Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

marți, 9 iunie 2009

Asemănările şi diferenţele între libertatea în sens creştin şi libertatea în sensul lui Mill

Scris de Cristian Andrei

Vom încerca să vedem care sînt diferenţele şi asemănările între o comunitate creştină asa cum este ea înfăţişată în Fericiri şi în Tatăl nostru şi o comunitate milliană.Vom concluziona că, deşi există multe diferenţe, nu există o contradicţie între cele două viziuni deoarece Mill afirmă că principiul său nu se aplică copiilor, iar textele creştine consideră omul un copil al lui Dumnezeu.
“Tatăl nostru”. “Tată” indică apropierea de Dumnezeu, intimitatea pe care o poţi avea cu Dumnezeu. Însă această intimitate este condiţionată de “nostru”. Iisus îi învaţă pe ucenicii săi să-l numim pe Dumnezeu “Tatăl nostru”, evitînd formula “tatăl meu”, cu caracter prea individualist. Creştinul nu se roagă niciodată doar pentru el, ci pentru toţi fraţii şi în comuniune cu ei[1]. De altfel “Tatăl nostru” este o rugăciune care se rosteşte în comunitate, spre deosebire de “Îngeraşul meu”, care e o rugaciune solitară. Aşadar individul are înger, dar Tatăl este întotdeauna Tatăl unei comunităţi. Dacă vrei să ai un Tată care să-ţi ofere mîntuirea, atunci el trebuie să fie al “nostru”, al unei comunităţi. Îisus chiar spune “acolo unde veţi fi doi sau trei voi fi şi eu cu voi”. E nevoie de cel puţin doi pentru mîntuire. Comunitatea este, deci o condiţie necesară a mîntuirii individului, însă comunitatea implică anumite constrîngeri şi renunţări. Individul renunţă la libertatea absolută, pentru mîntuire, prin comunitate. Acţiunile individului trebuie să-l facă dezirabil în acea comunitate, fără de care el nu se poate mîntui. din momentul în care decide să se mîntuie, individul nu mai poate acţione împotriva comunităţii. Aşadar presupoziţia de ordie socială pe care o putem extrage din prima expresie a rugăciunii ar putea fi:
1.Mîntuirea presupune comunitatea
2.comunitatea presupune constrîngeri ale voinţei
Deci 3.Mîntuirea presupune constrîngeri ale voinţei.
Aşadar, dacă acţionezi împotriva comunităţii, acţionezi împotriva ta.
Ideea constrîngerii voinţei în viaţa comunitară o întîlnim în gîndirea modernă, şi la Mill. Pentru gînditorii moderni individul renunţă la libertatea sa absolută şi la starea de nesiguranţă din natură pentru libertatea limitată şi starea de siguranţă din societate. Şi pentru Mill, doar prin faptul că trăim într-o societate, avem obligaţia să adoptăm o anumită lege de conduită faţă de toţi semenii nostri[2]. Viaţa în comunitate presupune şi participarea la apărarea societăţii sau a membrilor acesteia. membrul care se sustrage acestor îndatoriri poate fi pedepsit. Limitîndu-şi libertatea însă, individul cîştigă protecţia societăţii. Aceasta are dreptul să intervină dacă comportamentul unui individ afectează viaţa altor indivizi. Un raţionament valabil în decursul perioadei moderne ar putea fi unul analog cu cel de mai sus.
1.Protecţia presupune comunitatea
2.comunitatea presupune o constrîngere a voinţei
Deci 3.Protecţia presupune o constrîngere a voinţei.
Protecţia se substituie “mîntuirii”, însă comunitatea rămîne în ambele cazuri termen mediu.Dar, “comunitate” are un înţeles în primul raţionament şi altul în al doilea.
