Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

vineri, 28 mai 2010

Epicureismul sau Despre o filosofie a plăcerii






          Rolul filosofiei, în accepţiunea lui Epicur, se reduce la fericire, libertate şi o viaţă lipsită de orice griji ce puteau fi provocate sau conturate de jocul concursului de împrejurări. „Adept al teoriei atomiste a lui Democrit, Epicur consideră că nu există nimic în lume decât atomii şi spaţiul gol, care le permite acestora să se mişte încontinuu, cu o viteză aproape infinită, şi că nimic nu se naşte din nimic, nici chiar prin voinţa zeilor. El reduce astfel fenomenele naturii la cauze materiale. Toate lucrurile apar prin combinarea atomilor şi dispar prin separarea acestora, deci, în realitate, nu există naştere şi moarte în univers.“[1] De ce au rost aceste specificaţii? Pentru a putea ajunge la doctrina sa etică. Pentru a putea parcurge obârşia filosofiei sale.
            Din ciocnirea atomilor rezultă şi libertatea omului, căci spontaneitatea este cea care guvernează sufletul, şi nu o raţiune divină. Avem, deci, portretul omului ce se lasă condus de plăceri, scopul său fiind tocmai fericirea. Iar aceasta, la rândul ei, este strâns legată de fuga de durere. În calitatea celui care se lasă condus de plăcere, omul fuge de rău şi, deci, ajunge la Bine. Propriu-zis, binele nu mai este transcendent, el nu mai ţine de un cadru ce organizează întreaga natură, ci de o simplă fugă de durere care presupune tocmai o aplecare spre plăcere. Aşa zisa autonomie a omului este prefăcută şi văzută ca o lipsă a disconfortului. Omul este liber doar dacă se rupe de acele elemente care-i creează impresia că este încorsetat. În toată babilonia lui Epicur găsim şi un soi de tipuri de plăceri. Avem, aşadar, plăceri naturale şi necesare (acele lucruri care trebuie făcute cu moderaţie), plăceri naturale, dar necesare (a înlocui o plăcere naturală cu una sofisticată) şi plăceri nenaturale şi nenecesare (viciile).
            În scrisoarea către Menoikeos, ni se arată drumul filosofiei care ar trebui să fie cert, să nu se lase falsificat de temerile cu care se înhaţă gloata, să fie demn, să privească viaţa cu tăria celui care nu se lasă copleşit de teamă. Atitudinea profilactică a omului nu este demnă pentru cel ce se îndeletniceşte cu filosofia, pentru el avem o atitudine cabalistică, demnă, ce duce spre o asumare a tuturor costurilor. Moartea, cel mai înfricoşător gând, ni se spune în scrisoare, nu are nici o legătură cu noi, ea ţine de nefiinţă, în timp ce noi suntem sau avem fiinţă. Din acest joc apare şi plăcerea. Omul, după ce îşi conştientizează statutul, poate, acum, să se întoarcă cu adevărat către nevoile sale reale. După ce îşi asumă costurile, fără să vrea doar beneficii, omul poate să ajungă la adevărata sa esenţă, iar aceasta ţine de instinctul de conservare, cel care îi spune că trebuie să fugă de durere şi, astfel, să se lase condus de plăcere. Scopul vieţii fericite este tocmai acest joc care îi permite să se lase sedus de latenţa plăcerii. „Prin urmare, constatăm că plăcerea este cel dintâi bun al nostru, care ne este propriu. O luăm drept punct de plecare al fiecărei preferinţe şi al fiecărei aversiuni şi ne întoarcem spre ea apreciind orice bun cu ajutorul afectelor noastre, luate drept criterii. Deoarece plăcerea este primul dintre bunurile înnăscute, de aceea nu trebuie să alegem orice fel de plăcere, ci adesea să renunţăm la multe, când din ele decurge pentru noi o neplăcere şi mai mare. De multe ori considerăm unele suferinţe preferabile plăcerilor, dacă suportarea îndelungată a unor chinuri aduce în cele din urmă o plăcere sporită. De aceea, nu orice fel de plăcere este de ales, întocmai după cum nu toate sau orice suferinţă este un rău.“[2] Cu toate acestea, plăcerea nu se reduce la o desfătare continuă, fără de limite.
            Prin plăcere înţelegem un scop al vieţii, care presupune tocmai o fugă de senzualitatea viciilor. Plăcerile reprezintă calea naturală de a ajunge la esenţa devenirii noastre. Prin plăceri, care ajută omul să se cunoască, înţelegem, în fapt, o posibilitate fermă de a te opune pornirilor animalice, carnale, cele care presupun desfrâul şi desfătarea cu tot felul de motive obscure. Iată şi o maximă care înfăţişează exact acest joc: „Lăcomia care se foloseşte de mijloace murdare este mârşavă. Dacă mijloacele sunt corecte, este o ruşine; căci este foarte urât să dai frâu liber pornirilor înjositoare ale avariţiei, chiar şi atunci când dreptatea este respectată.“ În măsura în care acceptăm că omul este singurul care se joacă cu destinul său, trebuie să vedem şi faptul că nu există nici un principiu care să-i ordoneze mersul natural al lucrurilor. Diogenes Laertios spunea că prevestirile[3], de orice fel, erau negate de Epicur.
