Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

duminică, 20 septembrie 2009

Voinţa de putere


            Articolul de faţă îşi propune să ofere o perspectivă cât mai cuprinzătoare a voinţei de putere. Privit din punctul de vedere al evoluţiei de ansamblu a istoriei culturii europene, Nietzsche reprezintă punctul de intersecţie al tuturor conceptelor fundamentale care alcătuiesc aparatul ultim al filosofiei. Este necesar să evidenţiez faptul că voinţa de putere apare ca sinteză a forţelor. Totodată, privită într-o manieră cât mai aproape de complet, voinţa de putere îşi găseşte sâmburele în mecanismul veşnicei reîntoarceri. În pofida oricărei tentaţii, lucrarea se învârte în jurul acestor aspecte. Ieşind puţin din cadrul lucrării, pot spune, fără nicio urmă de îndoială, că Nietzsche doreşte să ne împărtăşească, pe lângă marea sa înţelepciune filosofică, o trăire sufletească, un nucleu ce este creionat de limbaj, un cumul aproape obligatoriu de sentimente. Filosoful iese din tipare, nimiceşte, construieşte, doar pentru a ajunge la trăirea autentică. Astfel, orice formulare nietzscheană are, în cele din urmă, o pată de trăire, un amestec de înţelegere ce se contopeşte cu dansul însufleţirii.
            Voinţa de putere reprezintă dimensiunea omului creionat de nuanţa esenţei sale. Pe deasupra, voinţa deschide posibilitatea împlinirii libertăţii umane. Ea este jocul care înscăunează valoarea. Şi, la fel cum Eugen Fink accentua, voinţa de putere este caracteristică omului transformat. Fireşte, omul transformat este cel care făureşte jocul, el este cel care înfăptuieşte voinţa. În aceeaşi ordine de idei, descoperim copilul care riscă totul pentru a instaura noi valori. De aceea, omul astfel înfăţişat nu sesizează sensul lumii în care trăieşte. El nu se aruncă într-o lume deja înfăptuită, ci scoate la iveală caracterul potenţial care o cuprinde. Fără nici o îndoială, voinţa conferă şi cântăreşte greutatea tuturor justificărilor de ordin moral.
Dar cum mai poate fi percepută voinţa de putere? Este clar că voinţa de putere apare în acest concurs de împrejurări. Nu putem să percepem voinţa de putere ca element care nu posedă calitatea de a se preschimba. Ea este în orizontul timpului. O altă modalitate de a concepe estetica conceptului ne arată că instinctele noastre pot fi comune cu voinţa de putere. Altă perspectivă face din ea, aşa cum o vede şi Nietzsche: principiul vieţii.
            Jean-Luc Marion potenţează ideea conform căreia teologicul devine o valenţă a voinţei de putere. Deşi, în primă instanţă, această înfăţişare nu poate fi gândită, plecând şi de la ideea că Dumnezeu este cel care conferă esenţa iubirii, ajungem tocmai la acea perspectivă, care ne permite să privim acest nod care leagă voinţa de putere de orice structură divină; astfel, divinul îşi găseşte sămânţa care deschide acel mecanism prin care Dumnezeu poate fi închipuit ca stare, ca punct, ca răscruce ce îndeplineşte starea voinţei de putere. Sub masca acestei desfăşurări, ni se dezvăluie voinţa de putere. Dacă lucrurile stau aşa, şi divinul dispare sub umbra voinţei de putere, atunci avem o lume în care dăinuie Zeul socotit ca voinţă de putere. Acest fapt evidenţiează metafizic structura care ne scoate la iveală, importanţa voinţei de putere indisolubil legată de eterna reîntoarcere a aceluiaşi.
