pe care ai creat-o din ceva aproape de nimic, un nimic din care aveai mai apoi să faci pe cele mărețe, pe care noi, fiii oamenilor, le admirăm“ (s.n.)[8] și pare a aminti, într-o oarecare măsură, ideea platonică a lumii create din ceva existent anterior creației, acest aproapre nimic, dar totuși ceva putând fi gândit ca materia in-formată, haotică, de care vorbea Platon. Însă, neputând exista înaitea determinației, altfel fie spus, neputând lua ființă fără a lua totodată și formă, materia nu poate preexista formei, ci are o simplă anterioritate temporală[9].
Totuși, a fost creația o necesitate? Platon vede actul creator ca pe o dovadă a faptului că zeul nu este invidios (ceea ce nu ar putea fi, invidia fiind un atribut negativ, nedemn divinului), însă Augustin vorbește despre crearea lumii din voința lui Dumnezeu, deasupra căreia nu se poate afla nimic, care nu poate fi determinată de nimic. În consecință, Augustin nu pune creația pe seama unui imperativ, cum este cazul lui Timaeus (zeul trebuia să creeze, altminteri fiind stăpânit de invidia pe o lume creată), ci doar pe voință[10], voința divină este cea care a creat, după cum – la nivel ipotetic – voința divină ar fi putut fi de a nu crea. Iar rezultatul creației, deși o lume bună în pofida imperfecțiunilor, nu este în mod necesar cel mai bun posibil.  
Propriu-zis, Augustin vorbește despre bunătatea creației ca făurire a binelui suprem, dar, spre deosebire de Platon, nu face nicio referire la posibilitatea sau imposibilitatea existenței unei lumi mai bune. Este, totuși, de presupus că lumea a fost creată perfect, ori bună, după chipul și asemănarea lui dumnezeu. Dar, dacă divinitatea este supremul bine, iar lumea este produsul binelui, rămâne problema răului, a existenței absenței binelui într-o lume creată din nimic de binele suprem, care, din această perspectivă, ar fi trebuit să fie lipsită de rău, o lume a supremului bine (lumea lui Dumnezeu). Augustin pare a fi avut în vedere mutabilitatea lumii, a făuritului, spre deosebire de imutabilitatea divinității, a făuritorului, a unei lumi ce se modifică în timp, se transformată[11], în care binele s-a diminuat, instanțele binelui, evanescente într-o lume creată, deci muabilă, au lăsat loc răului prin dispariția lor treptată, răului înțeles ca absență a binelui, ca gol în masa binelui primordial, în care „răul nu este altceva decît lipsa binelui[12], ajuns pînă la a nu mai exista deloc“[13], iar cum Binele este Ființa, și răul nu are existență, defectul este ontologic[14]. „Proprietatea naturii este binele; defectul naturii este răul. Binele naturii nu este imutabil, ci schimbător, și schimbarea este locul prin care răul intră în lume“[15]. Această estompare a perfecțiunii, posibilitate a diminuării binelui, din concepția lui Augustin, a atributelor divine în timpul creației, în ordonarea lumii, amintește nu numai de trecerea din lumea ideilor în lumea creată a lui Platon (proces rezultând într-o lume imperfectă, copie neloială a lumii primordiale), ci și de emanația lui Plotin, de trecerea de la Unu la Intelect, la Suflet, la (sufletele din) lucruri. În cele din urmă, fie că este vorba de o imitație ne-fidelă, fie de o emanație ce, prin însăși natura sa, nu poate genera un produs identic cu sine, fie că este o lume creată din nimic, supusă mutabilității, pe de o parte pentru că este creată, pe de alta pentru că materia din care a fost creată a fost (aproape de) nimicul, o teorie influențață de cea care i-a premers, cele trei perspective încearcă o explicație a existenței mai puțin perfectului în condițiile în care acesta își trage seva din perfect, în fapt, existența răului înțeles ca privatio boni, așa cum apare la Augustin: „[n]imic nu este mai rău decât privarea de bine. Aceasta ar fi natura răului“[16].
