Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

marți, 23 decembrie 2008

Mircea Florian şi filosofia românească





       Mircea Florian constată că, de-a lungul Evului Mediu, apare cât mai des întâlnită o tendinţă de unificare a stilurilor de expunere. Astfel, s-a ajuns la situaţia în care era destul de greu să mai deosebeşti, după ce limba latină era considerată limbă oficială a filosofiei, naţionalitatea unui filosof sau a altuia. Revenind la filosofie, putem spune că empiriştii englezi şi-au extras seva de la nomazi. Această filosofie răspunde, într-un anume mod, cerinţelor lor practice, seculare. Deci, vorbim de o filosofie care pare să împiedice, la prima vedere, spiritul liber, dar acest fapt prinde contur doar atunci când este gândit într-un cadru general. În rest, filosofia empiristă, lăsând contextul global al filosofiei, ţine mai mult de libertatea de mişcare, decât de cea de gândire.
Acest fapt, în linii mari, poate fi spus şi despre filosofia franceză şi germană. În continuare, filosofia franceză sau raţionalismul francez ţine de un soi de gândire impregnat de calcul şi de rigoare matematică. Aceste abordari sunt oarecum străine, căci ele limitează speculaţiile filosofice. Cât despre germani, putem spune că rigorismul leibnizian îşi are obârşia în cel francez. Deşi filosofia reflectă, în contextul ei lărgit, tendinţele unei naţiuni, nu o face raportându-se direct temporal la evenimentele politice care se desfăşoară în acea perioadă. Sau, în cazul în care se întamplă, nu putem spune că o defineşte. Deci, specificul naţional al unei filosofii nu se reduce la un singur aspect.
Mircea Florian remarcase faptul că naţionalizarea filosofiei are şi aspecte tradiţionale, legate de trecutul cultural filosofic al ţării respective. În aceeaşi ordine, el conchide că acest aspect nu trebuie ignorat. Urmărind aceste coordonate, putem afirma că filosofia nu este numai naţională, dar nici că trebuie văzută ca fiind doar generală. În plus, avem cazul filosofiilor germanice, în speţă filosofia lui Kant şi Hegel; acestea, deşi sunt naţionale, până la urmă au ajuns să fie generalizate, universalizate. În acest cadru, am avut şi noi kantienii noştri , însă acesta era un fel de kantianism antikantian, aşa cum relata Blaga. Deci, a existat o întreagă linie kantiană în spaţiul filosofic românesc. Începând cu Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Eminescu, Maiorescu, iar, mai recent, Noica. Cu toate că urmau această linie, nici unul dintre ei nu poate fi considerat neokantian. Există, însă, un lucru care trebuie punctat: specificul unei filosofii nu înlătură diversitatea orientativă şi nici nu-i trasează limite rigide. Este cazul filosofilor de anvengură din spaţiul autohton. Aceştia și-au desăvârşit instruirea filosofică în ţările occidentale, în special în Germania şi în Franţa, şi, deşi au făcut acest lucru, propria lor concepţie şi abordare filosofică nu a fost integrată în filosofia occidentală. Dar asta nu înseamnă că nu a fost contaminată într-o anumită măsură.
Cât despre filosofia naţională, este cert faptul că ea nu poate să se desfăşoare decât în cadrul unei naţiuni care a ajuns la un anumit grad de civilizaţie şi cultură. Pe de altă parte, referindu-se la filosofia românească, Mircea Vulcanescu a indicat că, înainte de cel de al doilea razboi mondial, au existat anumite condiţii care au favorizat apariţia unei filosofii naţionale:
1. Existenţa unei activităţi autentice de filosofare printre români; 2. Existenţa unui mediu de difuzare sau circulare a ideilor; 3. Existenţa unei problematici și a unor sisteme filosofice specifice româneşti.

joi, 4 decembrie 2008

Despre (nebunia nihilistă)


