Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

luni, 26 octombrie 2009

Elogiul femeii ideale












     De ce simt nevoia să mă justific? De parcă ar exista un tribunal care trebuie să mă condamne pentru ceea ce fac. Printre linii, aşa sunt eu. Şi totuşi, nu sunt nimic. Alunec în deşertul fiinţei şi mă cutremur, pe zi ce trece, mai mult, tot mai mult… În fiecare zi ne mutilăm dorinţele prin ceea ce facem. Cred că viaţa este doar un truc prin care trec doar trişorii. Doar cei care vorbesc încet, care se lasă în spatele lucrurilor. Câştigă trişorii pentru că însăşi viaţa este un truc. Cei care stau cu faţa nepătată sunt cei care sufocă orice speranţă divină. Dorinţa, mereu am ascuns acest subiect, care este în esenţă ridicol, dar da, am nevoie de ceva acum, am nevoie de o funie care să mă scoată de aici, din mine, din acest conglomerat de forţe incisive care mă străpung cu inconsecvenţele produse tot de mine!Am ajuns să fug de masca mea. Am ajuns să cutremur nopţile pentru că ele sunt cele care nu mă mint. Noaptea îmi oferă ceea ce ar trebui să-mi oferi tu - linişte. Dacă o să iubesc vreodată, atunci ea ar trebui să fie precum noaptea. Să mă adoarmă sau, chiar mai mult, să mă judece cu liniştea. Iubirea este acea luptă care urlă tacit în tine. Este ura care zâmbeşte. Dacă iubirea ar purta o mască, atunci aceasta ar înfăţişa însăşi iubirea. Tot aşa, tu ar trebui să porţi mereu masca copilăriei tale, să-mi arăţi că în tine se strâng toate zeiţele nopţii. Tot tu ar trebui să aluneci, aşa cum numai şarpele poate, prin deşertul meu, să poţi să trezeşti din mine tot ceea ce este mort, fără de vlagă. Cu tine, drumul ar trebui să fie scurt, străzile ar trebui să se mire că le petrecem. Prin tine, visul, acum împărtăşit, s-ar împotrivi, mi-ar spune să nu mă mai mint, căci lumea văzută prin tine este doar prin tine şi nimic mai mult. Setea să ne soarbă unul pe altul, să ne cuprindă, iar minciuna să devină adevărul nostru. Tu ar trebui să ai naţuraleţea în vene, iar spontaneintatea ar fi a doua ta casă. Fuga de tine o să fie fuga de mine, iar durerea o să pocnească aşa cum numai dansul o poate face. Şi-mi cer scuze acum, poate că tu nu exişti sau poate că eşti undeva departe, aşa de departe încât durerea urlă în mine, aşa de aproape încât nu te văd. De fapt, depărtarea este, până la urmă, o nevoie subită de apropiere, o lacrimă ce tinde să te vindece, să-ţi închidă rănile, aşa cum minciuna poate fi dulce. Noapte bună. 

miercuri, 14 octombrie 2009

Sursa înţelegerii prime

     Nu sunt în stare să-mi scriu propriul jurnal. Un jurnal ar trebuie să reprezinte acel loc în care se strâng toate frustările tale, toate răspunsurile ascunse şi nevăzute, orice, chiar şi nimicul împăturit sub stele. Şi, uite că acum scriu, mă ascund iarăşi sub aceste rânduri, sub tot felul de aparenţe şi frustrări meschine. Încerc să văd omul din mine sau, cel puțin pentru o clipă, omul care a rămas sedus de ipoteza singurătăţii. Nu fug de lume, nici ea de mine, dar, totuşi, simt că mă învelesc cu o pătură goală.

*Cred că avem cuvinte şterse...






*Cred că avem cuvinte şterse...

Faceți căutări pe acest blog