            Odată cu Epicur, filosofia antică este transpusă într-un nou plan. Binele transcendent avea să devină un bine mundan. Epicur înlătură fâşia cu care se îmbracă binele inteligibil şi îl coboară în spaţiul factual al omului. Foarte mulţi comentatori văd în acest soi de interpretare o perspectivă ce aduce în prim plan hedonismul. Însă, cu siguranţă, în primă fază, dacă privim cât mai limitat, putem spune că este vorba de un soi de hedonism. Dar, dacă ne uităm şi încercăm să pătrundem cu adevărat în sfera gândirii sale, putem să vedem că ceea ce şi-a propus a constat, de fapt, în a înlătura aerul ascunsului ce ţinea de lumea ideală şi, astfel, de a pune în locul lui ceva vioi, palpabil. Dorinţa şi teama sunt funcţii ce ţin de plăcere. Deşi antagonice, ele întreţin acel joc spontan care avea să arate sfera reală a omului. Prin plăcere ajungem la Binele suprem, ea fiind singura care ne poate distruge sau care ne poate înălţa. „Hedonismul epicureic nu conduce către libertinaj şi exces, ci la o viaţă liniştită; căci nefericirea oamenilor izvorăşte fie din teamă, fie din dorinţe fără limită ori zadarnice, iar dacă acestea pot fi înfrânate, abia atunci pot fi gustate binecuvântările raţiunii. Înţeleptul nu-şi va înmulţi dorinţele, deoarece aceasta înseamnă să-şi înmulţească sursele durerii, ci îşi va reduce la minimum dorinţele.“[4]
            Epicur îşi elaborează gândurile sub forma unor maxime sau chiar aforisme. El era cunoscut pentru simplitatea cu care erau certificate şi prezentate toate problemele de ordin dialectic sau chiar filosofic. Era clar şi precis, încât discipolii nu mai aveau cum să-l completeze. Cu alte cuvinte, Epicur se exprima şi pentru cei din jurul lui. După spusele sale, filosofia anterioară nu făcea decât să înlăture spiritul uman, să-l îndepărteze de adevărata cunoaştere. După cum bine ştim, Lucreţiu este cel care expune epicureismul într-o formă elaborată, cel puţin într-o formă apropiată de Epicur. Din marea de lucrări atribuite lui Epicur, nu au mai ajuns la noi decât foarte puţine. Ce-i drept, ne-au rămas cele trei scrisori (Scrisoarea către Menoikeos, Scrisoarea către Pythokles, Scrisoarea către Herodot) şi anumite maxime esenţiale. Însă, filosofia sa poate fi cunoscută în poemul scris de Lucreţiu, De rerum natura (Nu-i cu putinţă, de-asemenea, să crezi că ʼn întinderea lumii / Zeii îşi au undeva prea sfintele lor locuinţe, / Căci a zeităţilor fire e gingaşă, mult depărtată / De ale noastre simţiri: de-abia mintea-i în stare sʼo prindă.)[5] Poemul naturii întruchipează spiritul lui Epicur şi iscusinţa lui Lucreţiu de a pune gândurile acestuia în versuri. În acest sens, poemul scoate la iveală tocmai ideea de joc şi de naturaleţe cu care ne obişnuise Epicur în scrisori.
            Libertatea, din perspectiva de faţă, se desprinde latent din focul spontaneităţii. Propriu-zis, calea naturală a lucrurilor capătă consistenţă în spaţiul mişcării spontane. Orice fapt este întemeiat şi natural dacă urmează făgaşul libertăţii genuine. „Nu există, spunea adesea Epicur, necesitatea de a trăi în necesitate; libertatea noastră nu apare din exterior, ci este sădită în însăşi natură. În natură, ordinea necesară a mişcărilor este completată de mişcări întâmplătoare, spontane; în caz contrar ar trebui să înaintăm pe firul neîntrerupt al cauzelor şi efectelor până la o cauză ultimă, care este totodată şi cauză finală, aşa cum susţineau stoicii.“[6] Totuşi, orânduirea naturală este dată de poziţia fermă dintre bine şi rău. Un lucru este bun abia atunci când răul este învins. Jocul care le-ar putea pune în spaţiul melanjului ar putea fi echivalent cu o stare de dezechilibru, o cale care ar produce, în ultimă instanţă, durerea. Este foarte important să vedem etica lui Epicur ca pe o insulă a dinamicii. Fericirea este, conform ipotezei de lucru, un stadiu care presupune echilibrul. Căci orice forţă vine cu necesitate să o dărâme pe cealaltă în timp ce totul se revarsă la fel de necesar prudent şi calculat. „Fericirea depinde de această prudenţă, care, la rândul ei, depinde de libera voinţă a omului.“[7]  Accentul cade pe voinţa omului care nu se mai lasă sedus de idealurile ascetice, cum ar spune Nietzsche. „Omul este în stare de libertate, fiind natură care gândeşte, care se îndreaptă deliberat către ceva, care vrea şi optează şi acţionează întru atingerea scopului.“[8]
            La fel ca epicureismul, stoicismul vede în filosofie, o modalitatea de a ajunge la fericire. Virtutea este cea care-l pune în acord pe om cu voinţa divină şi cu întreaga natură. (Trăieşte conform naturii) A trăi în acord cu natura, pentru stoci, înseamnă a te lăsa călăuzit de logos şi astfel a ajunge la acea conduită autentică de a fi întru-divinitate. Dacă, pentru epicureism, scopul vieţii este tot fericirea, dar cea care este dată de viaţa concretă a individului, cu toate costurile şi beneficiile incluse, pentru stoici, fericirea ţine de virtutea cu care te opui plăcerilor. Avem, deci, un soi de rădăcină comună între cele două concepţii, cu precizarea că, epicureismul rămâne totuşi concret, în timp ce stoicismul aclamă cu precădere divinitatea. „De aceea scopul poate fi definit ca o viaţă în acord cu natura sau, cu alte cuvinte, în acord cu propria noastră natură umană, ca şi cu aceea a universului, o viaţă în care ne abţinem de la orice acţiune oprită de legea comună pentru toate lucrurile, adică dreapta raţiune care străbate toate lucrurile şi este identică cu acel Zeus conducător care orânduieşte tot ce există.“[9] În concluzie, fie că vorbim de epicureism sau stoicism, ideea care trebuie să ne rămână ţine de modul în care filosofia începe să se aplece către viaţa cotidiană a omului. Epicureismul, chiar dacă se aseamănă stoicismului, într-o măsură mai mare sau mai mică, îşi propune să fie mai mult decât o simplă teorie utilitaristă prin care omul trebuie să-şi calculeze costurile sau beneficiile, aduce, propriu-zis, filosofia în spaţiul factual al omului şi îl obligă să fie în acord cu propriile sale nevoi.  
           