Fericirile sînt structurate în două părţi: primele privesc desavîrşirea personală, drumul şi condiţiile spre prefacerea omului lăuntric. Pe cînd ultimele patru au în vedere atitudinea creştinului faţă de celălalt. “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”. Mîntuirea este o chestiune personală, dar iată că ea nu poate fi înfăptuită decît prin milostenie, care îl presupune pe celălalt. Însă celălalt nu este mijloc pentru nu este mijloc pentru obţinerea mîntuirii, ci mîntuirea e obţinută tocmai dacă aproapele ne este scop. “ În Fericiri se află îngemănată slujirea lui Hristos cu aceea a aproapelui”[3]. De fapt nu se poate face o disociere perfectă între aceste două motive care se întrepătrund. Desăvîrşirea personală se realizează prin fapte pentru semeni. La fel ca în expresia “tatăl nostru” unde “Tatăl” trimite la persoană, la intim, iar “nostru” la comunitate. Individul nu este nimic prin el însuşi, ci este mîntuit doar în comunitate, iar sufletaul individului se realizează prin sufletaul comunităţii.. Nu există persoană pur şi simplu, ci persoană în comunitate. La fel cum Tatăl nu este Persoană pur şi simplu, ci Persoană în Treime. Aşadar comunitatea nu poate fi numită nici mijloc, nici scop deoarece nu există o distincţie clară între individ şi comunitate.
La Mill comunitatea are alt înţeles tocmai pentru că individul are alt înţeles. “Îndividul şi societatea trebuie să-şi aibă, fiecare sfera ei de acţiune (..) individului trebuie să i se lase liberă acea parte din viaţa lui care-l priveşte precumpănitor pe individ; societăţii acea parte din viaţa membrilor ei care priveşte precumpănitor societatea”[4] La Mill individul devine centrul unei societăţi, iar el insistă asupra dreptului fiecăruia de a fi diferit. Acest drept de a fi diferit este şi un factor de progres în istorie. Omenirea a progresat pentru că unii indivizi au fost diferiţi, au adus ceva nou, nu s-au supus totdeauna tradiţiilor şi cutumelor. Putinţa de a nega a individului are un rol pozitiv şi este un factor de progres în istorie. “Omenirea cîştigă mult mai mult atunci cînd îngăduie fiecăruia să vieţuiască astfel cum crede nimerit pentru el însuşi”. [5]
În creştinism nu există o parte doar a individului, ci fiecare parte a vieţii trebuie să se supună poruncilor divine. Dar într-o comunitate creştină nu este nevoie de un real progres deoarece drumul către mîntuire, Adevărul, Binele sînt date. Progresul este unilateral. reprezintă atingerea acestora.
Principiul lui Mill ar putea fi interpretat[6] ca un apel către majoritatea care e neinstruită, conformizatoare, de a lăsa minoritatea educată liberă de a nu asculta de tradiţii, de a fi spontană. Numai această minoritate poate aduce progres în artă şi în ştiinţă, progres de pe urma căruia întreaga societate poate beneficia. Astfel dualitatea din viaţa individului duce la o dualitate a comunităţii: cei care se folosesc de neintervenţia statului în viaţa privată şi cei care nu se folosesc. Cei care folosesc această neintervenţie pentru a căuta dincolo de tradiţiile şi cutumele societăţii actuale şi cei care nu vor face acest lucru. Dar progresul este, în cele din urmă al tuturor. Aşadar nu toţi oamenii sînt egali tocmai pentru că au dreptul să nu fie egali. Fiecare este diferit atît cît vrea şi cît poate, pentru că este suveran pe propria viaţă privată.
În creştinism , însă, toţi sînt egali în faţa lui Dumnezeu, de aceea nu exista privilegiaţi. Există însă şi o anumită parte a individului care-l priveşte numai pe el : putinţa de mîntuire. Mulţi sînt chemaţi, puţini sînt aleşi se spune. Deşi drumul, ţinta sînt deja fixate, liberă rămîne capacitatea individului de a parcurge acest drum. Dar binele este deja fixat, pe cînd la Mill : “Singura libertate care merită pe drept cuvînt acest nume este libertatea de a-ţi urmări binele personal pe calea aleasă de tine, atîta vreme cît nu cauţi să-I lipseşti pe alţii de libertaţile lor sau cît nu cauţi să-î stînjeneşti în strădaniile lor de a-şi căpăta libertatea dorită”[7]
