Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

joi, 25 februarie 2010

Moartea artei

       Artistul este cel care exprimă adevărul absolut în formă artistică. Deci, exista un adevăr absolut, iar arta are capacitatea de a exprima, în formă sensibilă, absolutul. În ce măsură gândirea filosofică contribuie şi se regăseşte în artă? Impresioniştii sunt influenţaţi de cercetările lui Bergson. Cubiştii – revenirea la gândirea pitagoreică. Kant pleacă de la ideea că fiinţa umană este limitată și, astfel, cunoaşterea umană este limitată. Astfel, ideea de absolut este relativizată şi adusă pe pământ, din punct de vedere epistemic, ca idee a raţiunii umane. Rezultă că realitatea obiectivă absolută este recunoscută ca indemonstrabilă, iar Kant este un precursor a lui Nietzsche, cu Dumnezeu a murit. Problema demonstraţiei existenţei lui Dumnezeu nu mai interesează gândirea umană. Pe de altă parte, în măsura în care Kant afirmă ca avem o cunoaştere limitată, el mai invocă şi ideea că, prin cunoaştere, se dă autonomie sensibilului şi cunoaşterii de tip sensibil. În final, această cunoaştere, afirmă el, este non-conceptuală. Pentru artă, este deja importantă recunoaşterea ca formă de cunoaştere. Kant nu afirmă că prin artă putem ajunge la o cunoaştere de tip epistemic. Astfel, arta are de câştigat, iar prin recunoaşterea acestei autonomii, Kant ajunge la judecarea de gust ce se bazează pe o antinomie – este, pe de o parte, subiectivă, iar pe de altă parte, are pretenţia de obiectivitate. Avem astfel o judecată de tip determinativ (de la universal spre individual) şi una reflexivă (porneşte de la individual şi are pretenţia de universalitate). Kant reuşeşte să pună în mişcare o serie de idei, un mod făuritor, care se scoate de sub făgaşul rigidităţii.
Hegel încearcă să restaureze absolutul. Arta, din perspectiva câstigată la Kant, acum, este reîntoarsă şi gândită altfel. Contribuţia lui Hegel, cel puţin din această perspectivă, este de a aduce spiritul în plin plan. Arta este pârghia prin care se eliberează spiritul. Spiritul conţine germenii tuturor lucrurilor. Spirit ca dynamis. Heideggerian spus, spirit ca fapt de-a-fi-în-lume. Spiritul mai apare şi ca sinteză, ca mod de acumulare, de devenire. Prin această devenire a spiritului, ideea de adevăr intră în istorie. La nivelul artei, ca mod de manifestare a spiritului, putem să descoperim o altă procesualitate ca mod de devenire a spiritului în istorie. Există, propriu-zis, trei tipuri de mişcări istorice, mişcări ce se derulează simultan. Pentru a le înţelege, trebuie să ne raportăm la relaţia: conţinut-formă. Avem conţinut (spirit), formă (copia) – şi, de aici, o istoricitate în trei timpi - simbolic, clasic, romantic. Din punctul de vedere al lui Hegel, gândirea simbolică se găseşte cel mai mult în arta egipteană. Întreaga artă egipteană, de pildă, semnalează că există chiar o interferenţă prin care se folosesc complexe de arhitecturi, o gândire schiţată arhitectural, şi nu strict artistic. Etapa clasică, prin excelenţă, este cultura greacă. Aici avem un acord perfect între conţinut şi formă, dar în limitele impuse de materialitate. Ideea este pusă în scenă, însă materialul este cel care influenţează şi limitează întreg procesul. Acordul acesta se dezvăluie în limitele naturalului. Omul, pentru Hegel, în lumea naturii, este forma cea mai încărcată de semnificaţii. Din acest punct, arta greacă clasică instaurează rolulului devenirii omului. A treia fază, romanticul, se găseşte în religiosul de tip creştin. Partea ideatică se îmbogăţeşte prin intermediul gândirii creştine (omul având natură divină şi umană). Forma artistică, în romantism, pare a pierde din materialitate şi deci, din conţinut. Forma acestei perspective este depăşită de spirit. Arta, plecând de aici, ajunge la religie, iar apoi, spiritul ajunge în filosofie.
Tot aşa, la Hegel, avem o ierarhizare a artelor: arhitectura, sculptura, pictura, muzica și cuvântul. O altă formă ce derivă de aici este dizolvarea artei în religie.
Hegel – arta de tip poetic este arta înaltă, cea clasică, pentru că eroii homerici sunt esenţiali ca substanţă în formă individuală. Eroul de tip homeric este emblemantic pentru această etapă. În opoziţie, în perioada modernităţii, se trece la o stare ce este incompatibilă cu artele frumoase. Ordinea lumii este una prozaică, omul s-a închis în sine, cultura dominantă este cea aflată sub semnul intelectului care lucrează cu intuiţii. Această lume se opune vieţii eroice, vezi Nietzsche, omul care nu are norme de conduită. În acest fel, moartea artei a fost înţeleasă prost, şi chiar discutată altfel, căci prin această sucombare, Hegel nu încearcă decât să zică că arta a fost acapartă şi de alte domenii. Avem exemplul complet al religiosului care, prin pârghia întinsă de romantism, face trecerea exhaustivă a unei lumi într-o potenţă accesibilă şi făuritoare de transcendent. Opera, în acest fel, duce, trimite, transpune omul din lumea materială în cea ideală, în acord cu Dumnezeu, dacă ar fi să abordăm problema având un unghi de vedere creştin.