     Trăim într-o societate unde regulile sunt situate a priori. În planul adevărului, omul este dinainte modelat. Cum ai putea să te desfășori altfel? În acest sens, aș scoate în evidență faptul că singura posibilitate notabilă ar fi nebunia. Cu alte cuvinte, orice om care nu prescrie unor norme prestabilite este considerat nebun. Suntem noi, turma, îndreptățiți să afirmăm că există nebuni pe lume? Cum este cu putință nebunia? Mă leg de un concept care nu poate fi dezvăluit decât prin raportarea acestuia la mediul social. Nebunia nu poate fi percepută altfel. Poate doar prin sinceritate, adică prin nebunie! De câte ori, pe stradă fiind, nu-ți a venit să scuipi ca un animal, sau să-l înjuri pe animalul din fața ta pentru că nu ți-a placut ceea ce ai văzut în el? Oricum, nu contează.  De câte ori nu ai simțit nevoia să fii sincer în societate așa cum o faci cu tine atunci când te uiți în oglindă și-ți spui că nu ești tu? De câte ori nu ai vrut să plângi pe stradă? Pe scurt, motivul pentru care scriu se află situat în sinceritatea nebunului. Pentru el scriu, căci el este singurul care trăiește, el este permanent conectat la rădăcinile haotice ale vieții. El, și cel ce iubește, însă acesta, temporal. Îți spune eu! Pentru mine, societate este nebună. Pentru mine, statul este bolnav! Pentru mine, oamenii care-și dau coate sunt nebuni! Cine este legat permanent la față sa inconștientă? Nebunul! El este singurul care conștientizează inconștientul. Îl fabrică, îl modelează, îl scoate la lumină, îl dezvelește de haine și îl servește conștient inconștient. Este jocul dintre viu și mort, este hazardul lovit de conștientizare. Cine sunt eu să spun că el este nebun? Ce sunt normele în societate? Ziduri ce păzesc haosul sufletesc lovit de incertitudini.

vineri, 14 noiembrie 2008

Nevoia de Iubire
















    Am alergat în lumea gesturilor, a focului, a ploilor și am ajuns, în ultima instanță, să descopăr chipul celui ce avea sa fie ființa ta. Ce este chipul? Dorința, nevoia, durerea, satisfacția, ardoarea, tot ceea ce ne înconjoară și ne animă cu adevărat stă fixat aici. Ce ascunde chipul ei? Dar chipul lui? De ce, din toți, el, ea este alesul? Obișnuiesc, adesea, să spun că nimic nu există. Și, poate că nu greșesc. Cuvintele, numerele, capată sens doar atunci când ne raportăm la un sistem de valori. În speță, un sistem matematic sau un sistem lingvistic. Toate aceste „grozăvii“ sunt proiecția noastră. Ele răspund nevoilor noastre elementare. Ele subliniează „practicitatea“ și nimic mai mult. Dar oare avem nevoie de ele,atunci când iubim? Oare iubirea este practică? Poate chipul tău, acum, aici, să fie dezvelit de aparență? Jocul poate continua antagonic la nesfârșit. Însă, un lucru rămâne în picioare. Nevoia de chip! În chipul ei mă regăsesc pe mine. În chipul ei sunt eu, cu toate nenorocirile mele, cu toate isprăvile mele. Am nevoie de chipul ei/lui, în măsura în care, pierdut în acestă lume, nu am un scop bine definit și, de fiecare dată când știu că nu știu ce vreau, de fapt, vreau oglinda chipului perimat în timp de întrebări și de răspunsuri neclare cu privire la propria-mi ființă. Vreau ceea ce eu nu o să am niciodată. Vreau să aflu ce este cu mine, acum, aici. Și, cum răspunsul la această întrebare întârzie să apară, mă arunc în lume, caut și scotocesc un chip în care să mă oglindesc. Eu nu vreau răspunsuri banale, practice. Eu mă vreau pe mine și, implicit, pe tine, pentru că tu ești singurul posibil care mă poate înalța. Și nu vreau viață după moarte, este de ajuns chipul ei, să-mi spun ca locul meu este aici. Și nu vreau raspunsuri firave, ci gesturi încâlcite. Și nu vreau ustensile, căci singurul ustensil existențial se găsește în tine, este chipul tău, cu ochii tăi, cu buzele tale, cu nasul șiret ce-mi spune să o las baltă acum, că nu ține. Da, așa e nevoia de iubire. Însă, există cu adevarat o nevoie (voință) de iubire? Ce încerc să sublinez? Oricât te-ar cerne problemele provenite din încâlceala produsă de banal, ele nu te vor încolți niciodată așa cum o va face dragostea. Nu există rațiune, subiect, conștiință; acestea sunt doar mecanisme prin care putem să ne „înhăimăm“ împotriva haosului. Avem nevoie de ordine în viața de zi cu zi. Toate aceste elemente „constrângătoare“ nu fac nimic altceva decât să ordoneze mișcarea, devenirea, haosul. Însă, știm toți că minusul fără plus nu ar avea valoare. Vrem haos, vrem dezordine, vream să ajungem la noi, să ne cunoaștem, să ne aruncăm deasupra cotidianului. Vrem să ieșim din cotidian, din mizerii locale și din încâlceli factuale. Avem nevoie de foc cum, în aceeași măsură, avem nevoie și de apă. Pentru că așa este „firea“ lucrurilor și așa ar trebui să fie. Și, poate că, la prima vedere, las să se înțeleagă că nevoia de iubire vine din egoism. Oare? Nu este așa! De ce nu? Pentru că este singura cale care vine (din)spre și (în)spre tine, prin tine și prin el/ea. Este viață, este haos, iar acest lucru este contingent cu nevoia de iubire. Cu alte cuvinte, omul este iubire, haos, viață, lume, timp, spațiu. Este în sine și pentru sine, dar, mai mult, este devenire prin el/ea. Iar singurul lucru care face viața să plângă, moartea, nu poate fi învins decât așa! Altfel spus, scutul vieții împotriva morții este iubirea. 

