Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

duminică, 22 februarie 2009

Fata care aruncă luna într-o ceaşcă de cafea











Depărtarea este o nevoie acută de apropiere!


Pe un fond intim de verde, precum rochia ei, lumea ce-o înconjoară îi dă torța forței cu care are să se cufunde în ascunsul culorii. În prăpastia dintre ea și lume, se naște o nouă culoare. Este focul aprins al lunii ce urmează să fie stins într-o pată morbidă de negru. Poate singurul lucru care poate să definească în mod concret natura omului este, deși ciudat în primă instanță, nevoia de celălalt, care poate fi numită „fuga de sine.“ Și atunci, în această lume populată de vise și speranțe ce duc, vrei nu vrei, acolo, către el, către ea, se naște perimetrul tuturor eșecurilor ce decurge riguros prin și în sine. Orice limită înfrântă, orice lacrimă sfârșită, orice ardoare ce ne cuprinde în modul cel mai vulgar, în viața de zi cu zi, vine de aici – fuga-către-cel-de-fugit. În acest context, fata care aruncă luna într-o ceașcă de cafea nu face decât să năruie întreg universul sub forma unei împlinite puteri – seducția.
Noi putem seduce timpul, chiar și luna. Dacă lucrurile stau așa, dacă omul este într-o continuă fugă de sine și, în aceeași măsură, într-o fugă către celălalt, ce este el? Ce este viața omului lovit de drama unei mari iubiri? Urmărind firul, viața celui aruncat în bătăile idealului nu poate fi decât Eșec. Așadar, eșecul apare ca formă deplină ce întrunește toate condițiile unui drum înainte deschis, care are ca unică soartă ceea ce avea deja stabilit, eșecul ca boală și soluție pentru o viață ideală trăită cât se poate de mundan! Dacă avem un mecanism prin care putem să spunem cu certitudine că viața poate să fie cosmetizată cu adevărat, atunci avem, cu siguranță, imaginația. Ba, chiar mai mult, avem visul, jocul, ca portițe ale imaginației, ca roade ale instinctelor. Nevoia de celălalt nu vine numai din frica de singurătate. Ar fi trist și chiar banal! După cum avem situații în care o sumedenie de indivizi preferă singurătatea ca formă autentică de iubire de sine. În singurătate, nevoia iubirii capătă scenarii monumentale, aici este rodul perfecțiunii, iar singura cale autentică, chiar posibilă, în această viață imperfectă, este singurătatea ca mod de eliberare perfect în imperfect. Însă, nu toți acceptă această situare. Astfel, nevoia de iubire, pentru visătorul îngândurat, trebuie să fie, și devine, iubire. Nevoia capătă formă concretă. Problema apare atunci când constați că idealul prinde forme strict formale la nivelul vieții de zi cu zi. În cotidian, orice formă utopică de iubire își pierde farmecul. Aici, proiectat chiar aici, în lumea tuturor valențelor lovite de concret, iubirea capătă forma cimentului plâns de ploaie. Urmele ei se șterg prin lacrimile posibilităților concrete. Mai bine spus, omul își educă iubirea, o aduce într-o lume concretă, o păcălește și o ademenește cu ceea ce are mai scump, dar și ieftin – concretul.
După ce am convenit că iubirea este adusă pe pământ, la fel cum fata se încăpățânează să arunce luna într-o biată ceașcă de cafea, ajungem în punctul în care, lovit de propria-i dramă, în care nu poate să sincronizeze lumea ideală a iubirii cu cea factuală, individul hotărăște să se arunce în golul singurătății.
Cele două fețe ale singurătății: Prima te cheamă la ea și te forțează să o îmbrățișezi. A doua formă te cheamă la ea tocmai ca să te eliberezi. Atenție, însă, eliberarea nu înseamnă fuga de singurătate și, totodată, regăsirea ta ca ființă, ci tocmai fuga de acea față a singurătății care-ți conferă un oarecare avantaj, și anume, posibilitatea întoarcerii și conştientizarea singurătății înainte de a o lua pe una dintre cele două fețe. Este un avantaj deoarece perspectiva permite aruncarea într-o altă lume – lumea visătorului – care aduce cu sine lumea eșecului și, normal, întoarcerea la singurătate, adică la punctul de la care ai pornit înainte să alegi una dintre cele două fețe ale singurătății. Să-i spunem singurătatea pură sau punctul haotic în viața umană. Demonul singurătății. Acea tabula rasa propulsatoare! Un perpetuum mobile metamorfozat și pus în funcțiune de singurul loc în care singurătatea cântă. Crescendo! Pus aici, după ce a urmat tot acest joc, este și poate să se „îmbrace“ cu ceea ce urmează să vină – posibilitatea iubirii. De abia acum, ea există cu adevărat, după ce a urmat chinurile facerii – ea se câștigă, nu vine din cer! Nu este doar o simplă dorință ideală. Este tocmai modul prin care conștientizezi cele două fețe ale singurătății. Cu toate acestea, ființa umană își pierde concretul într-o lume abstractă. Din nevoia de iubire propulsată de singurătate, omul postulează și, totodată, dă viață unei lumi utopice. El concretizează idealul. Și aici ajungem pe tărâmul deșertului, al luptei dintre ființa perfectă și cea imperfectă. Al luptei nesfârșite cu propria noastră ființă, cu propria nostră dramă, în care unicul personaj existent este cel ce proiectează întreg circuitul cursei, scandalizat de însăși condiția sa ultimă, moartea iubirii.

