Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

duminică, 18 aprilie 2010

Dualism, psihologie, deşertăciune




        Cea mai veche cutumă care ne macină se află în deşertul dualismului. Orice om priveşte prin prisma jocului dintre bine şi rău. Nimeni nu scapă de această himeră care ne prinde de unde poate. Nici nu avem cum, avem ziuă şi noapte, cald şi rece, întuneric şi lumină, apă şi foc. Elemente care aduc o „simbolistică“ la pachet. Elemente care sunt diferite, dar care trebuie puse în oglindă, scoase din întuneric şi dezvelite în lumină. Răul este nemilos doar dacă ne raportăm la bunătate. Caldul este necesar în frig, iar apa stinge focul. Vechii greci gândeau esenţa lumii prin deschidere în spaţiul unui element primordial. Ba chiar, le combinau. Toţi căutau să afle răspunsuri la întrebări fundamentale. Noi, precum grecii, căutăm să găsim răspunsuri, însă privirea nu mai este aceeaşi, curajul şi tăria de a te lăsa sedus de importanţa mirajului a dispărut aproape complet. În concretul zilelor noastre căutăm să ne desăvârşim şi să ne păcălim. Dualismul este necesar la nivelul discursului şi al analizei. Nu poţi să spui, de exemplu, că un om este bun dacă a salvat de la înec pe cineva de dimineaţă şi a omorât, apoi, spre seară, pe altcineva. Cum îl judeci? Normal, după legea în vigoare. După legea creştină, morală. Dar, acest soi de experiment îţi arată necesitatea dualismului, care este valabil până la un anumit punct. Mă gândesc, cum poţi să judeci dragostea? Nu ai cum.  În sorgintea reală a esenţei noastre stă devenirea. Omul nu poate să înţeleagă procesul devenirii şi atunci face apel la dualism. Noi, ca să putem cuprinde cu mintea, trebuie să simplificăm, să abstractizăm, să aducem un spaţiu coercitiv care îşi propune să dezbine un spaţiu nemilos. Ar fi cumplit să vorbim aşa cum ar vorbi inconştientul cu noi. Pur şi simplu, a fi nebun ar fi echivalent cu a fi om. Şi atunci, limităm! Cu alte cuvinte, strângem ceea nu poate să fie strâns. Argumentăm şi fabricăm superficial un domeniu ce nu are domeniu. Însăşi conceptul de „domeniu“ aduce cu sine ideea de strângere. Omul este construit să disece, iar acest fruct care ne este propriu îl găsim şi la maimuţe, precum şi la alte animale ce se aseamănă izbitor cu noi. Psihologia este exemplul concret de naivitate. Psihologii chiar pleacă de la premisa că omul este în cutare fel. Mi-e milă de noi, o să ajungem să fim cu adevărat ca nişte roboţi. Bonobii, care sunt strămoşii noştri, când se uită în oglindă, se sperie la propriu de imaginea care îi întruchipează. Omul, când se uită în oglindă, vede, sau ar trebui să vadă, mai mult decât un subiect gol care aşteaptă să fie îndopat cu norme.  Am uitat să ne mai mirăm de noi, vorbim de noi de parcă am fi nişte conserve cu peşte ce aşteaptă să fie devorate. Atitudinea grecească a sucombat cu totul, în timp ce atitudinea flecară a căpătat conotaţii monumentale. 
  

Offshore ascultă:

7 comentarii:

Mister Androgenious spunea...

mda,legat de constructia lumii,exista principiul dualitatii...in plus,chiar fiinta umana este ambivalenta si chiar nu putem vorbi de un barbat sau sa- deswcriem fara a spune ca este si femeie deopotriva....traim dual...traim amb ivalent...pentru asta existam....

septembrie spunea...

Da, sa recunoastem si sa intelegem opusul...dar oare ne putem restabili echilibrul? Oare de ce am ales sa fac un master in stiinte juridice? [apropo, maine am examen dar mintea imi fuge la dualism :)] Pentru-ca am crezut ca pot schimba ceva in balanta judecatii...dar sunt prea mic. Tot ce zic eu ca e bine e eclipsat de raul care castiga mereu. Si imi vine in minte Descartes.
Astazi dualismul, e cumva legatura intre vechi si nou. Doar trebuie sa reusim sa o stabilim. Si e cat se poate de umanan. Pe masura ce crestem, creierul nostru asimilieaza noi si noi informatii, imagini...Treci prin acelasi loc, de sute de ori, si de fiecare data vezi ceva nou. In subconstient este deja stocat imaginea a ceea ce ai vazut in trecut. Vrem nu vrem, suntem stransi legati de Univers, traim pe lungimea lui de unda. Nu putem nega asta si nu o putem schimba.
Ne uitam in oglinda...si vedem de fapt ce vor altii sa vada, nu ne mai vedem personalitatea, adevarata infatisare. Trebuie sa existam dupa un tipar anume, nu dupa cum ne-am nascut si ne-am dezvoltat. Si da, raspundem automat, luam decizii si reactionam "in pas cu moda". Se poarta aia sau aia ci nu ce ne sta bine si ce ne pune in valoare. Ne temem sa nu fim izgoniti dintr-o societate gaunoasa. Ne temem sa nu ne pierdem nonvalorile in defavoarea valorilor. E la moda sa spui "tu si fata" e perimat sa fi respectuos. Libertatea o confundam cu ceea ce avem chef sa facem si sa fim ..
Sa nu uitam ca se cunosc mai multe forme de dualism, gnostic,maniehism, bogomilism..
Ma intreb totusi cate cuvinte incap aici sa scriu? E vreo limita?

Offshore spunea...

Septembrie@ cuvinte pot fi cate vrei tu, dar importanta este ideea. Cantitatea nu a fost niciodata un etalon al calitatii. Este important sa constientizam dualismul, dar sa nu l luam ca reper general valabil - sa facem afirmtii de genul: x este bun, y este rau. Cand vorbim de oameni subiectul devine sensibil. Mult succes la examen.

septembrie spunea...

Multumesc

silvia spunea...

A echilibra balanta propriei noastre umanitati mi se pare un lucru greu de facut. Si nu ma refer la mine, personal, ci la societatea de azi. Probabil ca multi inteleg dualismul ca o forma de supravietuire, insa prefer sa fiu nebuna, decat un domeniu si atat.

Offshore spunea...

Silvia@ nu se spune ca nebunii sunt frumosi? oare de ce? :)

Offshore spunea...

Mister Androgenious@ este prea mult spus, nu traim deloc dual, analizam dual, este o diferenta, totusi...

Faceți căutări pe acest blog