Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

joi, 2 octombrie 2008

Dualismul Cartezian

Voi face un salt prin istoria ideilor critice aduse dualismului. O să încep cu Descartes și voi continua cu prezentarea lui Damasio, prin care voi arăta că acesta respinge concepția carteziană. Mă voi întoarce asupra contemporanilor lui Descartes și voi expune problemele aduse dualismului. În continuare, aduc un răspuns oferit de William H. Calvin prin care încerc să-l „salvez“ pe Descartes. În încheierea primei părți prezint argumentul adus de Descartes în Principiile filosofiei și expun criticile aduse de Dennett împotriva dualismului. În partea a doua voi expune, deși risc să fiu laconic, propriile argumente. 

1. Eroarea văzută ca adevăr

Perspectiva dualistă este aceea prin care Descartes a despărțit mintea de trup. În Discurs asupra metodei și, apoi, în Meditații apare renumita frază, „[g]ândesc, deci exist“, prin care se sugerează clar că gândirea și conștiința gândirii sunt substraturile reale ale ființei. Descartes privea gândirea ca pe o entitate separată complet de corp, astfel că „lucrul gânditor“ (res cogitans) era separat de trupul negânditor (res extensa), însă această afirmație nu este cu totul diferită de cea a lui Augustin, „[s]unt indus în eroare, deci exist“. În Meditații metafizice putem spune că abordează subiectul „Geniului rău“ care se aseamănă sau care, cel puțin, își găsește, oarecum, sorgintea în afirmația lui Augustin. Îndoiala carteziană este „un fel de prudență logică, dacă se poate vorbi astfel, un purgatoriu logic“.[1] De fapt, „Ipoteza demonului“, în ilustrarea lui Descartes, ne arată că lucrurile pe care le putem cunoaște pot fi puse sub semnul întrebării, acestea având un caracter îndoielnic. Însă ea a fost construită pentru a arăta dependența ființei umane de divinitatea creatoare care poate să schimbe sau să transforme ordinea lucrurilor din natură, și iluziile în cunoaștere adevărată. Scopul cunoașterii este cunoștința sigură și evidentă. Operațiile care realizează acest scop sunt experiența și deducția. Prin experiență se înțelege o operație cognitivă bazată pe activitatea simțurilor. Cunoașterea prin experiență este nesigură pentru că se reduce la caracterul empiric al simțurilor. În schimb, prin deducție se înțelege o operație de care individul se folosește atunci când polivalența fenomenelor întrece caracterul naturii umane. Ca orice persoană care acționează și reprezintă intelectul, Descartes se sprijină pe cunoașterea matematică pentru a pune bazele unei știinte universale de tip matematic (fără a o identifica cu matematica), iar rezultatul formal al revelației obținut din aceasta va fi Ideea . Un prim rezultat al meditației carteziene constă în faptul că aceasta presupune o revelație a gândirii care se gândește pe sine. Însă, terminologic, ideile la Descartes pot fi văzute în două feluri: „idei intuitive“ și „idei speculative“. În cazul ideilor speculative, există anumite raporturi care stabilesc genul participării sau al amestecului. În acest caz, se regăsește și ideea de gândire care se împletește sau se identifică cu „ideea de ființă“. Ființa umană ocupă un loc în spațiu, acesta este un atribut primit de la corp. Faptul că ființa umană se hrănește, se mișcă, simte etc. este un atribut ce se reflectă prin unirea corpului cu sufletul. În schimb, ființa umană care gândește, cugetă sau concepe, poate face aceste lucruri pentru că aceste atribute aparțin numai sufletului. Astfel, Descartes determină atributul ce exprimă esența sufletului, iar atributul este gândirea. Dacă gândirea are un caracter ineluctabil, atunci existența acestui atribut implică existența sufletului. În aceeași ordine de idei, dacă Eul este înșelat, înseamnă că există. Ca subiect gânditor, se înțelege că Eul are diferite funcții (îndoiala, simțurile), că ocupă un loc în spațiu și în timp. În schimb, prin obiect negânditor (plantă, animal), se înțelege acel lucru de care suntem conștienți că există, că are un corp, că ocupă un loc în spațiu, însă doar omul este, el are ființă sau ființează, căci numai el gândește. Însă ceea ce remarcă Damasio este „separarea abisală dintre corp și minte, dintre substanța corpului, măsurabilă, având dimensiune, acționată mecanic, divizibilă la infinit, pe de o parte, și substanța minții, nemăsurabilă, fără dimensiune, imposibil de acționat mecanic, indivizibilă, pe de alta parte, sugerarea faptului că rațiunea, judecata morală și suferința provocată de durerea fizică sau exaltarea emoțională ar putea exista separată de corp.