Ideea unui Bine suveran şi a unui singur drum de urmat are în spatele ei şi o epistemologie, o idee despre structura conştiinţei umane. Se vorbeşte mereu despre un “ascuns al omului”. “Tu însă, cînd te rogi, intră în cămara ta şi, închizînd uşa roagă-te Tatălui Tău, care este în ascuns şi Tatăl tău care te vede din ascuns, îţi va răsplăti ţie”(Matei 6:6). La fel în “Tatăl nostru” “tatăl nostru care eşti în ceruri”. Tatăl aduce către intimitatea noastră cu noi înşine şi cu Dumnezeu, apoi “care eşti în ceruri” trimite către un ascuns de neatins[8]. Prin urmare, propria noastră fiinţă intimă ne este ascunsă. Zonele profunde, întunecate ale fiinţei noastre sînt “luminate de prezenţa harului”. Individul are nevoie de o sursă de luminare, de altceva şi de alticineva pentru a se lumina. El nu poate merge singur spre mîntuire pentru că “Nu ştiţi că voi nu sînteţi ai voştri”( I, Cor 6:19) Nu există, aşadar un bine personal, al tău. Nu poate fi binele tău de vreme ce nici tu nu esti al tău.
În modernitate însă conştiinţa a devenit domeniul clarului şi distinctului. Cogitoul este prima idee clară şi distinctă pe care o găseşte Descartes. Ea nu mai ascunde nimic, ci apare minţii direct. Ştiu prin intuiţie totul despre această idee şi nu am nevoie de tradiţie. raţiunea pură a lui Kant este complet independentă de orice tradiţie fiind independentă de experienţă. kant cercetează chiar “elementele” raţiunii pure, nemairămînînd nimic din acel ascuns tainic de care e vorba în Evanghelii. Conştiinţa devine astfel un tărîm mai clar, iar principiul lui Mill devine posibil pentru că individul îşi poate cerceta direct propria conştiinţă şi poate vedea care este binele său. Însă Mill vorbeşte şi despre failibilismul oricărei persoane. Dacă binele meu ar fi un adevăr universal, ar fi valabil pentru toată lumea şi aş putea să-l impun. Însă mill admite că orice om poate greşi, toţi sîntem supuşi greşelii.. Nimeni nu poate poseda un adevăr complet, există întotdeauna o bucată de adevăr şi în ideile opuse. faptul că nu putem poseda niciodată un adevăr complet este o idee dezvoltată de contra-iluminiştii antikantieni ca Hamann sau herder. Este imposibil de teoretizat o raţiune pură, în care să găsim adevăriri a priori, tocmai pentru că în orice cercetare sîntem nevoiţi să folosim limba, care aduce cu ea o grămadă de presupoziţii şi idei pe care le acceptăm tacit. raţiunea e mereu impură, încărcată, nu putem să pretindem de la raţiune adevăruri a priori, valabile independent de orice experienţă
Expresia “Sfinţească-se Numele Tău, vie Împărăţia Ta” semnifică faptul că Dumnezeu aşteaptă anumite adeziuni, mărturisiri fără de care Împărăţia nu poate fiinţă. Deşi împărăţia este un dar făcut de Dumnezeu oamenilor, oamenii trebuie să se roage pentru venirea acesteia. Iar “cu cît mai mulţi vor fi aceeia care vor chema ca Împărăţia să le fie dăruită, cu atît mai repede ea va sosi”[9]. Aşadar venirea mîntuirii, fericirea individului depinde şi de chemarea celorlalţi. Principiul lui Milll e aici valabil. Acţiunile tale nu trebuie în nici un fel să lezeze libertatea celorlalţi. Trebuie să acţionezi astfel încît ei să nu îşi dorească să părăsească comunitatea sau în aşa fel încît comunitatea să nu îşi dorească ca tu să o părăseşti. Diferenţa ar fi că Mill îi lasă pe ceilalţi să facă ce vor pe cînd aici trebuie să îi laşi pe ceilalţi să îl cheme pe Dumnezeu.
Mill face distincţia între partea din viaţa individului care priveşte doar pe individ şi partea care priveşte societatea[10]. Dar viaţa privată a individului presupune viaţa publică, la fel cum la creştini dorinţa personală de a te mîntui presupune comunitatea. Dacă pasiunea intimă a unui individ este de a picta, societatea nu are dreptul de a se implica în pasiunea acestuia, dar însuşi faptul de a picta presupune anumite instrumente, o anumită siguranţă, elemente care nu pot fi date decît într-o societate. Numai că la Mill viaţa privată e caracterizată prin spontaneitate, pe cînd viaţa crestinului trebuie să urmeze un pattern, pe toate palierele sale .