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

Subiectivism deghizat


     Autenticitatea constă în falsitate. Eu pot caracteriza mediul în care trăiesc ca fiind propriu. Însă, factual, deși lucrurile încep de la tine, ele pornesc prin tine. Ce înseamnă acest lucru? Într-o primă instanță, fiind aruncat în această lume, ai tendința de a spune că lucrurile pornesc de la tine. Îți spui zilnic că ești cel mai frumos, deștept, prost, egoist, virtuos. Și, până la urmă, este normal să vezi lucrurile proiectate așa. Problema apare atunci când, aflat în lumea ta, ai tendința de a generaliza lucrurile în funcție de tine: „Ceea ce am eu este mai bun decât ceea ce are el/ea.“ Așa arată enunțul care relevă sinoptic situația. Și, deși în lumea ta proprie ai dreptul să postulezi această ideea, în lumea altuia, nu ai nici măcar o pată de îndreptățire să procedezi așa. De ce? Pentru că-ți încalci, în primul rând, propriul argument de la care pornește întregul raționament. Dacă lumea mea este cea mai bună și dacă lumea se află într-o relație de determinare sub forma unui compromis, care exact acest lucru denontă, faptul că interacționăm atât mental cât și fizic, să spunem psihosomatic, atunci eu nu sunt îndreptățit să afirm că acel ceva este mai bun decât al celuilalt. La rândul său, celalalt are aceleași argumente, și el niciodată nu o să perceapă obiectiv lucrurile, ci exact ca tine, căci și el are lumea sa utopică. Trebuie, deci, să acceptăm că facem parte din același aluat. Deși suntem diferiți, deși suntem construiți diferit, planul de bătălie e comun. În ce măsură putem să vorbim despre joc? Dacă lucrurile s-ar reduce la „acadeaua mea e mai bună ca a ta“, atunci „jocul“ ar fi eliminat. Dacă jocul ar fi eliminat, atunci viața creativă ar fi eliminată, exact ceea ce te face pe tine să-ți spui că „acadeaua mea este mai bună decât a lui“. De aici și până la tiran, doar un pas!