[2], altfel spus, separarea acțiunilor minții de structura organismului biologic. Damasio respinge această „limitare“; el susține că mintea este direct legată de activitatea creierului, iar formularea carteziană îi pare incompletă în plan uman: „Probabil că cel mai important lucru pe care îl putem face ca ființe umane, în fiecare zi din viața noastră, este să ne reamintim nouă și să reamintim celorlalți complexitatea, fragilitatea, finitudinea și unicitatea noastră“[3]. A avea o imagine completă în ceea ce privește înțelegerea profundă a minții omenești înseamnă să avem în vedere o integrare care să se raporteze la întregul organism care interacționează fizic cu mediul social, și nu să vedem mintea ca un „cogito“ nonfizic situat în afara organismului uman. Analiza prezentată de Damasio* la începutul lucrării sale sprijină, în bună parte, ipotezele pe care le formulează atunci când abordează problema carteziană. De fapt, Damasio încearcă să sublinieze ideea de organism uman și relația dintre sentimente și rațiune și ajunge la concluzia că rațiunea se poate întemeia pe emoții și sentimente, astfel că, pentru el, rațiunea pură nu există fără celelalte funcții ale creierului și, implicit, ale corpului. Există contemporani care îl critică pe Descartes, (Regius, Gassendi, Arnauld, Prințesa Elisabetha.) principala obiecție fiind uniunea minte-corp, însă noi ne vom îndrepta atenția asupra obiecțiilor aduse de Hobbes. Una din semnificațiile care au intrat în vizorul lui Thomas Hobbes, ale lui Cogito, ergo sum, este modul în care gândirea, ca atribut esențial, implică cu necesitate existența lucrului care gândește. Astfel că existența este strâns legată de gândire, deoarece gândirea, făcând abstracție de corporalitate, se reflectă pe sine și se contemplă ca atare. Prin Cogito, ergo sum nu se înțelege existența omului, ci numai existența gândirii ca închipuire a realității. Hobbes crede că modurile de gândire nu reflectă esența sufletului: „eu sunt gânditor, deci, eu sunt gândire sau, mai bine, eu sunt inteligent, deci, eu sunt inteligență. Căci în același fel eu aș putea să spun: eu mă plimb, deci, eu sunt plimbare[4]. Descartes, în răspunsul său, se preocupă mai mult de precizarea termenilor pe care-i folosește, decât de stabilirea profundă a raportului dintre suflet ca substanță și ideile ca moduri ale substanței. „Descartes credea despre glanda pineală că ar fi un sediu mai potrivit pentru ceea ce ne guvernează, pe motiv că este una dintre puținele structuri nepereche ale creierului.[5]
Într-o oarecare măsură, Descartes apare ca fiind un continuator al tradiției scolastice, iar în construcția sa îl introduce pe Dumnezeu  care ne îndrumă prin voința sa către o cunoaștere a lucrurilor clare și distincte. În Principiile filosofiei, autorul arată clar ce înțelege prin cuvântul a gândi – „tot ceea ce se petrece în noi în așa fel încât intuim aceasta nemijlocit prin noi înșine; iată de ce nu numai a înțelege, a vrea, a imagina, ci și a simți este același lucru, aici, cu a gândi.“ [6]
Mai departe, Daniel C. Dennett** analizează expunerea lui Rene Descartes și ajunge la concluzia că nu există niciun „mediu misterios“, ne-fizic al minții și, în niciun caz, acesta nu este glanda pineală care se află în centrul creierului. În zilele noastre aproape niciun cercetător al minții nu mai crede că există un astfel de mediu non-fizic. Motivul pentru care mințile depind de compoziția chimică a mecanismelor sau a mediilor lor este că, pentru a realiza ceea ce trebuie să proiecteze, aceste tipuri de mecanisme trebuie să fie alcătuite și văzute ca realitate bio-istorică (substanțe compatibile cu corpurile preexistente pe care le controlează). Aceste substanțe sau așa-zisa lor „natură intrinsecă“ prind semnificație doar atunci când funcționează ca parți ale unor sisteme funcționale. Faptul că sistemul nervos nu este un sistem izolat și faptul că „acționează“ și „convertește“ în aproape orice situație ne obligă să vedem funcțiile părților componente într-un anume mod mai complex și, în același timp, mai realist. „Nu pot fi despărțit de corpul meu, separat în mod clar de el cum au presupus adesea filosofii. Corpul meu conține tot atâta din mine, din valorile, talentele, amintirile și aptitudinile care fac să fiu ceea ce sunt, ca și sistemul meu nervos.[7] Dennett ne arată moștenirea celebrului dualism care se extinde dincolo de mediul academic și se poate regăsi în gândirea de zi cu zi: “[a]cești atleți sunt pregătiți atât mental cât și fizic“, și „[c]orpul îți este sănătos, totul se petrece în mintea ta“, iar, în continuare, el punctează că și printre cei care au combătut viziunea lui Descartes există o anumită tendință de a vedea și de a trata, în același timp, mintea ca „șef“ al corpului. Dacă acceptăm acest mod de gândire, ignorăm faptul că și creierul (mintea) este un organ ca oricare altul, iar funcțiile sale nu le vom putea înțelege dacă îl tratăm ca fiind „șef“ al unei structuri mult mai complexe din care face parte și el, iar, în acest fel, mintea trebuie văzută ca „servitor“.