[1] Adriana Neacşu , Istoria filosofiei antice, Editura Universitaria, Craiova, 2009, pp. 153-154.
[2] Epicur,  ,,Trei scrisori, Maximele fundamentale, Gnomologicum Vaticanumʼʼ, Epicurea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, pp. 85-86.
[3] Vezi Diogenes Laertios, Despre Vieţile şi Doctrinele Filozofilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1963, pp. 490-506.
[4] Frederick Copleston, Istoria Filosofiei - Grecia şi Roma, Editura All, Bucureşti, 2008, p. 365.
[5] Vezi Lucretiu, Poemul naturii,  Editura Bucovina, București, 1947.
[6] Marin Constantin, Ethos elenistic - Cunoaştere şi libertate, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 41.
[7] C.A. Vicol, Epicur - Omul, gândirea, opera alese, Fundaţia Regelui Mihai, Bucureşti, 1947, p.88.
[8] Gh. Vlăduţescu, Etica lui Epicur, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 53.
[9] Vezi Diog. Laert. , p. 354.                       

11 comentarii:

Dreamer spunea...

Nu am citit prea multe despre Epicur, dar imi place " naturaletea", modul in care prezinta lucrurile. E interesanta si comparatia dintre epicureism si stoicism.

Offshore spunea...

dreamer: si care ar fi legatura dintre ele?

dreamer spunea...

Sunt la scoala? Bine. Cred ca raspunsul ar fi cautarea placerii.

dreamer spunea...

Sau a fericirii...

Offshore spunea...

Dreamer: A fericirii.Placerea este doar mijloc, asa. Si care este punctul care separa cele doua conceptii?

Dreamer spunea...

Domnule profesor, diferenta ar consta in faptul ca unii pun accent pe vointa individului, iar altii adauga si vointa divina si urmaresc ajungerea la virtute.

Offshore spunea...

Dreamer: Nu sunt profesor, dar nu mi place sa primesc comentarii daca nu este citit articolul. Acum stiu ca este! :)

dreamer spunea...

Intotdeauna citesc articolele inainte sa comentez. A scrie comentarii doar ca sa te afli in treaba, nu ma caracterizeaza. Tine minte asta pe viitor. Nu-mi place superficialitatea.

Anonim spunea...

Tine mine, offshore! Ai grija!

Offshore spunea...

Anonim@ la ce sa am grija?

Lucretius spunea...

Libertatea rezultată din ciocnirea atomilor...Epicur vede ciocnire unde Lucrețiu vede fugă haotică...atomii în clinamen, fuga zăpăcită dintr-o ordine oarecare, prestabilită (?)...avînd ca rezultat libertatea, fericirea...Haosul ca fericire? Nebunia liberă, ferice? Nu sînt, de fapt, smintiții fericiți? Nebunii și oamenii liberi, nebunii sau oamenii liberi - distincția eate abia vizibilă, căci trebuie să fii nebun spre a te vedea liber...și liber spre a te vedea nebun.

Faceți căutări pe acest blog