Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

vineri, 20 iunie 2008

Stiinta fara nume ( 2 )





Pentru Aristotel, filosofia primă este anterioară fizicii, dar, în orice fel am aborda problema, anterioritatea apare strâns legată de modul de cunoaștere. Teologia era numită filosofie primă pentru ca obiectul său era prim în ordinea ființei, dar și pentru că, în ordinea cunoașterii, caracterul său trebuia să fie prim. Nu trebuie înțeles, pur și simplu, că Aristotel ar fi vrut să numească filosofia primă doar pentru a-i găsi un loc în raport cu fizica. Dacă am vedea lucrurile așa, atunci această filosofie „ori nu ar fi primă, ori nu ar fi filosofie, adică o știință, pentru că în acest caz ea nu ar urma ordinea cognoscibilității în sine.“[1] Aubenque consideră că titlul de Metafizică se cuprinde mai bine în aspectul real al cercetării aristotelice, decât cel de filosofie primă. În aceeași ordine de idei, metafizica nu este filosofie primă, ci este o știință moștenită de la Aristotel, care nu are drept obiect ființa umană, ci ființa ca ființă, adica ființa în universalitatea ei. Jonathan Barnes aduce, într-o mai mică măsură, un răspuns ce vine să completeze poziția lui Aubenque. Metafizica era concepută de Aristotel ca o filosofie primă ce se identifică cu teologia. Însă Aristotel sugera că teologia este și universală, întrucât este primă. „Nu toți au considerat că acestă sugestie este irezistibilă, astfel încât filozofia primă a lui Aristotel este uneori gândită ca fiind constituită din două părți complet diferite, o metafizica generală care studiază ființele qua ființe și una specială care studiază principiile și cauzele lucrurilor.“[2] Urmărind calea teologică, au existat interpreți, cum este și Charles Seife care consideră că Aristotel a îndepărtat conceptul de infinitate pentru a face loc în argument raționamentului prin care putea să dovedească existența lui Dumnezeu.




[1] Ibidem., p. 66.
[2] Jonathan Barnes, Aristotel2, Humanitas, 2006, p. 46.

miercuri, 11 iunie 2008

Deşertul pentru totdeauna


     În luna august, anul 2000, Paler își începea cartea, Deșertul pentru totdeauna, cu câteva lămuriri care probabil îl priveau direct, sub valul cuprinzător al problemei. În aceeași măsură, aceste lămuriri poate că ne privesc și pe noi: „Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o „secretă“. Prin „viaţă secretă“ înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi.“ De fapt, ceea ce remarca cu finețe Paler este latura ascunsă a subconștientului. În multe situații putem să privim direct în subconștient. Putem chiar să-l păcălim. Avem controlul, atât timp cât putem să visăm, căci visul este portița care ne aruncă, cu ușurință, în minciună. Așa arată fața cunoscută a subconștientului. Ea este prietenoasă, chiar vicleană, căci se lasă manipulată de intelect. În aceeași ordine, subconștientul prefăcându-se în conștient, capătă o formă familiară nouă. Această formă este subliniată de dorință, iar roata care pune în mișcare mecanismul nu este guvernată de un principiu de tip PERPÉTUUM MÓBILE, ci este pusă în funcțiune de vis. Dar aici nu este nicio problemă, Paler sublinia ceva concret, un concret ce prinde contur în ascuns. Un necunoscut prefăcut în cunoscut. Acesta se lasă văzut doar atunci când te afli la ananghie. Astfel, urmărind această cale, jocul haotic care ne aruncă în necunoscut este dat, în ultimă instanță, de teamă. Starea confuză în care ești postat nu te lasă, în cele din urmă, să te minți. Intelectul, privind așa, este în rolul celui manipulat. El nu mai deține mecanismul prin care reușea cu ușurință să înfrunte realitatea. Când ți-e teamă, nu poți visa. În plus, poți să accentuezi conflictul.

miercuri, 4 iunie 2008

Stiinta fara nume (1)


