Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

marți, 23 decembrie 2008

Mircea Florian şi filosofia românească





       Mircea Florian constată că, de-a lungul Evului Mediu, apare cât mai des întâlnită o tendinţă de unificare a stilurilor de expunere. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care era destul de greu să mai deosebeşti, după ce limba latină era considerată limbă oficială a filosofiei, naţionalitatea unui filosof sau a altuia. Revenind la filosofie, putem spune că empiriştii englezi şi-au extras seva de la nomazi. Această filosofie răspunde, într-un anume mod, cerinţelor lor practice, seculare. Deci, vorbim de o filosofie care pare să împiedice, la prima vedere, spiritul liber, dar acest fapt prinde contur doar atunci când este gândit într-un cadru general. În rest, filosofia empiristă, lăsând contextul global al filosofiei, ţine mai mult de libertatea de mişcare, decât de cea de gândire.
Acest fapt, în linii mari, poate fi spus şi despre filosofia franceză şi germană. În continuare, filosofia franceză sau raţionalismul francez ţine de un soi de gândire impregnat de calcul şi de rigoare matematică. Aceste abordari sunt oarecum străine, căci ele limitează speculaţiile filosofice. Cât despre germani, putem spune că rigorismul leibnizian îşi are obârşia în cel francez. Deşi filosofia reflectă, în contextul ei lărgit, tendinţele unei naţiuni, nu o face raportându-se direct temporal la evenimentele politice care se desfăşoară în acea perioadă. Sau, în cazul în care se întamplă, nu putem spune că o defineşte. Deci, specificul naţional al unei filosofii nu se reduce la un singur aspect.
Mircea Florian remarcase faptul că naţionalizarea filosofiei are şi aspecte tradiţionale, legate de trecutul cultural filosofic al ţării respective. În aceeaşi ordine, el conchide că acest aspect nu trebuie ignorat. Urmărind aceste coordonate, putem afirma că filosofia nu este numai naţională, dar nici că trebuie văzută ca fiind doar generală. În plus, avem cazul filosofiilor germanice, în speţă filosofia lui Kant şi Hegel; acestea, deşi sunt naţionale, până la urmă au ajuns să fie generalizate, universalizate. În acest cadru, am avut şi noi kantienii noştri , însă acesta era un fel de kantianism antikantian, aşa cum relata Blaga. Deci, a existat o întreagă linie kantiană în spaţiul filosofic românesc. Începând cu Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Eminescu, Maiorescu, iar, mai recent, Noica. Cu toate că urmau această linie, nici unul dintre ei nu poate fi considerat neokantian. Există, însă, un lucru care trebuie punctat: specificul unei filosofii nu înlătură diversitatea orientativă şi nici nu-i trasează limite rigide. Este cazul filosofilor de anvengură din spaţiul autohton. Aceştia și-au desăvârşit instruirea filosofică în ţările occidentale, în special în Germania şi în Franţa, şi, deşi au făcut acest lucru, propria lor concepţie şi abordare filosofică nu a fost integrată în filosofia occidentală. Dar asta nu înseamnă că nu a fost contaminată într-o anumită măsură.
Cât despre filosofia naţională, este cert faptul că ea nu poate să se desfăşoare decât în cadrul unei naţiuni care a ajuns la un anumit grad de civilizaţie şi cultură. Pe de altă parte, referindu-se la filosofia românească, Mircea Vulcanescu a indicat că, înainte de cel de al doilea razboi mondial, au existat anumite condiţii care au favorizat apariţia unei filosofii naţionale:
1. Existenţa unei activităţi autentice de filosofare printre români; 2. Existenţa unui mediu de difuzare sau circulare a ideilor; 3. Existenţa unei problematici și a unor sisteme filosofice specifice româneşti.

joi, 4 decembrie 2008

Despre (nebunia nihilistă)


     Trăim într-o societate unde regulile sunt situate a priori. În planul adevărului, omul este dinainte modelat. Cum ai putea să te desfășori altfel? În acest sens, aș scoate în evidență faptul că singura posibilitate notabilă ar fi nebunia. Cu alte cuvinte, orice om care nu prescrie unor norme prestabilite este considerat nebun. Suntem noi, turma, îndreptățiți să afirmăm că există nebuni pe lume? Cum este cu putință nebunia? Mă leg de un concept care nu poate fi dezvăluit decât prin raportarea acestuia la mediul social. Nebunia nu poate fi percepută altfel. Poate doar prin sinceritate, adică prin nebunie! De câte ori, pe stradă fiind, nu-ți a venit să scuipi ca un animal, sau să-l înjuri pe animalul din fața ta pentru că nu ți-a placut ceea ce ai văzut în el? Oricum, nu contează.  De câte ori nu ai simțit nevoia să fii sincer în societate așa cum o faci cu tine atunci când te uiți în oglindă și-ți spui că nu ești tu? De câte ori nu ai vrut să plângi pe stradă? Pe scurt, motivul pentru care scriu se află situat în sinceritatea nebunului. Pentru el scriu, căci el este singurul care trăiește, el este permanent conectat la rădăcinile haotice ale vieții. El, și cel ce iubește, însă acesta, temporal. Îți spune eu! Pentru mine, societate este nebună. Pentru mine, statul este bolnav! Pentru mine, oamenii care-și dau coate sunt nebuni! Cine este legat permanent la față sa inconștientă? Nebunul! El este singurul care conștientizează inconștientul. Îl fabrică, îl modelează, îl scoate la lumină, îl dezvelește de haine și îl servește conștient inconștient. Este jocul dintre viu și mort, este hazardul lovit de conștientizare. Cine sunt eu să spun că el este nebun? Ce sunt normele în societate? Ziduri ce păzesc haosul sufletesc lovit de incertitudini.

Faceți căutări pe acest blog