“facă-se voia sa precum în cer aşa şi pe pămînt” Voinţa credinciosului este subordonată unei alte voinţe. Individul nu trebuie să creeze, ci doar să îndeplinească. Alegerea e una abruptă : Fie îndeplineşti, fie nu. Asemănător între concepţia lui Mill şi cea creştină este că voinţa unui individ nu trebuie să fie subordonată niciodată voinţei unui alt individ. Voia tatălui trebuie să se îndeplinească prin voinţele indivizilor, dar nici un individ nu poate prescrie altuia ce să facă. În nici unul dintre cazuri nu există o manipulare a individului de către individ.
Enunţul lui Mill e în acord cu concepţia creştină. “dar nu se cuvine ca o fiinţă omenească, sau chiar ca un număr cît de mare de fiinţe omeneşti, să-şi îngăduie să-I spună unei alte fiinţe mature că nu se cade să-şi îndrume cursul vieţii aşa cum a hotărît ea să şi-o îndrume”[11]
Mill are dreptate ar spune un creştin , nu voia unui individ trebuie să conducă voia altui individ, ci numai voia Domnului. pentru Mill acestea sînt valabile numai atunci cînd comportamentul unei persoane nu afectează decît propriile sale interese. beţia, jocurile de noroc nu sînt pentru Mill acte imorale în sine. ele devin imorale, vicii doar în momentul în care ele îl conduc pe cetăţean la încălcarea obligaţiilor faţă de celelalte persoane. Dar dacă viciile rămîn pentru sine , noi putem evita aceea persoană, putem să-i prevenim şi pe alţii de comportamentul ei necorespunzător. Dacă observăm că un om se degradează pe sine, îl putem preveni cu privire la ce se poate întîmpla cu el. Pe cînd în creştinism spunem “şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Nu există diferenţe între noi de tipul păcătoşi-Nepăcătoşi, a fi credincios implică o recunoaştere a stării de păcat în care ne aflăm toţi. Toţi sîntem păcătoşi de aceeea toţi cerem acelaşi leac “pîinea noastră cea spre fiinţă”. Indiferent de spontaneitatea individului, de caracteristicile sale, el nu poate scăpa de ceea ce au şi ceilalţi păcatul ,leacul păcatului etc. matei spune altfel “şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum iertăm şi noi datornicilor noştri. Chiar dacă în comunitate unii nu îşi respectă datoria de a-şi constrînge voinţa şi ne afectează viaţa prin comportamentul lor, trebuie să-I iertăm, trebuie să “aşezăm raporturile cu semenii sub semnul dragostei atotînţelegătoare, şi nu al dreptăţii care cîntăreşte sî măsoară” Iată că sfîrşitul rugăciunii ne aduce o comunitate care se bazează pe proncipii neclare, o comunitate care are nevoie de har pentru a subzista
Am văzut care ar fi diferenţele şi asemănările între o societate de tip Mill şi una de tip creştin aşa cum este înfăţişată în “Tatăl nostru’ şi în “Fericiri” .Dar, în fond nu există nici o contradicţie între concepţia lui Mill şi cea creştină despre libertate. “Asupra lui însuşi, asupra propriului trup şi asupra propriei sale minţi, individul rămîne suveran. Nu mai este de altfel, nevoie să spunem că o asemenea doctrină este concepută exclusiv pentru fiinţele omeneşti care au ajuns la maturitatea însuşirilor lor umane. Nu este vorba de copii (…)”[12]
Tocmai titlul rugăciunii “tatăl nostru” postulează statutul de copil, de fiu. această expresie vrea să scoată la iveală conştiinţa dependenţei filiale faţă de Dumnezeu pe care credincioşiii trebuie să=l primească ca pe un părinte “Ucenicul lui Hristos se preface în copil al tatălui”[13] . Un creştin ar putea să spună că teoria lui Mill este bună pentru fiinţele ajunse la maturitate, dar că omul este o fiinţă care prin natura sa nu poate atinge această maturitate. Iar expresii ca “fiu” “copil” abundă în evanghelii.
Seria ''alti autori''

