Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

vineri, 14 noiembrie 2008

Nevoia de Iubire
















    Am alergat în lumea gesturilor, a focului, a ploilor și am ajuns, în ultima instanță, să descopăr chipul celui ce avea sa fie ființa ta. Ce este chipul? Dorința, nevoia, durerea, satisfacția, ardoarea, tot ceea ce ne înconjoară și ne animă cu adevărat stă fixat aici. Ce ascunde chipul ei? Dar chipul lui? De ce, din toți, el, ea este alesul? Obișnuiesc, adesea, să spun că nimic nu există. Și, poate că nu greșesc. Cuvintele, numerele, capată sens doar atunci când ne raportăm la un sistem de valori. În speță, un sistem matematic sau un sistem lingvistic. Toate aceste „grozăvii“ sunt proiecția noastră. Ele răspund nevoilor noastre elementare. Ele subliniează „practicitatea“ și nimic mai mult. Dar oare avem nevoie de ele,atunci când iubim? Oare iubirea este practică? Poate chipul tău, acum, aici, să fie dezvelit de aparență? Jocul poate continua antagonic la nesfârșit. Însă, un lucru rămâne în picioare. Nevoia de chip! În chipul ei mă regăsesc pe mine. În chipul ei sunt eu, cu toate nenorocirile mele, cu toate isprăvile mele. Am nevoie de chipul ei/lui, în măsura în care, pierdut în acestă lume, nu am un scop bine definit și, de fiecare dată când știu că nu știu ce vreau, de fapt, vreau oglinda chipului perimat în timp de întrebări și de răspunsuri neclare cu privire la propria-mi ființă. Vreau ceea ce eu nu o să am niciodată. Vreau să aflu ce este cu mine, acum, aici. Și, cum răspunsul la această întrebare întârzie să apară, mă arunc în lume, caut și scotocesc un chip în care să mă oglindesc. Eu nu vreau răspunsuri banale, practice. Eu mă vreau pe mine și, implicit, pe tine, pentru că tu ești singurul posibil care mă poate înalța. Și nu vreau viață după moarte, este de ajuns chipul ei, să-mi spun ca locul meu este aici. Și nu vreau raspunsuri firave, ci gesturi încâlcite. Și nu vreau ustensile, căci singurul ustensil existențial se găsește în tine, este chipul tău, cu ochii tăi, cu buzele tale, cu nasul șiret ce-mi spune să o las baltă acum, că nu ține. Da, așa e nevoia de iubire. Însă, există cu adevarat o nevoie (voință) de iubire? Ce încerc să sublinez? Oricât te-ar cerne problemele provenite din încâlceala produsă de banal, ele nu te vor încolți niciodată așa cum o va face dragostea. Nu există rațiune, subiect, conștiință; acestea sunt doar mecanisme prin care putem să ne „înhăimăm“ împotriva haosului. Avem nevoie de ordine în viața de zi cu zi. Toate aceste elemente „constrângătoare“ nu fac nimic altceva decât să ordoneze mișcarea, devenirea, haosul. Însă, știm toți că minusul fără plus nu ar avea valoare. Vrem haos, vrem dezordine, vream să ajungem la noi, să ne cunoaștem, să ne aruncăm deasupra cotidianului. Vrem să ieșim din cotidian, din mizerii locale și din încâlceli factuale. Avem nevoie de foc cum, în aceeași măsură, avem nevoie și de apă. Pentru că așa este „firea“ lucrurilor și așa ar trebui să fie. Și, poate că, la prima vedere, las să se înțeleagă că nevoia de iubire vine din egoism. Oare? Nu este așa! De ce nu? Pentru că este singura cale care vine (din)spre și (în)spre tine, prin tine și prin el/ea. Este viață, este haos, iar acest lucru este contingent cu nevoia de iubire. Cu alte cuvinte, omul este iubire, haos, viață, lume, timp, spațiu. Este în sine și pentru sine, dar, mai mult, este devenire prin el/ea. Iar singurul lucru care face viața să plângă, moartea, nu poate fi învins decât așa! Altfel spus, scutul vieții împotriva morții este iubirea. 

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

Subiectivism deghizat


     Autenticitatea constă în falsitate. Eu pot caracteriza mediul în care trăiesc ca fiind propriu. Însă, factual, deși lucrurile încep de la tine, ele pornesc prin tine. Ce înseamnă acest lucru? Într-o primă instanță, fiind aruncat în această lume, ai tendința de a spune că lucrurile pornesc de la tine. Îți spui zilnic că ești cel mai frumos, deștept, prost, egoist, virtuos. Și, până la urmă, este normal să vezi lucrurile proiectate așa. Problema apare atunci când, aflat în lumea ta, ai tendința de a generaliza lucrurile în funcție de tine: „Ceea ce am eu este mai bun decât ceea ce are el/ea.“ Așa arată enunțul care relevă sinoptic situația. Și, deși în lumea ta proprie ai dreptul să postulezi această ideea, în lumea altuia, nu ai nici măcar o pată de îndreptățire să procedezi așa. De ce? Pentru că-ți încalci, în primul rând, propriul argument de la care pornește întregul raționament. Dacă lumea mea este cea mai bună și dacă lumea se află într-o relație de determinare sub forma unui compromis, care exact acest lucru denontă, faptul că interacționăm atât mental cât și fizic, să spunem psihosomatic, atunci eu nu sunt îndreptățit să afirm că acel ceva este mai bun decât al celuilalt. La rândul său, celalalt are aceleași argumente, și el niciodată nu o să perceapă obiectiv lucrurile, ci exact ca tine, căci și el are lumea sa utopică. Trebuie, deci, să acceptăm că facem parte din același aluat. Deși suntem diferiți, deși suntem construiți diferit, planul de bătălie e comun. În ce măsură putem să vorbim despre joc? Dacă lucrurile s-ar reduce la „acadeaua mea e mai bună ca a ta“, atunci „jocul“ ar fi eliminat. Dacă jocul ar fi eliminat, atunci viața creativă ar fi eliminată, exact ceea ce te face pe tine să-ți spui că „acadeaua mea este mai bună decât a lui“. De aici și până la tiran, doar un pas!

Faceți căutări pe acest blog