Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

duminică, 27 aprilie 2008

Despre minciuna de sine

   Tot ce am adunat până acum a fost lovit de incertitudini, o singură dată, însă, am simtit opusul. Tu m-ai scos din ceea ce era bolnav, și tot tu m-ai proiectat fără milă în boală. Viața aceasta ce fuge cu pașii pierduți ai unui copil îmi indică un joc crepscular, un joc, parcă venit dintr-o ordine meschină și nemiloasă, un joc care-mi cântă orice speranță de supraviețuire. Cu ce rămân? Oare pot gândi în termenii aceștia? Mă gândesc la Eliade care surprindea corect relația iubire-încredere. El, de fapt, căuta aforistic, dacă pot formula astfel, un răspuns în întrebare: „Cine nu știe, de altfel, că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar – sentimentul că ești iubit – trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greșeală, surpă totul în nebunie și dezgust?“ Dacă tu ai facut acest lucru, dacă noi toți facem acest lucru, dacă punem la îndoială totul, în mod cartezian, în numele iubirii, nu rămânem cu nimic! Certitudinea în iubire este ca focul în foc. Mă gândesc adesea cum tone de oameni se întreabă, epistemic, dacă ceea ce este este acel ceva. Este adevărat că certitudinea nu este definitivă, dar de aici nu rezultă faptul că trebuie să pui totul la îndoială! Eliade a fost șiret, a pus semnul întrebării la sfârșit. El a procedat bine, în schimb, tu aluneci ca apa prin foc. Și în acest fel mutilezi orice șansă pură de iubire. De aici, un mic pas spre o lume obscură și un context ce te angajează la plăceri ușoare. Poftă bună!

vineri, 18 aprilie 2008

In doi


   În doi, a dărui înseamnă a renunța. Cine este dispus să renunțe mai mult la el? Între două șoapte am sperat că o să facem acest lucru împreună. M-am înșelat. Poate că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie. Poate că nici nu au cum să fie, atunci când vorbim de noi doi. Dar...știu că s-a terminat. Acum speranța o să poarte o altă față, o să fie ceea ce nu cred că am puterea să o fac să fie. Speranța o să fie dragostea pierdută. Ce pot să spun până acum? Pot spune că am iubit. Pot spune acest lucru! Pot spune că am zâmbit. Pot spune că m-am pierdut în minciuni. Pot spune că am crezut o singură dată în viața mea în cineva. E mare lucru. Timpul ne sperie. El ne sperie. Ea ne sperie. Vrem ca cel de lângă noi să fie marioneta desenată de nopțile triste. Și când reușim, fugim. Îmi aduc aminte ce spunea economistul din mine. Atunci când ajungem undeva o să vrem altceva. Cerințele vor deveni direct proporționale cu nivelul la care am ajuns. Și...dacă lucrurile sunt situate așa, înseamnă că noi niciodată nu vom găsi ceea ce vrem. De ce? Pentru că nu știm ce vrem. Pentru că atunci când credem că știm ce vrem, nu mai vrem. Pentru că atunci când ai, vrei altceva. Iar dacă vrei altceva, nu mai ai ceea ce ai avut înainte. Aici apare problema. Oare iubirea ar trebui să intervină, să ne facă cu mâna, să zâmbească și să spună = măi, aici este locul, nu este nici în față și nici în spate, e lângă tine, nu mai căuta nimic, crede-mă, că doar sunt iubire. Oare? Sunt persoane care caută amăgiri. Fug de singurătate, se aruncă în tot felul de mizerii, normal, le fac rău mai târziu. Vezi tu? Și eu vorbesc. Și eu am două mâini. Și eu mă trezesc de dimineață. De ce m-aș arunca totuși în banal? Chiar dacă, privind din această perspectivă, suntem la fel, eu nu caut ceva ce nu poate fi găsit. Ne întoarcem de unde am plecat. De cine să fug? De mine? Atunci când ești în stare să te înfrunți, poți spune că ai reușit să te cunoști, doar atunci. Nu spune nimeni că adevărul nu doare, nu spune nimeni nimic. Numai că adevărul, în ultimă instanță, te ajută să găsești acel punct care te face să trăiești. Aș trece de la „cunoaște-te pe tine însuți“, la a fi sincer cu tine însuți.

vineri, 11 aprilie 2008

Bună ziua! Eu sunt Singurătatea.


      Mă numesc Singurătatea și-mi doresc din toată inima să faceți cunoștință cu mine. După cum bine știți, eu mă găsesc de multe ori aproape de voi. De obicei, când zâmbiți, apar și eu pe acolo. Îmi place să fug câteodată și pot spune că sunt foarte ocupată. Caut să-mi fac prieteni și poate din această cauză nu pot să-mi petrec mai mult timp alături de fiecare în parte. Recunosc, trebuie să mă împart între diferite cunoștințe. În aceeași măsură, pot spune că unii sunt favorizați. Sincer... nu știu dacă și ei consideră la fel. Dar nu contează! Eu tot mă leg de ei. Adesea mă las condusă de val, dar chiar dacă fac acest lucru, viața mea nu prezintă niciun risc. Eu nu mor niciodată. Îmi trăiesc viața prin voi și, sincer, nu cred că o să am probleme în a căuta un loc de veci. Totuși, chiar dacă port acest nume, asta nu înseamnă că sunt singură. Sunt chiar foarte ocupată în a face acest lucru, încât nu am timp să-mi trag răsuflarea. Dar, chiar și atunci când reușesc să rămân singură, apare o veche cunoștință. Nu pot rezista tentației de a sta alături de amica mea Conștiința. Aseară am fost cu ea în Mall să-mi iau niște pantaloni. A venit primavara și trebuie să-mi atrag în carapace niște victime. Pe drum am bârfit! Dar să vă spun un secret, și mie mi-e frică de singuratate, poate din acest motiv mă tot leg de fiecare în parte. Urât din partea mea. Dar să trecem acest aspect la costuri! Beneficiile apar pe urmă. Singurătatea te pune în oglindă, ea nu este dușmanul de temut. În liniște, ea te poate ajuta să te regăsești sau să cunoști părți din tine despre care credeai cu tărie că nu mai există. Singurătatea este singura care-ți poate da zâmbetul curat al copilăriei. Zgomotul făcut de tentații te împiedică să ajungi la tine. Drumul parcurs prin singurătate nu poate fi altfel decât sincer!

sâmbătă, 5 aprilie 2008

Nu depinde de mine



    De cine te temi? De mine? De cel frânt? Frunzele cad în mine. Apele se strâng în mine. Nu am nimic. Chiar nu am nimic! Nu pot să te rănesc. Nu pot! Mă pierd, nu cumpăr nimic. Mă port în liniște. Atât! Ce caută toți? Există oameni care caută „durerea“? Ei zic că nu! Eu zic că da! Țin minte că, atunci când eram mai mic, îmi doream să simt „durerea“. Nu înțelegeam de ce oamenii „mari“ se fereau de ea. Așa suntem noi prin viață. Niște copii rătăciți care se feresc de rău. Toți fug de rău. Eu aleg să merg prin praf, aleg să mă cunosc. Deși știu că nu o să reușesc, mă plimb.

Faceți căutări pe acest blog