2. Între eroare și adevăr

Descartes, deși încearcă să aibă o imagine cât mai cuprinzatoare și cât mai profundă a naturii umane, nu reușește să facă decât opusul. Chiar dacă încearcă să se aproprie de Dumnezeu, punând la îndoială adevărurile matematice, formulând tot felul de asumpții care să îi sprijine construcția filosofică, eșuează. Descartes se limitează, uită să se raporteze la întregul organism uman și să vadă că mediul social afectează direct omul. El încearcă, de fapt, să ofere, prin această concepție a sa, viața omului după moarte. Însă nu trebuie uitat faptul că Descartes a avut foarte multe realizări pe plan matematic, în 1631 inventând geometria algebrică. Chiar dacă face acest lucru, probabil că el confundă regulile utile matematicii cu regulile ce ar putea reflecta viața umană.
În acest joc creat de Descartes, ecuația gândirii nu admite o mulțime infinită de soluții; ceea ce, în mod paradoxal, l-a ajutat o viață întreagă, acum îl forțează să găsească o soluție banală. Îndoiala metodică poate fi văzută ca o situație dureroasă prin care omul încearcă să găsescă acel punct de plecare, acel loc stabil și sigur, în urma căruia ar putea ajunge la primul adevăr.
În mod clar, toate aceste instrumente leagă gândirea și o limitează prin însăși natura lor, aceea de rigurozitate metodică. Și, să fim serioși, omul scapă rigidității. De multe ori ne lasăm conduși de ceva infim, neclar, abscons și, totuși, o facem doar pentru a parcurge un drum. De multe ori ne pierdem în sine și căutăm răspunsuri care nu pot fi date. Dar, totuși, o facem!





[1] Mihail Uță, Descartes: Metafizică și știință, p. 30 , Editura Casei Școalelor, 1930.
[2] Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes ~ Emoțiile, rațiunea și creierul uman, pp. 280-281, Ed. Humanitas, 2004.
[3] Ibidem, p. 282.
* „A spune că mintea provine din creier este indiscutabil, dar prefer să nuanțez afirmația și să analizez motivele pentru care neuronii din creier se comportă într-o manieră atât de inteligentă. Fiindcă aceasta este, după părerea mea, problema esențială.“
[4] Thomas Hobbes, Meditațiile lui Descartes, apud. Mihail Uță, Descartes: Metafizică și știință, p. 38, Ed. Casei Scoalelor, 1930.
[5] William H. Calvin, Cum gândește creierul, p. 13, Humanitas, București,  2006.
[6] Rene Descartes, Principiile filosofiei, p. 82, Iri, București, 2000.
** Daniel C. Dennett este director al Centrului de studii Cognitive de la Universitatea Tufts și autor al lucrărilor „Darwin’s dangerous idea: Evolution and the Meaning of Life“ și „Consciousness Explained“. (n.a.)
[7] Daniel C. Dennett, Tipuri mentale, p. 91, Humanitas, București, 1996.

13 comentarii:

oceania spunea...

Oare mintea se afla in creier sau ea exista in intreg corpul nostru? Cred ca nu putem desparti trupul de minte. Divizarea asta este sursa suferintii umane.

Offshore spunea...