[1] Natalia Manoilescu Dinu – Iisul Hristos mîntuitorul în lumina sfintelor evanghelii,p.385
[2] J.Smill – Despre libertate, Ed.Humanitas p.139
[3] [3] Natalia Manoilescu Dinu, op.cit p.202
[4] J.sMill Op.cit p.139
[5] Ibidem p.46
[6] Haryy Holloway- Mill’s liberty, Ethics, vol 71 no.2 Ian 1961 p.130
[7] J.Smill Op cit , p. 46
[8] N.M.Dinu op.cit p.385
[9] Ibidem p. 387
[10] Mill op cit p. 139
[11] ibidem p.141
[12] ibidem p. 42
[13] M.N.Dinu p.203

5 comentarii:

Baldovin spunea...

Vad ca cititorii blogului tau nu prea sint interesati de filosofie politica...

Offshore spunea...

@baldovin: probabil ca sunt,dar nu au avut rabdare sa citeasca tot:)

Sorana spunea...

Am citit de doua ori:) si cred ca mai trebuie sa citesc odata:)

Offshore spunea...

:)

Anonim spunea...

"Fiinta umana e suverana. Nu exista legi pentru fiintele omenesti,in afara de Legea Lui Dumnezeu. Legile tarilor de pe planeta se refera la entitati artificiale numite "persoane". Statul creeaza un al doilea TU, un nume pe care il primesti (numele tau de fiinta omeneasca capitalizat in intregime) si sub care operezi in sistemul-stat , cu drepturi si obligatii. Daca n-ar fi asa, adica daca statul ar avea dreptul asupra fiintelor omenesti sa le impuna acest sistem, cum s-ar numi acest regim social, altfel decat sclavagism?
Prin urmare tot jocul social e o intelegere, un contract intre fiintele omenesti si entitatea-stat. Cu o mica obiectie, si anume, ca statul [roman] ascunde acest lucru: ca cetatenia e un contract.
Ideea mea este sa scap de autoritati complet - oricare ar fi ele.. nu sa scap de astea din ro si in schimb sa dau de altele din londra, bruxelles.. etc.
Abordarea mea e mult mai simpla si e la indemana oricui. Trebuie observata ideea de suveranitate a fiintei umane. Statul-sistem, prin insasi legislatia lui- nu opereaza cu fiinte umane. Justitia din nici o tara nu poate sa se atinga de fiinta umana. Totul functioneaza pe baza de accord a acesteia. Ati observat desigur, obsesia autoritatilor ca totul sa fie "semnat". Nu se concepe ca ceva sa nu fie "semnat". Prin asta, ei [autoritatile] se acopera ca au primit acordul tau de a ti se face ceva (aplica o sanctiune, etc)

Exemplificare:
O fiinta umana merge pe strada. Un politist o abordeaza, pentru o pretinsa (sau nu - nu e semnificativ pentru acest exemplu) infractiune.
"Buna ziua" / "Buna ziua"
"Va rog sa-mi prezentati actele", spune politistul.
Aici e momentul crucial, in care tu ca fiinta umana iti pierzi libertatea, daca accepti sa te identifici cu eticheta care ti-a dat-o statul.
Politistul face un abuz colosal. El, practic numeste "sclav" o fiinta umana libera. In momentul cand tu ai scos cartea de identitate si i-o dai, te plasezi in pozitia de vasal, de supus. El de-acum poate sa inceapa sa te incrimineze cu ce vrea.
Dupa ce se incheie procesul verbal in care el te-a manipulat (sau nu - e discutabil) sa declari asa "cum cere procedura", te pune sa semnezi. El doar atat iti spune: "Semnati". Pe bune, ce alt rol are semnatura, decat ca esti de acord sa ti se aplice sanctiunea?
Esti pus sa "semnezi" de doua ori. Ti se cere acceptul de a fi sanctionat, de doua ori: prima data acceptul tau e cand scoti si-i inmanezi cartea de identitate, apoi cand semnezi olograf PV-ul.
Alternative la a-i inmana politistului cartea de identitate este sa spui: "Nu ma aflu in razboi cu dumneata! Nu intentionez sa te atac!"
Prin declaratia asta il linistesti, stiut fiind faptul ca politistii sunt invatati sa fie mereu pe pozite de razboi, cu garda sus din cauza "infractorilor". In acelasi timp ai o atitudine suverana si oarecum diplomatica.
Sau, poti continua: "Nu intru in contract cu dumneata!" , "Nu te cunosc!"

Faceți căutări pe acest blog