Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

miercuri, 24 septembrie 2008

Antinomic






Sunt doar o lacrimă rănită
Sunt doar un strop ce se scurge.
Sunt doar un gând ce se frânge
Sunt doar un vis alungat.

Sunt o poveste fără noimă
Sunt o mască fără paloare.
Sunt o bucată de hârtie
Sunt o flacară stinsă.

luni, 15 septembrie 2008

Circumferinţa trecutului cald



Tot ce putem face acum este să zâmbim. O să zâmbim atunci când ne uităm la cer. O să îmbrațișez viața așa cum o făceam cu tine. Natura o să-mi clipească. La început, pe ascuns, o să ascundă zbuciumul într-o lume necunoscută mie. Și atunci știu că lumina o să apară. Știu că drumul meu pierdut, fără sens, o să mă conducă divin spre o veşnică şi eternă reîntoarcere. Și, de aici, crescendo ancestral spre un alt decor. Un decor, un adevăr, o miniciună, atavism! Eu sunt cel pus în slujba omenirii. Eu sunt cel sfâșiat de apropiați. Adulat de criminalii timpului. Eu sunt cel ce va ridica primul privirea în lume. Și, totuși, lumea mea se scaldă în banal. Prefer un pian anost în cazul în care viața este fără de muzică. Pe de alta parte, vreau ca timpul să pocnească în mii de flăcări. De timp aveam nevoie atunci când te iubeam. Dar timpul există? Și, totuși, el mă strecoară de atâtea ori într-o ordine inebranlabilă. Eu o să pier, dar timpul este imuabil. Cred că viața te învață să-ți atingi scopul. Viața este propedeutica morții. Răfuiala ce se așterne acum mă poartă, ea mă arată. Faţa mea este orgoliul durerii care zâmbeşte. Sărută cerul, ploaia, trecutul! Sărută aşa cum o făceai cu mine. Acum mă sting.

miercuri, 10 septembrie 2008

Arhitectura spaţiului sufletesc






Noaptea aceea ne-a legat mai mult decât o mie de zile. Un sărut pierdut într-o înșiruire de gânduri. De ce nu am rămas cu nimic? De ce lumina s-a transformat într-o pată întunecată? Vreau „trăirea“ înapoi! Vreau să-mi deschizi ochii! Aseară, în drum spre nimeni, mă îndreptam spre tine. Ca un cabotin prin lume, mă pierd în idei însuflețite de timp. Cine sunt eu? Mă poți privi în afara timpului? Eu...te pot privi pe tine? Știu că scriu pentru o cauză pierdută. Și, de ce iubești? De ce iubim? Am citit că iubim pentru că avem nevoie de noi. Ce tâmpenie; și când te gândești că o spunea unu cu pretenții filosofice. În fine, e mai complicat. Dar eu pot să te iubesc pe tine, mă pierd în tine. Și atunci, dacă eu mă pierd în tine, și tu în mine, ce rost mai are să mă caut? Ce caut? Mă caut pe mine prin tine. În fond, de ce aș face asta? Poate că iubirea-ți spune tocmai să nu faci asta, să nu te cauți, ci să îmbrățișezi acel principiu bivalent care te leagă, și nu altceva. Eu nu am nevoie de mine atunci când iubesc. Eu am nevoie de tine ca să pot să te descopăr pe tine, nu pe mine. Eu o să fiu acel peticel ce ne leagă, la fel cum tu o să fii foaia care ne separă. Așa ar trebui să arate totul! O estetică încâlcită, fără noimă logică! În rest, atunci când iubești, nu te întrebi dacă iubești! Nu cauți nimic și nu gândești nimic. Trăiești!





Faceți căutări pe acest blog