Poate ca este sursa suferintei umane, dar cum poti sa dem ca mintea este creier? Cum poti sa dem stiintific ca mintea exista? Dar sufletul? Nu vb de creier, ci de minte. Oricum, exista si part 2 :)

oceania spunea...

filosofia mintii se ocupa chiar de lucrurile astea. nu putem inca demonstra ceea ce zici tu dar, in principiu, cel putin pana acum stim ca daca nu exista creier nu exista nici minte. deci, pana la proba contrarie, consideram mintea legata de creier si, in general, de trup.
astept part 2 pentru lamuriri:)

Offshore spunea...

pai tocmai invers este pusa problema. filosofia mintii nu gaseste nicio legatura intre creier si minte. in schimb, in neurostiinte, da. si acum , fiecare are argumentelele lui. sunt mult prea multe ca sa putem sa le disecam pe toate. as vrea sa ne rezumam la o intrebare, exista minte?

oceania spunea...

Mintea e inca un mister. E usor sa consideri mintea ca emergenta dintr-un proces neuronal, dandu-i o explicatie materiala. Dar, in acelasi timp, nu putem explica anumite detalii si calitati pe care le are mintea prin intermediul neuronilor. Orice persoana care e in stare sa gandeasca este constienta ca e constienta. Dar iata ca si constiinta e un mister legat de minte. Poate ca sunt lucruri inca prea complicate ca inteligenta umana sa le dea de cap. Unii spun ca nu exista constiinta si ca suntem doar niste zombi complicati. Daca nu exista constiinta clar ca un exista nici minte. Daca mintea exista fiind legata de natura inseamna ca poate fi studiata de oamenii de stiinta. Poate ca atunci cand ne vom lamuri despre ce e vorba vom face un salt atat de important, vom provoca o revolutie conceptuala si stiintifica atat de mare incat nici nu putem sa ne imaginam acum lucrul asta.
Dar daca mintea provine din creier, stau si ma gandesc, cum e posibil ca din ceva material sa apara ceva ideal?

Offshore spunea...

sau..cum este posibil sa ruleze softul unui pc? este cam acelasi lucru. marea problema a celor din neuro, constiinta! si ma bucur ca ai punctat acest lucru. oricum, argumentele sunt complexe. Solutia? Cred ca solutie poate fi gasita la nivelul limbajului. pentru a putea sa explicam inexplicabilul este clar ca avem nevoie de un alt camp de batalie. Deci, ne trebuie un mecanism care sa faca trecerea de la limbaj la metalimbaj. Dar si aici este o problema, trebuie sa respectam gramatica, care..in ultima instanta poate fi o piedica. Si atunci, cred eu, in ziua in care omul va putea sa foloseasca metafora, dar nu in mod obisnuit, ci facand din ea un mecanism spre metametafora, vom avea solutia. Adica, ceea ce este ascuns, cum este si cazul mintii, constiintei..etc../va fi descifrabil. poate ca suna periculos, dar alta solutie nu cred ca mai exista. In mod normal, din empiric, poti deriva ''idealul'' insa, asta nu inseamna ca el provine de acolo. tocmai din aceasta cauza, avem nevoie de un nou mecanism lingvistic. La prima vedere, vorbim de lumi diferite, care explica lucruri diferite, deci..cum putem sa exprimam ceva ce nu este cunoscut in lumea noastra? Renuntand la normele care ne definesc lumea in care traim.

Anonim spunea...

Perfect adevarat ce spun domnii acestia, cu o singura precizare. Dumnezeu a facut omul dupa chipul si asemanarea Sa. Fer. Augustin prezinta ideea trinitatii astfel "Una essentia sive substantia, tres persones" - O singura esenta sau fiinta , din trei persoane. Asa ca avem imaginea trinitara a omului astfel : omul de trup (sarkic), cel de suflet (psihic) si cel de duh (pneumatic) Omul autonom, ganditor, pune "Omul" in triunghiul: om natura ratiune raporturile stabilite fiind intre aceste trei elemente. In triunghiul shakic, psihic, pneumatic nici unul dintre marii ganditori nu reuseste sa gasesca corespondent naturii pneumatice, cea mai buna varianta a lor substituind psihicul, ratiunii. Problema de fond fiind urmatoare nici una din aceste filosofii nu au o explicatie care sa depaseasca "nelinistea metafizica a cimitirelor", ei "traind si murind exclusiv in aceasta lume". Deoarece numai natura pneumatica a omului transcede moartea, invingand-o. Interogatia ce o subordoneaza ei ratiunii este : " Ce este adevarul?" cand varianta corecta ar fi "Cine este Adevarul?" Probabil ca asa am putea discuta mai departe pe marginea revelatiei divine si nu a formula silogisme sterpe, transpiratie neconsolatoare a geniului speculativ. Pentru a nu monopoliza spatiul acesta, puteti continua rationamentul pe http://notmycupoftea.bestplaces.ro/2009/04/pasarele-bancuri-de-pesti-si-alte-revelatii-ale-regnului-animal/

Offshore spunea...