            Marin Aiftincă priveşte voinţa de putere în felul următor: ,,Voinţa de putere, aşa cum apare în concepţia lui Nietzsche, are o dublă semnificaţie. Mai întâi, una ontologică, întrucât voinţa de putere constituie o forţă afirmativă intrinsecă existenţei în ansamblul ei. Există, apoi, o semnificaţie umană care arată că voinţa de putere constituie expresia întregii vieţi instinctuale şi reprezintă manifestarea ramificată, în plan intern, a unei forme fundamentale şi unice a voinţei de putere, care acţionează la nivelul existenţei.ʼʼ După cum vom vedea, tabloul voinţei de putere se învarte în jurul acestor perspective.
            Prin voinţă de putere, Gilles Deleuze înţelege acel ansamblu de forţe care antrenează mecanismul eternei reîntoarceri. În acelaşi timp, însă, voinţa de putere – deşi are în vedere forţa – trebuie privită ca o complinire a acesteia. Din nou putem spune că voinţa de putere ţine şi de interiorul forţei. Esenţa forţei rezidă în diferenţa de cantitate pe care o posedă în raport cu alte forţe. În această diferenţă a forţei se poate exprima simultan şi calitatea. Ori, acest indefinit raport ne duce cu gândul la un prim element genealogic care ne scoate la lumina voinţa de putere. Astfel definită, voinţa de putere reprezintă acel punct propulsator care ne arată, totodată, caracterul distinctiv şi genetic al forţei. Pentru o abordare dacă nu exhaustivă, cel puţin suficientă, voi recurge la cuvintele lui Deleuze: ,,Voinţa de putere este elementul din care derivă în acelaşi timp diferenţa de cantitate a forţelor aflate în raport şi calitatea care, în cadrul acestui raport, revine fiecărei forţe în parte. Voinţa de putere îşi dezvăluie aici natura: este principiu pentru sinteza forţelor.ʼʼ Argumenetele pe care le aduce Deleuze, în decorul acestei ipoteze, scot la iveală faptul că operaţia forţelor are în vedere temporalitatea. De aici, ajungem şi la eterna reîntoarcere ce reprezintă pentru autorul francez acel sistem de forţe care antrenează şi evidenţiază – voinţa de putere. Important de notat este faptul că voinţa de putere sau, mai bine zis, caracterul ei, ţine de o anumită poziţie care-i permite să se renegocieze perpetuum. Astfel, atunci când avem în vedere voinţa de putere, trebuie, înainte de toate, să luăm în calcul cantitatea, calitatea forţelor, chiar şi forţele în sine. Însă, acest lucru nu înseamnă că mecanismul ei este modelat complet de aceste forţe. Punctul forte al voinţei de putere este tocmai acest mod de a se modela și de a se proiecta în afara forţelor. Deci, înainte de toate, trebuie să avem în vedere caracterul ineluctabil al voinţei de putere. Iar în măsură în care percepem acest mecanism, putem să distingem cât se poate de limpid între voinţă de putere şi forţă. Este important să vedem astfel lucrurile, căci, dacă nu am face aceasta, am cădea în interpretarea mecanicistă. În aceeaşi ordine de idei, am scăpa perspectiva metafizică a întregului raport: voinţă de putere - eternă reîntoarcere. Prin forţă înţelegem un lucru triumfător, căci aceasta posedă calitatea de a putea. În schimb, voinţa posedă calitatea de a vrea. Între două forţe va exista mereu o legătură, iar echilibrul dintre acestea va fi mereu caracterizat de un context în care există o forţă dominatoare şi o forţă dominantă. După cum ştim, raportul forţelor trimite la o dublă roditură care are ca scop negocierea între calitatea şi cantitatea forţelor. De aceea, forţele, prin ele însele, nu ajung să satisfacă toate condiţiile necesare pentru a instaura mecanismul puterii. Şi atunci, voinţa de putere apare ca element originar, ca punct genealogic, ce susţine întreaga încrengătură a forţelor. Dar, în măsura în care realizează aceast nod, voinţa este şi sinteză a forţelor. Important este faptul că, sub acest raport dintre două forţe, mereu va exista o forţă care va fi indisolubil legată de voinţa de putere. La fel, tot din voinţă de putere, o forţă poate pieri sau câştiga în lupta cu o altă forţă. Deci, putem descoperi voinţa de putere sub forma unui dublu aspect – ca element primordial al forţei şi ca principiu selectiv al forţelor. Urmărind această idee, Gilles Deleuze premite că Nietzsche înţelegea prin sinteza forţelor – eterna reîntoarcere a aceluiaşi. Ca urmare, principiul sintezei, voinţa de putere, era acel element care stabilea cadrul prin care forţele aveau să se desfăşoare.