joi, 2 octombrie 2008

Dualismul Cartezian

Voi face un salt prin istoria ideilor critice aduse dualismului. O să încep cu Descartes și voi continua cu prezentarea lui Damasio, prin care voi arăta că acesta respinge concepția carteziană. Mă voi întoarce asupra contemporanilor lui Descartes și voi expune problemele aduse dualismului. În continuare, aduc un răspuns oferit de William H. Calvin prin care încerc să-l „salvez“ pe Descartes. În încheierea primei părți prezint argumentul adus de Descartes în Principiile filosofiei și expun criticile aduse de Dennett împotriva dualismului. În partea a doua voi expune, deși risc să fiu laconic, propriile argumente. 

1. Eroarea văzută ca adevăr

Perspectiva dualistă este aceea prin care Descartes a despărțit mintea de trup. În Discurs asupra metodei și, apoi, în Meditații apare renumita frază, „[g]ândesc, deci exist“, prin care se sugerează clar că gândirea și conștiința gândirii sunt substraturile reale ale ființei. Descartes privea gândirea ca pe o entitate separată complet de corp, astfel că „lucrul gânditor“ (res cogitans) era separat de trupul negânditor (res extensa), însă această afirmație nu este cu totul diferită de cea a lui Augustin, „[s]unt indus în eroare, deci exist“. În Meditații metafizice putem spune că abordează subiectul „Geniului rău“ care se aseamănă sau care, cel puțin, își găsește, oarecum, sorgintea în afirmația lui Augustin. Îndoiala carteziană este „un fel de prudență logică, dacă se poate vorbi astfel, un purgatoriu logic“.[1] De fapt, „Ipoteza demonului“, în ilustrarea lui Descartes, ne arată că lucrurile pe care le putem cunoaște pot fi puse sub semnul întrebării, acestea având un caracter îndoielnic. Însă ea a fost construită pentru a arăta dependența ființei umane de divinitatea creatoare care poate să schimbe sau să transforme ordinea lucrurilor din natură, și iluziile în cunoaștere adevărată. Scopul cunoașterii este cunoștința sigură și evidentă. Operațiile care realizează acest scop sunt experiența și deducția. Prin experiență se înțelege o operație cognitivă bazată pe activitatea simțurilor. Cunoașterea prin experiență este nesigură pentru că se reduce la caracterul empiric al simțurilor. În schimb, prin deducție se înțelege o operație de care individul se folosește atunci când polivalența fenomenelor întrece caracterul naturii umane. Ca orice persoană care acționează și reprezintă intelectul, Descartes se sprijină pe cunoașterea matematică pentru a pune bazele unei știinte universale de tip matematic (fără a o identifica cu matematica), iar rezultatul formal al revelației obținut din aceasta va fi Ideea . Un prim rezultat al meditației carteziene constă în faptul că aceasta presupune o revelație a gândirii care se gândește pe sine. Însă, terminologic, ideile la Descartes pot fi văzute în două feluri: „idei intuitive“ și „idei speculative“. În cazul ideilor speculative, există anumite raporturi care stabilesc genul participării sau al amestecului. În acest caz, se regăsește și ideea de gândire care se împletește sau se identifică cu „ideea de ființă“. Ființa umană ocupă un loc în spațiu, acesta este un atribut primit de la corp. Faptul că ființa umană se hrănește, se mișcă, simte etc. este un atribut ce se reflectă prin unirea corpului cu sufletul. În schimb, ființa umană care gândește, cugetă sau concepe, poate face aceste lucruri pentru că aceste atribute aparțin numai sufletului. Astfel, Descartes determină atributul ce exprimă esența sufletului, iar atributul este gândirea. Dacă gândirea are un caracter ineluctabil, atunci existența acestui atribut implică existența sufletului. În aceeași ordine de idei, dacă Eul este înșelat, înseamnă că există. Ca subiect gânditor, se înțelege că Eul are diferite funcții (îndoiala, simțurile), că ocupă un loc în spațiu și în timp. În schimb, prin obiect negânditor (plantă, animal), se înțelege acel lucru de care suntem conștienți că există, că are un corp, că ocupă un loc în spațiu, însă doar omul este, el are ființă sau ființează, căci numai el gândește. Însă ceea ce remarcă Damasio este „separarea abisală dintre corp și minte, dintre substanța corpului, măsurabilă, având dimensiune, acționată mecanic, divizibilă la infinit, pe de o parte, și substanța minții, nemăsurabilă, fără dimensiune, imposibil de acționat mecanic, indivizibilă, pe de alta parte, sugerarea faptului că rațiunea, judecata morală și suferința provocată de durerea fizică sau exaltarea emoțională ar putea exista separată de corp.