    Voi încerca să evidențiez în paginile care urmează polemica ce formează, în bună parte, construcția metafizică a lui Aristotel. În prima parte, voi face o expunere succintă a metafizicii. O să încep cu Ross și voi continua cu Irwin care caută punctele absconse în analiza lui Aristotel. În încheierea primei parti, aduc un răspuns oferit de Ross. În partea a doua, prezint argumentele lui Aubenque și schitez o completare adusă de Barnes, cât și unele interpretări lacunare ale aristotelismului. În încheirea lucrării, prezint diferite concepții ce întregesc și o altă determinare a metafizicii.
1. Știința fără nume
Aristotel nu denumește nicăieri „Metafizica“, opera cunoscută de noi sub acest nume. Filosofia sau știința pe care el încearcă să o găsescă de-a lungul acestei opere nu a fost niciodată numită „Metafizică“. Disciplina are ca obiect, pe de o parte, cunoașterea realității ca atare, în generalitatea ei, iar, pe de alta parte, cunoașterea realității supreme – Dumnezeu. Însă ceea ce l-a animat pe Aristotel a fost dorința de cunoaștere care l-a ajutat să obțină acel ultim stadiu de cunoaștere care merită să poarte numele de înțelepciune. „Pentru Aristotel, metafizica rămâne pretutindeni mai completă decât orice domeniu al gândirii, un prilej de „probleme“ sau „dificultăți“.“[1] Însă ce este filosofia primă la Aristotel? Calificativul primă pare să facă o departajare în cadrul domeniilor ce alcătuiesc interiorul filosofiei în general. Aceste părți ale filosofiei se reduc la câte esențe sunt și este necesar să existe, printre aceste părți ale filosofiei, o filosofie primă și una secundă. În acest mod, ființa și unu se divid nemijlocit în genuri, iar științele ce corespund acestora vor îmbrăca, la rândul lor, mai multe genuri diferite. Deci, filosofia primă apare ca o parte a unei științe mai generale. Un gen diferit se află în armonie perfectă cu o știință diferită. În schimb, unei părți a genului îi corespunde o parte a științei. Dar ce este știința ființei ca ființă? Această știință apare opusă științelor particulare în general, căci acestea nu analizează, în general, ființa ca ființă, ci o parte a acesteia. Însă unii autori au considerat că există o anumită contradicție în text. Contradicția poate fi luată în calcul doar atunci când filosofia primă se identifică cu știința ființei ca ființă. La fel și pentru Irwin „cerințele filosofiei prime par să intre în conflict cu propria sa expunere despre știință, mai ales în Organon. În mod surprinzător, în Organon respinge orice știință universală care se ocupă de Realitate ca întreg. Filosofia primă, știința de a fi, pare să susțină exact Universalitatea pe care el a respins-o în Organon. Nici măcar metodele sale nu reflectă un argument știinșific. Pentru că el crede că o știință începe cu demonstrația; însă filosofia primă pe care el o susține nu se bazează pe o verificare empirică.“ [2] În aceeași ordine, Irwin se întreabă dacă Aristotel își respinge propria teorie despre știință pentru a face loc în peisaj unei noi interpretări care admite, într-un final, o știință confuză. Însă ceea ce nu remarcă Irwin este faptul că această știință nu trebuie sa aibă în vedere doar o cunoaștere a cauzelor, ci o cunoaștere a cauzelor prime, cât și a celor mai universale. Însă, dacă vom contura textul lui Aristotel, vom observa că raportul dintre cei doi termeni este bine formulat: filosofia primă apare ca o parte a științei ființei ca ființă. „Acest raport între parte și întreg este confirmat prin clasificarea aristotelică a științelor contemplative, unde vedem că filosofia primă, de acum înainte defintă ca teologie, se suprapune, în cadrul filosofiei în general, filosofiei secunde care este fizică, în timp ce matematicile ocupă, se pare, nu locul al treilea, ci o pozitie intermediară.“[3] Astfel că teologia menține un dublu raport, caracterizat prin suprapunere și superioritate, cu celelalte științe.


[1] David Ross, Aristotel, Humanitas, 1998, p. 151.
[2]T.H.Irwin, Aristotle's Discovery of Metaphysics, Metaphysic Text, 2007, p. 120.
[3] Pierre Aubenque, Problema ființei la Aristotel, Teora, 1998, p. 44.

Faceți căutări pe acest blog