14 comentarii:

Freud spunea...

pe tine nu prea te plac fetele, nu-i asa?

Freud spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
Offshore spunea...

freud....ar trebui sa intelegi textul mai mult ca oricine. mai ales ca trateaza o problema la nivelul inconstientului. culmea ...nu ti intelegi propria perspectiva...ei nu chiar...sa zicem k a fost unul inaintea ta,un amarat nietzsche, pe care l admir din pacate, dar totusi, nu ai inteles nimic?:)

Offshore spunea...

ms ...dar de unde sa fur poza? :)

Anonim spunea...

frumos

Offshore spunea...

Imi cer scuze k nu a aparut mesajul scris de tine..a fost o eroare si nu stiu cine esti. am retinut doar ca era ceva cu o poza..cu drepturi de autor :) poti repeta mesajul? :)

Kriss spunea...

"In cotidianitate orice forma utopica de iubire isi pierde farmecul." Corect. Asta e problema. Practic e un cerc vicios in care mintea si sufletul duc o lupta nestapanita pentru indeplinirea unor scopuri contradictorii. Chiar daca traiesti cu adevarat sentimentul, omul nu e un perpetuum mobile, daca nu este alimentat se va epuiza, transformand iubirea in altceva (nimic nu dispare, totul se transforma) In definitiv, iubirea ar fi doar un ecou al amagirii proprii?

Offshore spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Mikka spunea...

Am ajuns aici pe o adiere, din alta postare, cea cu "ou" :) Citind, si placandu-mi si postul si comentariile, m-a atras trimiterea la asta. Am aterizat aici, am citit.
Voi mai citi si acasa, de felul meu scotocesc...
Acum insa povestesc asa:
Foarte "interesant" :) e drumul asta, pana ala "singurul loc in care singuratatea canta". Il cunosc, il re-cunosc. M-as fi vazut poate la fel si "pe urma", propulsata poate asa cum zici. Ca pana la punctul propulsator ai vazut fix drumul meu. Si daca eram acum in punct, as fi zis ca sigur urmeaza si ce zici mai departe. Doar ca a fost altfel.
Iubirea... a venit si din cer si din pamant! A venit asa de surprinzator si de tare, de-a spart tot. Am fost fire-firisoare, praf si pulbere. Si apoi reconstruita, pusa brusc in "altceva". Propria suflare, ca forma cea mai palpabila a vietii mele, m-a umplut de "starea de iubit". Aia in care ma simt iubita. Deplin, total... iar eu fiind intr-un ocean in care sorb aer si asta, chiar el, e iubire. Forma Sufletului, a suflatului...
Ca si cum iubira sufla si eu trag in plamani. Nu stiu cum sa zic...
Pamantul sub picioare, viu, vibrand de iubire. Urcand-o in mine, umplandu-ma... Mersul e prin oceanul asta, respirul e in oceanul asta, ochii vad asta, cu nuante de tot felul, jucand in lumina sau in umbra ca ceva incantator. Culmea, si rahatul de caine din strada e asa, incantator... Dovada pentru mine a faptului ca un organism a functionat perfect si si-a indeplinit o functie pe care unii chiar se straduie sa si-o regleze.
Sigur am luat-o razna, probabil asta e sa fii indragostit, adica sa fii in ea, in dragoste.
Miscarea sau nemiscarea, foamea sau saturarea, frigul sau caldul, sus-jos, toate sunt parte din viu, si viul asta, asa de puternic simtit, ma umple de starea aia, de "iubit".
Ce sa fac yo acuma, ca sunt din alt film?
Tot din alt film sunt si in visat. Aici e deja alta poveste...
Ma duc acasa si mai scotocesc. Nu stiu de ce, poate pentru ca asa "imi canta"... Aaaa, da. Mie toate imi canta intr-un fel. Aici imi canta foarte frumos.
Ce sa fac... alt film... :) :)