[2], altfel spus, separarea acțiunilor minții de structura organismului biologic. Damasio respinge această „limitare“; el susține că mintea este direct legată de activitatea creierului, iar formularea carteziană îi pare incompletă în plan uman: „Probabil că cel mai important lucru pe care îl putem face ca ființe umane, în fiecare zi din viața noastră, este să ne reamintim nouă și să reamintim celorlalți complexitatea, fragilitatea, finitudinea și unicitatea noastră“[3]. A avea o imagine completă în ceea ce privește înțelegerea profundă a minții omenești înseamnă să avem în vedere o integrare care să se raporteze la întregul organism care interacționează fizic cu mediul social, și nu să vedem mintea ca un „cogito“ nonfizic situat în afara organismului uman. Analiza prezentată de Damasio* la începutul lucrării sale sprijină, în bună parte, ipotezele pe care le formulează atunci când abordează problema carteziană. De fapt, Damasio încearcă să sublinieze ideea de organism uman și relația dintre sentimente și rațiune și ajunge la concluzia că rațiunea se poate întemeia pe emoții și sentimente, astfel că, pentru el, rațiunea pură nu există fără celelalte funcții ale creierului și, implicit, ale corpului. Există contemporani care îl critică pe Descartes, (Regius, Gassendi, Arnauld, Prințesa Elisabetha.) principala obiecție fiind uniunea minte-corp, însă noi ne vom îndrepta atenția asupra obiecțiilor aduse de Hobbes. Una din semnificațiile care au intrat în vizorul lui Thomas Hobbes, ale lui Cogito, ergo sum, este modul în care gândirea, ca atribut esențial, implică cu necesitate existența lucrului care gândește. Astfel că existența este strâns legată de gândire, deoarece gândirea, făcând abstracție de corporalitate, se reflectă pe sine și se contemplă ca atare. Prin Cogito, ergo sum nu se înțelege existența omului, ci numai existența gândirii ca închipuire a realității. Hobbes crede că modurile de gândire nu reflectă esența sufletului: „eu sunt gânditor, deci, eu sunt gândire sau, mai bine, eu sunt inteligent, deci, eu sunt inteligență. Căci în același fel eu aș putea să spun: eu mă plimb, deci, eu sunt plimbare[4]. Descartes, în răspunsul său, se preocupă mai mult de precizarea termenilor pe care-i folosește, decât de stabilirea profundă a raportului dintre suflet ca substanță și ideile ca moduri ale substanței. „Descartes credea despre glanda pineală că ar fi un sediu mai potrivit pentru ceea ce ne guvernează, pe motiv că este una dintre puținele structuri nepereche ale creierului.[5]
Într-o oarecare măsură, Descartes apare ca fiind un continuator al tradiției scolastice, iar în construcția sa îl introduce pe Dumnezeu  care ne îndrumă prin voința sa către o cunoaștere a lucrurilor clare și distincte. În Principiile filosofiei, autorul arată clar ce înțelege prin cuvântul a gândi – „tot ceea ce se petrece în noi în așa fel încât intuim aceasta nemijlocit prin noi înșine; iată de ce nu numai a înțelege, a vrea, a imagina, ci și a simți este același lucru, aici, cu a gândi.“ [6]
Mai departe, Daniel C. Dennett** analizează expunerea lui Rene Descartes și ajunge la concluzia că nu există niciun „mediu misterios“, ne-fizic al minții și, în niciun caz, acesta nu este glanda pineală care se află în centrul creierului. În zilele noastre aproape niciun cercetător al minții nu mai crede că există un astfel de mediu non-fizic. Motivul pentru care mințile depind de compoziția chimică a mecanismelor sau a mediilor lor este că, pentru a realiza ceea ce trebuie să proiecteze, aceste tipuri de mecanisme trebuie să fie alcătuite și văzute ca realitate bio-istorică (substanțe compatibile cu corpurile preexistente pe care le controlează). Aceste substanțe sau așa-zisa lor „natură intrinsecă“ prind semnificație doar atunci când funcționează ca parți ale unor sisteme funcționale. Faptul că sistemul nervos nu este un sistem izolat și faptul că „acționează“ și „convertește“ în aproape orice situație ne obligă să vedem funcțiile părților componente într-un anume mod mai complex și, în același timp, mai realist. „Nu pot fi despărțit de corpul meu, separat în mod clar de el cum au presupus adesea filosofii. Corpul meu conține tot atâta din mine, din valorile, talentele, amintirile și aptitudinile care fac să fiu ceea ce sunt, ca și sistemul meu nervos.[7] Dennett ne arată moștenirea celebrului dualism care se extinde dincolo de mediul academic și se poate regăsi în gândirea de zi cu zi: “[a]cești atleți sunt pregătiți atât mental cât și fizic“, și „[c]orpul îți este sănătos, totul se petrece în mintea ta“, iar, în continuare, el punctează că și printre cei care au combătut viziunea lui Descartes există o anumită tendință de a vedea și de a trata, în același timp, mintea ca „șef“ al corpului. Dacă acceptăm acest mod de gândire, ignorăm faptul că și creierul (mintea) este un organ ca oricare altul, iar funcțiile sale nu le vom putea înțelege dacă îl tratăm ca fiind „șef“ al unei structuri mult mai complexe din care face parte și el, iar, în acest fel, mintea trebuie văzută ca „servitor“.