@anonim:multumesc ptr comentariu, as vrea totusi sa stiu si cu cine vb,eventual sa treci un nume. cat despre problema cu descartes, in acest articol nu apare ceva referitor la Dzeu si nu inteleg ce relevanta are ptr art de fata. oricum,multumesc, si pe viitor astept si un nume, asa este politicos:)

Romeo spunea...

Numele meu este Romeo, scuzati-mi impolitetea! :)

Artur Gurau spunea...

Salutari.
Interesanta lucrare ai expus, mi-a placut! Autorul a facut o treaba buna :)
Este o descrieere importanta, indiferent de viziuni sau pareri, care la un sfirsit e o parte dintr-un intreg o evolutie a paradigmei in cauza.
Chiar mi-am amentit o fraza care o spunea un savant "Inginerii pot sa intelega orice dar nu pot explica, pe cind scriitorii pot explica chiar si cea ce nu pot intelege"-))
E intradevar o tema extrema si provacatoare, Dar cum zicea si Einstein "Cred că un savant trebuie să fie un mare provocator. Aceasta face ca el să „simtă” lumea și să o gîndească altfel, mai profund, dar și mai ironic"

Cred ca e corect sa pornim de la insusi cuvintele minte, suflet, gindite. Care cum a fost spus is un tot intreg si creaza un Individ (Personalitate).
Dar ceea ce ne sugereaza esenta acestor cuvinte e tot rezultatul unor cercetari evolutive! Luam ca exemplu Criza metodologiilor din anii 80 care a avut ca rezultat un impas stiintific ce in simtim in unele aspecte abia din anii 2005. Sau criza economica recenta. Sau schimbat viziunea asupra multor lucruri chiar si in dex unele cuvinte au luat o insemnatate mai profunda.
Un factor, mintea umana cit de geniala nu ar fi ea are un apogeu. Merg spre ideea ca orice nu am face aceaste reflecta ceea de unde pornim, pe ce ne bazam ( Daca ne bazam pe sisteme vechi de concepere dam repede de limite si ne scufundam)
Aici cred ca si este dezvaluirea multor lucruri, ca sa ma expun mai pe larg ma refer la modul de asi atinge un scop si de unde pornesti de la ce nival ?
Cum zicea Einstein "Nivelul de gindire ce il ai acum n-o sa te aduca acolo unde visezi".
O abordare sistemica poate da rezultate foarte corecte si bine determinate cu o analiza a riscurilor perfecta. Dar ete asta unca solutie? NU Egoismul isi are rolul sau.
Daca sa ne bazam pe logica atunci reusim multe lucruri dar si acest factor nu e o ssolutie generala intervine simturile, dupa care pareri mai profunde si experienta mai vasta.

Mintea e un factor uman Greu de generalizat, si greu de expus formalizarii, ideal. In inteligenta artificiala la baza stau faptele si relatiile dintre ele. Creerul uman a depasit cu multe sec in urma acest nivel -)
In Lumea Reala exista un sistem perfect. Natura, care are in ciclu de viata uimitor, si de la care portesc realizarile acelor oameni care au putut explica multe fenomene ca Kepler, Einstein, Knut etc.

Offshore spunea...

ARTUR : uitasem de articolul acesta, si implicit de partea a doua a lui. daca ai vazut, in titlu este trecut un 1, acum am adaugat si ceea ce lipsea. multumesc ptr cuvinte si mi place cum gandesti. mult succes cu blogul personal.

Artur Gurau spunea...

Multumesc -)
Mi-a placut partea a doua !
Succese in cintinuare.

INCERTITUDINI spunea...

Foarte interesant tot ce se spune aici!
Am ajuns cam din întâmplare, deși ”numele” îmi este cunoscut.
Căutam ceva despre ființa umană ca un tot de contrarii.
Mai trec!

Faceți căutări pe acest blog