            După cum am văzut, jocul stabilit de Nietzsche în jurul voinţei de putere lasă parcă şi mai nepătrunsă problema, căci mecanismul, aşa cum este subliniat, ne obligăm să trecem dincolo de limite, ne forţează să intrăm în lumea sa, să parcurge cu ochii sufletului, şi nu ai minţii, tot acest demers. Chiar modul său de a scrie, de a filosofa, ne constrânge să afirmăm că temele sale prefigurau oarecum o depăşire. Învârtindu-ne în dansul eternei reîntoarceri, ajungem să parcurgem şi voinţa de putere ca unică şi supremă deschidere a omului superior. Acesta este omul care are o conştiinţă critică, care se aruncă în golul devenirii prin voinţă de putere. Totalitatea feţelor eternei reîntoarceri determină, în ultimă instanţă, Supraomul. Toată această asociere conduce la o anumită înţelegere a timpului. În planul adevărului, eterna reîntoarcere, voinţa, adevărul, devenirea, creaţia, nihilismul, ne indică clipa ca stăpânire a eternului. În formulările răvaşe ale lui Nietzsche cu privire la voinţă: „[n]u satisfacerea voinţei este cauza plăcerii (vreau să combat în mod special această teorie cu totul superficială – absurdă falsificare de monedă psihologică a lucrurilor celor mai importante), ci faptul că voinţa tinde mereu să meargă înainte şi să pună întotdeauna stăpânire pe ceea ce îi stă în drum. Senzaţia plăcerii se află tocmai în nesatisfacţia voinţei, în faptul că, fără un opozant şi o rezistenţă, nu poate ajunge la satisfacţie - «Omul fericit »: un ideal de turmă.
            Heidegger înţelege prin voinţa de putere „o aspiraţie către posibilitatea exercitării forţei, o aspiraţie către posedarea puterii.“ Plecând de aici, descoperim, mai exact, că voinţa nu este puterea, ci este acel impuls care organizează puterea. Însă, Martin Heidegger, pe linia lui Nietzsche, afirmă, în cele din urmă, că voinţa de putere trebuie gândită în termeni psihologici. Acest lucru este scos la iveală de Nietzsche în Dincolo de Bine şi de Rău – psihologia trebuie concepută ca „morfologie şi genetică a voinţei de putere – iată o idee care nu i-a trecut nimănui prin cap – în măsura în care ne este îngăduit să ghicim din toate cele câte s-au scris până acum şi ceea ce a fost trecut sub tăcere. Puterea prejudecăţilor morale a impregnat profund sfera spiritualităţii pure, în aparenţă sfera cea mai rece şi mai lipsită de idei preconcepute - exercitând bineînţeles o acţiune vătămătoare, paralizantă, orbitoare, deformantă.“ Din toată vâltoarea întreprinsă, lăsând aspectul psihologic deoparte, trebuie să avem în vedere caracterul voinţei de putere care este, mai mult decât orice, metafizic. Acesta derivă din complexitatea fiinţării care se raportează la fiinţă prin voinţa de putere. Însă, dubitativ, pot spune, caracterul voinţei de putere derivă şi din nebuloasa nihilistă. În Genealogia Moralei, Nietzsche afirmă următoarele: ,,Omul, animalul cel mai viteaz şi mai obişnuit cu suferinţa, nu neagă suferinţa în sine; o doreşte, o caută singur, cu condiţia de a i se arăta sensul ei, cauza ei. Lipsa de sens a suferinţei, şi nu suferinţa, a fost blestemul care a apăsat până acum omenirea – iar idealul ascetic îi oferea un sens! […] Interpretarea a adus neîndoielnic cu sine o nouă suferinţă, mai adâncă, mai lăuntrică, mai otrăvită şi măcinatoare de viaţă: a pus orice suferinţă sub semnul vinei… Dar, în pofida tuturor acestor lucruri, omul era