Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

sâmbătă, 23 august 2008

Problematica Adevarului


    Aristotel este cel care a formulat ideea conform căreia adevărul este o relație de adecvare între enunțuri și stări reale. În teoria clasică, adevărul sau falsul se află într-o relație de corespondență sau de lipsă a corespondenței a enunțurilor cu faptele, cu stările reale.
Russell este cel care exprimă și consacră expresia – teoria corespondenței (care desemna această teorie). În opoziție cu această teorie a corespondenței se află teoriile subiectiviste (epistemice) care introduc criterii sau condiții ale întemeierii în definiția adevărului, prin aceasta corelând adevărul cu întemeierea.
Teoria corespondenței pleacă de la distincția :
· adevărat vs. ceea ce e cunoscut ca adevărat => astfel, a spune că un enunț este adevărat nu înseamnă că noi trebuie să și acceptăm sau să recunoaștem acel enunț ca fiind adevărat. Se face clar o distincție între adevăr și întemeiere; în teoria corespondenței adevărul este văzut ca fiind un atribut atemporal.
B. Russell este cel care enunță trei supoziții ale teoriei corespondenței:
- principiul logic al bivalenței
- adevărul și falsitatea sunt caracteristici ale enunțurilor
- adevărul unui enunț depinde de ceva exterior enunțului.
Încercări de a defini relația de corespondență:
L. Wittgenstein, Tractus: corespondența este o relație de identitate structurală.
K. R. Popper încearcă o clarificare a caracterizării adevărului prin relația de corespondență făcând referire la teoriile științifice.
Tarsky propune o nouă definiție a adevărului. Analiza acestuia se bazează pe distincția făcută la nivelul limbajului – limbaj obiect și metalimbaj. Însă abordarea lui Tarsky a fost caracterizată drept deflaționistă.
„Spre deosebire de cunoașterea lucrurilor, cunoașterea adevărurilor are un opus, și anume eroarea. Putem cunoaște lucrurile sau putem să nu le cunoaștem, însă nu există nici o stare mintală determinată pe care să o descriem drept cunoașterea eronată a lucrurilor, cel puțin atât timp cât ne limităm la cunoașterea prin experiență nemijlocită. Dacă avem o experiență nemijlocită, ea trebuie să fie experiență a ceva; putem face inferențe greșite plecând de la experiența noastră, însă experiența însăși nu poate fi eronată. În consecință, nu există nici o dualitate în privința experienței nemijlocite, însă, în ceea ce privește cunoașterea adevărurilor, există o dualitate. Putem crede atât ceea ce este fals, cât și ceea ce este adevărat. Știm că, asupra foarte multor subiecte, oameni diferiti susțin opinii diferite, incompatibile; unele convingeri trebuie deci să fie eronate. Deoarece unele convingeri eronate sunt adesea susținute la fel de puternic ca și convingerile adevărate, este dificil de arătat cum ar putea fi ele distinse de convingerile adevărate. Cum putem noi ști că, într-un anumit caz, convingerea noastră nu este eronată? Aceasta este o problemă de cea mai mare dificultate, la care nu se poate da nici un răspuns complet satisfăcător.“'
B. Russell
Ce este adevărul?
- răspunsurile la această întrebare pot fi distinse în funcție de:
(1) înțelegerea relației dintre adevăr și întemeiere;
(2) abordarea problematicii purtătorilor adevărului;
(1) Dacă criteriile întemeierii intră în caracterizarea conceptului de adevăr rezultă că acest concept va fi determinat într-un mod epistemologic.
Dacă conceptul adevărului va fi tratat independent de întemeiere, atunci el va fi un concept logico – metafizic.
(2) Distincția esențială
· caracterizarea lingvistică
·caracterizarea nelingvistică a adevărului.
Aristotel, în Organon, arăta că adevărul și falsul nu pot fi atribuite noțiunilor separate, între propoziții el distingând:
- propoziții declarative (purtătorii adevărului)
- propoziții de alte tipuri (interogative, optative etc.)
O teorie asupra adevrului este epistemică în măsura în care caracterizează adevărul ca fiind o relație între enunțuri sau ca o caracteristică funcțională a enunțurilor, și nu între enunțuri și fapte extralingvistice;
- teoriile adevărului numite intuiționiste privesc adevărul drept o trăsătură a ideilor cum ar fi aceea de a fi clare și distincte (rațional evidente);
- în contradicție cu teoriile intuiționiste se dezvoltă teoriile coerentiste ale adevărului.


2 comentarii:

emma enescu spunea...

la adevar nu ma pricep ! asa cum sugerezi in titlul articolului pare a fi problematic . dar "aristotelicianul de rand " s-ar simti starnit si revoltat in momentul in care ar dori sa explice realul prin imposibil ... si existenta paradoxului.
acum eu nu stiu; banuiesc doar ca a lua in considerare proprietatile relevante a "obiectelor" absente si proproetatile observate a "obiectelor" prezente ar fi premisa de la care s-ar putea aventura filosoful a explica validitatea continuturilor - intrucat nedumeririle creeaza anumite piste de incercare in interpretare si solutionare - atunci cand complexul raporturilor corespondeaza pur si simplu cu ideile noastre despre realitate , functia de reflectare , viziunea determinata care insoteste capacitatea de pricepere si legimitatea unei percepti despre obiecte , situati - determinate de contradictoriul aflat in campul cunoasterii .

p.s. poate gresesc . este mai mult decat posibil. dar presupun ca o novice ce sunt - nu as fi prima si cu siguranta nici ultima - atat timp cat - hmmm, nu stiu exact daca simtul, intelectul, ratiunea , au un caracter significant empiric ? :))

Offshore spunea...

emma: draguta ideea cu 'aristotelicianul de rand'', apropo, sa stii ca noi suntem construiti in asa fel incat sa fim aristotelicieni. mai simplu spus, omul zilelor noastre este aristotelician, mai greu este insa cu Platon:) Articolul este mai simplu decat crezi, cred ca l am scris acum vreo 2 ani. Modul de interpretare este epistemic. As spune eu, si trebuia sa precizez, probabil, ca este excesiv de laconic. Prezint diferite conceptii ale fil. analitici in ceea ce priveste conceptul de ''adevar''. Insa, adevaraul aici, trebuie interpretat ca un mecanism ce se afla in armonie cu un cadru sau context logico-stiintific, atat si nimic mai mult:)In ceea ce priveste simtul, acesta se reduce la empiric. In schimb, intelectul, ratiunea, sunt mecanismele ce se lasa pacalite de simt. Aici este problema, si jocul:) cine pe cine pacaleste?:)NU pot da un rasp clar la intrebarea ta, cum nici intreaga istorie culturala a filosofiei nu ti poate raspunde cu certitudine epistemica, daca simtul sau ratiunea au un anume caracter:))

Faceți căutări pe acest blog