DMC spunea...

Interesant punct de vedere...:)desi finalul pare general valabil... nu e chiar asa...Oricum profund ceea ce ai scris:)

Offshore spunea...

Dmc@ sfarsitul are legatura cu alt post - Desert

–•M.E•– spunea...

Foarte frumos si impresionat,imbini foarte bine cuvintele ca si cum ai imbina mai multe culori ajungand la aceeasi nuanta.Ma bucur ca nu folosesti cuvinte doar de dragul de a suna mai frumos.Bravo!

Ira spunea...

Like, mega like. Dar si mmai like la Mikka...Nu inteleg de ce la tine, drag "postator", tema iubirii se suprapune cu timpul si singuratatea. E clar ca timpul, a la long, fura din procentul pasiunii, il soarbe insetat, dar momentul...oh, momentul! Nu e drama, e exatasy! :)
"Singurul loc in care "singuratatea canta"...hmm, superba exprimar! DAR! Singuratea e o forma de a fi liber (subiectiv gandind), de care trebuie sa ne bucuram, atunci cand este. Dragostea vine la fel, ca o forma de bucurie (de unde? Fix nu mai conteaza), urmata poate de mini-drame ce ne umple viata. Poate ca sunt prea batrana si simt/gandesc altfel, dar crede-ma, viata e frumoasa singur, dar si cand esti in 2, 3, 4 samd. Cu toate dramele ei (ca doar astea se pare ca se contabilizeaza), mai putin momentele euforice :).
Oricum, sintagma de final merita citata sau macar parafrazata: "in care unicul personaj existent este cel ce proiecteaza intreg circuitul cursei..."
Concluzie..suntem direct raspunzatori de "moartea iubirii" :)

Anonim spunea...

Like, mega like. Dar si mmai like la Mikka...Nu inteleg de ce la tine, drag "postator", tema iubirii se suprapune cu timpul si singuratatea. E clar ca timpul, a la long, fura din procentul pasiunii, il soarbe insetat, dar momentul...oh, momentul! Nu e drama, e exatasy! :)
"Singurul loc in care "singuratatea canta"...hmm, superba exprimar! DAR! Singuratea e o forma de a fi liber (subiectiv gandind), de care trebuie sa ne bucuram, atunci cand este. Dragostea vine la fel, ca o forma de bucurie (de unde? Fix nu mai conteaza), urmata poate de mini-drame ce ne umple viata. Poate ca sunt prea batrana si simt/gandesc altfel, dar crede-ma, viata e frumoasa singur, dar si cand esti in 2, 3, 4 samd. Cu toate dramele ei (ca doar astea se pare ca se contabilizeaza), mai putin momentele euforice :).
Oricum, sintagma de final merita citata sau macar parafrazata: "in care unicul personaj existent este cel ce proiecteaza intreg circuitul cursei..."
Concluzie..suntem direct raspunzatori de "moartea iubirii" :)

Faceți căutări pe acest blog