2. Între eroare și adevăr

Descartes, deși încearcă să aibă o imagine cât mai cuprinzatoare și cât mai profundă a naturii umane, nu reușește să facă decât opusul. Chiar dacă încearcă să se aproprie de Dumnezeu, punând la îndoială adevărurile matematice, formulând tot felul de asumpții care să îi sprijine construcția filosofică, eșuează. Descartes se limitează, uită să se raporteze la întregul organism uman și să vadă că mediul social afectează direct omul. El încearcă, de fapt, să ofere, prin această concepție a sa, viața omului după moarte. Însă nu trebuie uitat faptul că Descartes a avut foarte multe realizări pe plan matematic, în 1631 inventând geometria algebrică. Chiar dacă face acest lucru, probabil că el confundă regulile utile matematicii cu regulile ce ar putea reflecta viața umană.
În acest joc creat de Descartes, ecuația gândirii nu admite o mulțime infinită de soluții; ceea ce, în mod paradoxal, l-a ajutat o viață întreagă, acum îl forțează să găsească o soluție banală. Îndoiala metodică poate fi văzută ca o situație dureroasă prin care omul încearcă să găsescă acel punct de plecare, acel loc stabil și sigur, în urma căruia ar putea ajunge la primul adevăr.
În mod clar, toate aceste instrumente leagă gândirea și o limitează prin însăși natura lor, aceea de rigurozitate metodică. Și, să fim serioși, omul scapă rigidității. De multe ori ne lasăm conduși de ceva infim, neclar, abscons și, totuși, o facem doar pentru a parcurge un drum. De multe ori ne pierdem în sine și căutăm răspunsuri care nu pot fi date. Dar, totuși, o facem!