Cât priește imperfecțiunea lumii ca produs al perfecțiunii (divinului), aceasta poate fi explicată prin diferența de statut dintre cele două: Dumnezeu, nefiind creat, este imuabil, absolut, în vreme ce creația, făurită de Dumnezeu, însă nu din Dumnezeu, ci din nimicdin neființă, este muabilă[17] și relativă[18]. Or, este de înțeles că tocmai posibilitatea de a se altera este sursa imperfecțiunii lumii, lumea putându-se degrada, și, prin aceasta, este sursa răului într-o creație altminteri bună. În fapt, Augustin are în vedere două momente ale creației, cel al creației propriu-zise, instantanee, fie din nimic, fie din ceva aproape de nimic, și un moment al evoluției creației, al pierderii atributelor inițiale, al diminuării binelui până la absența totală, adică, apariția răului. „Această a doua etapă datorează forțelor din natură, așezate acolo de creator, o progresie graduală în diferite faze“[19]. Pe de altă parte, Augustin vede creațiile ca fiind bune, însă a căror bunătate poate fi dispusă ierarhic, creații ce pot deveni parte a răului prin privatio boni, un rău în înțelegerea căruia „Augustin va pleca de la neoplatonici, singurii care au ajuns la ideea că răul nu are existență, că este un accident, o lipsă, o privație. În Eneada a VIII-a, Plotin susține că răul e fie defect, fie excess, e lipsă de măsură, nu e simplă privație, ci adăugire a ceva străin naturii unui lucru.“[20]. Dar măsura despre care vorbea Plotin, acel modus in rebus al latinilor, este de regăsit și la Aristotel, în Etica nicomahică, calea de mijloc între extreme ce poate fi urmată datorită virtuții.
Considerând creația, așadar ființa ori natura, produs al binelui, creația este parte din bine, la fel și ființa, orice creație fiind ipso facto bună[21], și este bună deoarece participă la măsură, formă și ordine (modusspecies și ordo). Totuși, ființa (căreia Augustin îi atribuie unitatea, inteligibilitatea și bunătatea) este creație, iar creația a devenit din nimic, din neființă, care, opusă ființei înțeleasă ca bine, este parte din rău. „Răul își trage obârșia din neantul din care Dumnezeu a creat pe om“[22]. Din această perspectivă, a naturii inerent bune (prin însuși faptul de a fi ființă, așadar, natură), chiar și natura diavolulului[23] este bună în măsura în care este natură, așadar este ordonată, opusă dezordinii, privațiunii formei imanentă răului. Pentru a deveni rea – căci nu poate fi astfel dintru-început, ci trebuie să se muteze – natura trebuie să fie coruptă[24], să-și piardă atributele inițiale, să devină neordonată, haotică. Cum, însă, această pierdere este graduală, și ființele, inițial bune prin faptul de a fi fost create prin voință divină, de Binele suprem, vor fi inegal bune ori rele, vor fi dispuse ierarhic, în trepte, creaturi cu un minus și altele cu un plus de ființă[25], răul fiind, așadar, o descindere pe scara bunătății, îndepărtarea de binele ideal, o oprire în participarea la acest bine și un pas făcut spre neant.
Așadar, la Augustin, răul nu este o simplă absență a binelui, ci lipsa totală. Ori, cum binele este înțeles ca ordine, răul apare nu ca dezordine înțeleasă în sens slab, ci ca haos absolut. Fiind in-creat, răul nu are consistență ontologică, fiind ne-ființat, este absența totală a ființei; răul este, astfel, gândit ca absență a ordinii, ca fiind ceea ce este in-formatin-creatul, ori ceea ce a fost format, creat, dar a cărui natură creată a fost suprimată de forțele naturii. Binele, ca ordine, ca ceea ce a luat ființă din in-format, din neant (în măsura în care se poate vorbi de neant la Augustin, acel ceva aproape de nimic, fără a fi însă nimic, aproape-vidul), apare, atunci, ca născut din rău. Materia brută, piatra din care divinitatea, binele suprem, creează este, iată, chiar răul. Binele se naște din absența binelui, ordinea din absența ordinii, natura și ființa din absența ființei, iar așa cum toate aceste prezențe sunt echivalente binelui, tot așa absențele sunt, rând pe rând, echivalente ale răului. Astfel, ordinea se naște din și i se substituie haosului, ființa este creată din și înlocuiește ne-ființa, iar binele se naște din și dizlocă răul.