salvat, avea un sens, nu mai era o frunză bătută de vânt, o minge a nonsensului, a ,,fără-de-sensuluiʼʼ-ului, putea, de acum înainte, să vrea ceva – deocamdată indiferent cum, cu ce şi pentru ce: voinţa însăşi era salvată. Este însă cu neputinţă de ascuns ce anume exprimă această voinţă căreia idealul ascetic i-a imprimat direcţia: această ură împotriva a ceea ce este omenesc, mai multă încă, faţă de animalic şi chiar mai multă față de materie, această oroare faţă de simţuri, faţă de raţiunea însăşi, în faţa fericirii şi a frumuseţii, această dorinţă de a fugi de tot ce este aparenţă, schimbare, devenire, moarte, dor, dorinţă, chiar – toate laolaltă înseamnă, să îndrăznim a înţelege acest lucru, o voinţă de neant, o silă de viaţă, o răzvrătire împotriva condiţiilor fundamentale ale vieţii, dar este şi rămâne o voinţă!...Şi mai spun o dată în încheiere ceea ce am spus la început: omul preferă să vrea neantul decât să nu vrea deloc.
În lumina acestor cuvinte, Nietzsche dezleagă un nod care are ca unic scop evidenţierea tuturor valenţelor lovite de concret. Tocmai dorinţa şi conştientizarea răului ne aruncă în faţa voinţei de putere. Propulasaţi în conştientizare, descoperim esenţa eternităţii care se naşte în perimetrul voinţei de putere. Prin eterna reîntoarcere a aceluiaşi dezvelim toate aspectele fiinţei selective: „Eternitatea nu este altă calitate a devenirii, ci negaţia ei. Atât de mult se modifică tonalitatea şi înclinarea sufletului nostru de câte ori realizăm accesul eternităţii, încât argumentul psihologic devine central în stabilirea ireductibilităţii devenirii şi a veşniciei. Omul este într-un fel când trăieşte în trecerea lucrurilor şi într-alt fel când „trăieşte“ dincolo de trecere şi de lucruri. Sunt doi oameni în el. Căci acesta e rezultatul luptei dintre veşnicie şi devenire în fiinţa omenească: o împarte în două şi-i fixează în ambele jumătăţi câte un centru de greutate. Din această dezbinare se naşte ireparabilul uman.ʼʼ Această caracterizare inefabilă, în primă instanţă, ne relevă antinomic şi genuin natura umană. Cioran o descoperă, la fel ca şi Nietzsche, apelând la aspectul psihologic al voinţei, dar şi al eternei reîntoarceri: ,,Din punct de vedere psihologic, conceptul „cauză“ reprezintă sentimentul nostru de putere cu privire la aşa-numita voliţiune – conceptul nostru de „efect“, superstiţia că acest sentiment de putere ar fi însăşi puterea ce mişcă… […] Voinţa acumulării de forţă este specifică pentru fenomenul vieţii, pentru nutriţie, reproducere, ereditate – pentru societate, stat, moravuri, autoritate.“ Consideraţiile ce urmează, cât şi cele ce au fost expuse mai devreme, nu fac decât să întregească perspectiva lui Heidegger prin care voinţa de putere reprezintă caracterul fundamental al vieţii. Într-un anume sens, viaţa este legată de fiinţă care, la rândul ei, trece prin focurile voinţei de putere. Esenţial la nivelul acestui discurs este faptul de a delimita porunca de voinţă. Plecând de la această idee, trebuie să avem în vedere că în însăşi esenţa voinţei de putere se găseşte porunca. În măsura în care problema este situată astfel, admitem clar că voinţa nu este poruncă. Acest cadru angajează puterea ca element esenţial în zugrăvirea voinţei de putere. Deci, nici puterea nu este voinţă. Putem să discutăm despre o esenţă a voinţei, care este puterea, şi invers, dar nu putem să afirmăm