11 comentarii:

Andrei spunea...

Si unde e moartea artei, ca n-am inteles?

Offshore spunea...

Andrei: moartea artei se regaseste in tehne, in modul in care este preluata in chip strict pragmatic. Moartea artei, la Hegel, trebuie inteleasa ca trecere dintr un plan in altul.

simplu spunea...

Cred ca este vorba nu atat de moartea artei, cat mai ales de transformarea ei, de transpunerea ei intr-o alta dimensiune.

Offshore spunea...

simplu: asa zic si eu.

simplu spunea...

Nu orice om este capabil sa produca arta. Trebuie sa ai acel geniu creator, sa fii inzestrat cu o imaginatie "naturala", pe care sa le eliberezi prin arta.
Cand intelectul isi pune amprenta asupra artei, ea devine inchistata.

Dintre arte imi place cel mai mult muzica.

simplu spunea...

Spui tu sau zice Hegel? :)

Offshore spunea...

simplu: eu spun ce zice hegel. tema mortii artei apare in istorie legata de numele lui Hegel, nu de al meu. cat despre prima problema, si eu prefer muzica, dar vezi, pentru hegel, muzica este abia pe penultimul loc. aici nu sunt de acord cu el, si eu zic ca muzica ar trebui sa ocupe un lov fruntas:)

Mihnea spunea...

@ offshore : penultima intr-un lant evolutiv, in alti termeni, doar arta cuvantului este mai inalta, pentru ca de acolo apare filosofia. Deci chiar si la Hegel, muzica e pretty high up the list. Ierarhia lui Nietzsche din Nasterea Tragediei este de altfel similara.

Offshore spunea...

mihnea: ai uitat sa ti treci linkul blogului, nu vrei sa te citeasca lumea? ar fi pacat. revenind la arta, asa o fi, tin minte ca anul trecut canm am scris lucrarea cu muzicalitatea artistului, muzica era comparata cu arhitectura, deci, oarecum era undeva sus. altfel spus, din ce mi aduc aminte, Hegel insui recunostea ca domeniul muzicii este strain, relatand chiar f putin despre.

La Rose Jaune spunea...

As fi curioasa sa aflu cum interpreteaza filosofia arta/creatia contemporana...

Offshore spunea...

la rose: te astept la facultatea de filosofie, sunt cateva cursuri interesante, si obositoare daca stai 4 ore acolo, dar sincer nu ti pot raspunde in numele "filosofie", ci in numele meu - arta conteporană nu este deloc contemporană, vorba aceea - nimic nu se pierde, totul se reciclează. insa aici am in vedere arta contemporană adevarată. In schimb, mascarada de la metrou, unde tot felul de pseudoartisti isi etaleaza creatia, mi se pare dezgustatoare.

Faceți căutări pe acest blog