Bibliografie

Adămuț, Anton I., Filosofia Sfântului Augustin, Polirom, București, 2001
Augustin, Sfântul, Confesiuni, Humanitas, București, 2005
Chadwick, Henry, Augustin, Humanitas, București, 2006
Mann, William E., „Augustine on Evil and Original Sin“, The Cambridge Companion to Augustine, Eleanore Stump, Norman Kretzmann [eds.], Cambridge University Press, Cambridge, 2001
Pavel, Constantin C.,  Introducere în gândirea Sfântului Augustin, Anastasia, 1998
Constantin C. Pavel, Problema Răului la Fericitul Augustin, Cugetarea, București, 1937




[1] V. Constantin C. Pavel, Problema Răului la Fericitul Augustin, Cugetarea, București, 1937, „Problema răului până la Fericitul Augustin“, pp. 22-24.
[2] V. Anton I. Adămuț, ... p. 138.
[3] Pavel, Problema..., p.24.
[4] Deși o respinge, după cum se va vedea, nu se desprinde întru-totul de platonism, influențele platonice și plotiniene fiind de regăsit în înțelegea creării lumii. Și cum ar fi putut să se rupă cu totul când „Augustin s-a convins că între Platon și Cristos nu era decât un pas mic și simplu de făcut și că învățătura Bisericii era de fapt un platonism pentru cei mulți, un mod pitoresc și alegoric de a te adresa minților nefilozofice [mulțimii-n.n.] cu scopul de a-i face moderați în comportament. Către sfârșitul vieții, mult timp după ce rezervele sale cu privire la anumite elemente din tradiția platonică deveniseră specifice și explicite, Augustin a recunoscut în repetate rânduri cât este de îndatorat lucrărilor neoplatonice.“ (Henry Chadwick,Augustin, Humanitas, București, 2006, p. 40).
[5] Cf. Plato, Timaeus, 29e-30b.
[6] V. Augustin, Confesiuni, 13.33.48.
[7] Cf. Augustin, Conf., 13.33.48.
[8] Augustin, Conf., 12.8.8
[9] V. Adămuț. op. cit., p. 136.
[10] Cf. Mann, op. cit., pp. 42-43.
[11] Cf. Anton I. Adămuț, Filosofia Sfântului Augustin, Polirom, 2001, p. 135, „Augustin nu crede că actul creației a produs un univers organizat așa cum îl vedem noi astăzi. Nu e mai puțin adevărat [...] că noțiunea de creație instantanee sugerează filosofilor un fel de scamatorie, și Augustin observă că lumea e un proces în desfășurare.“
[12] Răul, pentru Plotin, a cărui influență asupra gândirii augustiniene nu este neglijabilă, reprezenta o lipsă de ființă-și-bine (v. Henry Chadwick, Augustin, Humanitas, București, 2006, p. 33.).
[13] Augustin, Confesiuni, 3.7.12.
[14] V. Adămuț, op. cit., p. 139.
[15] Adămuț, op. cit., p.140
[16] Adămuț, op. cit., p. 141.
[17] V. William E. Mann, „Augustine on Evil and Original Sin“, în The Cambridge Companion to Augustine, Eleanore Stump, Norman Kretzmann [eds.], Cambridge University Press, Cambridge, 2001.
[18] Cf. Pavel, Problema..., „Problema răului la Fericitul Augustin“, esp. pp. 33-45.
[19] Adămuț, loc. cit.
[20] Adămuț...138.
[21] Cf. Constantin C. Pavel, Introducere în gândirea Sfântului Augustin, Anastasia, 1998, p.104 și Pavel, Problema răului..., p. 34.
[22] Pavel, Introducere în..., p. 105 și Adămuț, op. cit., p. 139..
[23] V. Adămuț, op. cit., p. 139, 144.
[24] Cf. Pavel, Intro., p. 107, „Dacă natura în sine nu e un rău, după cum am stabilit, atunci răul nu poate fi, în raport cu nature, decât un fel de contra natură. El este o corupție a naturii. [...] Răul este un defect, nu o proprietate a naturii. Binele naturii, fiind suscetibil prin structura sa însăși de bine muabil, de schimbare în plus sau în minus, face posibil, prin aceasta, răul.“
[25] V. Pavel, Problema..., p. 35.