că cele două forţe au aceeaşi valoare de străpungere. Practic, avem un joc cu două elemente distincte care se combină cu scopul de a atinge un ţel mai înalt. Ele sunt importante în măsura în care se separă unele de altele prin însăşi esenţa lor care le strânge – voinţa de putere. Dacă am situat astfel problema, atunci consimţim şi că ele nu se combină la propriu. Ceea ce le leagă este şi ceea ce le dezbină. Puterea se depăşeşte pe sine prin poruncă, nu prin voinţă. Într-adevăr, şi chiar mai mult, ansamblul însuşirilor fundamentale ale puterii se află descoperit în mişcare, căci numai aşa se autodepăşeşte. În toată această babilonie conceptuală ni se dezvăluie viaţa, care este vie. Astfel, tot ceea ce este viu este voinţă de creştere, iar tot ceea ce este putred şi caracterizat de conservare este o negaţie a vieţii.
            Cu toate acestea, spune Heidegger, voinţa de putere se îmbină cu tot felul de forţe profilactice, care totodată devin făuritoare de noi căi de voinţă. În măsura în care ele reprezintă nucleul vieţii şi, deci, a omului, ajungem la o concluzie ce ţine şi de natura devenirii. Tot acest mecanism antrenează, în cele din urmă, jocul valorilor instiuite de voinţa de putere prin devenire. Heidegger vede, astfel, în această condiţie, aceea posibilitate care deschide lumea proiectului. Ca aspect metafizic, gândirea voinţei de putere se reduce la valoare. Valorile au semnificaţie, privind din această perspectivă, doar dacă se raportează la educaţie. Această educaţie trebuie privită istoric, căci ea derivă din acele personalităţi care o concep şi o întregesc. De altminteri, educaţia are rol de modelare şi de transmitere. Astfel, apare voinţa care făureşte universul personalităţilor. De aceea, singurul care gândeşte şi care are posibilitatea de a deschide şi de a întemeia valori este subiectul. Argumentele pe care le aduce Heidegger evidenţiază aspectul subiectiv al voinţei de putere. Prin urmare, acest ansamblu metafizic are ca scop, în accepţiunea lui Heidegger, descoperirea valorilor care deschid lanţul luării de decizii pe calea ierarhizării.
*Cred ca avem cuvinte sterse
Marin Aiftincă, Fiinţă şi Valoare, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2003, p. 56.
Gilles Deleuze, Nietzsche şi Filosofia, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Bucureşti, 2005, p. 60.
Organizarea forţelor este bazată pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare; îmbinare a două sau a mai multor elemente care pot forma un cadru general proiectiv în care se desfăşoară jocul voinţei de putere.
Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 84.
Martin Heidegger, Metafizica lui Nietzsche, Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 23.
Friedrich Nietzsche, Dincolo de Bine şi de Rău, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 35.
Friedrich Nietzsche, Genealogia moralei, Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 188 – 189.
Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 91.
Friedrich Nietzsche, Voinţă de putere, Editura Aion, 1999, p. 443.

Un comentariu:

silviutz00 spunea...

salutare...
frumos articol, dar am o intrebare. Ai putea sa im spui si mie unde este scris „nu suferinta ne revolta ci lipsa ei de sens”?
caut de ceva vreme, si nu gasesc cartea.
sunt recunoscator în eventualitatea unui raspuns!
toate cele bune!

Faceți căutări pe acest blog