*Cei care vor sa scrie pe blogul Offshore o pot face acum! Fiecare lucrare in parte va fi analizata. Daca va indeplini cerintele unei lucrari academice sau daca prezinta un potential, va fi publicata. Trimite lucrarea ta la: Offshore.musicprod@yahoo.com.

7 comentarii:

Dragos FRD spunea...

Bun, sa zicem ca am inteles cum e la Augustin. Binele se naste din Rau si, pe masura ce se altereaza, devine iarasi Rau. Ca si chimist (desi problema tine mai degraba de fizica), as zice ca si Haosul are si el legile lui dupa care functioneaza si in aceste legi exista de fapt germenele ordinii ulterioare. Binele e continut in Rau, Raul in Bine...in acest caz, de ce am trata Binele si Raul ca doua stari antagonice si nu ca parti ale aceleiasi monede?

Offshore spunea...

Pai asta sunt. Nu stiu cum ai citit, dar in principiu vorbim de o complementaritate care incepe dinspre bine, cel putin in cazul lui Augustin. Gandeste la o problema de logica: Ai un cerc care reprezinta Binele, iar in el se afla raul.

Dragos FRD spunea...

Ah!, in sfârsit...Ma luasem dupa "Așadar, la Augustin, răul nu este o simplă absență a binelui, ci lipsa totală". Am avut o discutie mai ... dificila acum ceva vreme cu o persoana la a carei parere despre mine tin destul de mult si m-a tot bosocrodit pentru ca am zis ca Binele si Raul sunt impletite suficient de strâns incât nu le poti separa, deriva unul din altul, se transforma unul in altul....pur si simplu nu poti concluziona ca exista Bine Absolut si Rau Absolut, it is a never ending story.

Multumesc pentru articol (l-am citit in mai multe reprize, ca e cam dens) si pentru raspuns. Dar (caci exista si un "dar") mai am o intrebare: daca Bine Absolut si Rau Absolut nu exista...mai are sens sa vorbim de existenta Raiului sau Iadului?

Offshore spunea...

Dragos: Sa spunem ca la Augustin exista Binele, iar raul se afla in lumea Binelui. Cam asta ar fi argumentul lui Augustin. Cat despre intrebarea ta, citeste "Despre draci si ingeri" si acolo o sa vezi ca primesti raspunsul. In principiu, personal pot spune, eu nu cred in existenta raiului si a iadului, sunt doar niste povesti interesante care-l fac pe om sa traiasca printre stele, sa aiba idealuri ascetice, cum ar spune Nietzsche, idealuri care il fac sa se indeparteze de viata sa concreta, de pe pamant.

Dragos FRD spunea...

Multumesc pentru raspuns. Si imi exprim regretul ca nu prea comenteaza nimeni o asemenea tema pe care o consider extrem de interesanta. Cine stie?, poate ar mai trebui sa reduci complexitatea articolului...Parerea mea!

Dragos FRD spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Offshore spunea...

Dragos@ Articolele de genul acesta nu si propun sa atraga comentarii, ele sunt in genul wikipedia, pentru cei care au nevoie de o indrumare sau de un proiect util de a se familiariza cu anumite concepte. Am foarte multi cititori care nu comenteaza si care se regasesc in statistici,acestia sunt cei care cauta articole de genul...

Faceți căutări pe acest blog