[1] Mihail Uță, Descartes: Metafizică și știință, p. 30 , Editura Casei Școalelor, 1930.
[2] Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes ~ Emoțiile, rațiunea și creierul uman, pp. 280-281, Ed. Humanitas, 2004.
[3] Ibidem, p. 282.
* „A spune că mintea provine din creier este indiscutabil, dar prefer să nuanțez afirmația și să analizez motivele pentru care neuronii din creier se comportă într-o manieră atât de inteligentă. Fiindcă aceasta este, după părerea mea, problema esențială.“
[4] Thomas Hobbes, Meditațiile lui Descartes, apud. Mihail Uță, Descartes: Metafizică și știință, p. 38, Ed. Casei Scoalelor, 1930.
[5] William H. Calvin, Cum gândește creierul, p. 13, Humanitas, București,  2006.
[6] Rene Descartes, Principiile filosofiei, p. 82, Iri, București, 2000.
** Daniel C. Dennett este director al Centrului de studii Cognitive de la Universitatea Tufts și autor al lucrărilor „Darwin’s dangerous idea: Evolution and the Meaning of Life“ și „Consciousness Explained“. (n.a.)
[7] Daniel C. Dennett, Tipuri mentale, p. 91, Humanitas, București, 1996.

miercuri, 24 septembrie 2008

Antinomic






Sunt doar o lacrimă rănită
Sunt doar un strop ce se scurge.
Sunt doar un gând ce se frânge
Sunt doar un vis alungat.

Sunt o poveste fără noimă
Sunt o mască fără paloare.
Sunt o bucată de hârtie
Sunt o flacară stinsă.

luni, 15 septembrie 2008

Circumferinţa trecutului cald



Tot ce putem face acum este să zâmbim. O să zâmbim atunci când ne uităm la cer. O să îmbrațișez viața așa cum o făceam cu tine. Natura o să-mi clipească. La început, pe ascuns, o să ascundă zbuciumul într-o lume necunoscută mie. Și atunci știu că lumina o să apară. Știu că drumul meu pierdut, fără sens, o să mă conducă divin spre o veşnică şi eternă reîntoarcere. Și, de aici, crescendo ancestral spre un alt decor. Un decor, un adevăr, o miniciună, atavism! Eu sunt cel pus în slujba omenirii. Eu sunt cel sfâșiat de apropiați. Adulat de criminalii timpului. Eu sunt cel ce va ridica primul privirea în lume. Și, totuși, lumea mea se scaldă în banal. Prefer un pian anost în cazul în care viața este fără de muzică. Pe de alta parte, vreau ca timpul să pocnească în mii de flăcări. De timp aveam nevoie atunci când te iubeam. Dar timpul există? Și, totuși, el mă strecoară de atâtea ori într-o ordine inebranlabilă. Eu o să pier, dar timpul este imuabil. Cred că viața te învață să-ți atingi scopul. Viața este propedeutica morții. Răfuiala ce se așterne acum mă poartă, ea mă arată. Faţa mea este orgoliul durerii care zâmbeşte. Sărută cerul, ploaia, trecutul! Sărută aşa cum o făceai cu mine. Acum mă sting.

miercuri, 10 septembrie 2008

Arhitectura spaţiului sufletesc






Noaptea aceea ne-a legat mai mult decât o mie de zile. Un sărut pierdut într-o înșiruire de gânduri. De ce nu am rămas cu nimic? De ce lumina s-a transformat într-o pată întunecată? Vreau „trăirea“ înapoi! Vreau să-mi deschizi ochii! Aseară, în drum spre nimeni, mă îndreptam spre tine. Ca un cabotin prin lume, mă pierd în idei însuflețite de timp. Cine sunt eu? Mă poți privi în afara timpului? Eu...te pot privi pe tine? Știu că scriu pentru o cauză pierdută. Și, de ce iubești? De ce iubim? Am citit că iubim pentru că avem nevoie de noi. Ce tâmpenie; și când te gândești că o spunea unu cu pretenții filosofice. În fine, e mai complicat. Dar eu pot să te iubesc pe tine, mă pierd în tine. Și atunci, dacă eu mă pierd în tine, și tu în mine, ce rost mai are să mă caut? Ce caut? Mă caut pe mine prin tine. În fond, de ce aș face asta? Poate că iubirea-ți spune tocmai să nu faci asta, să nu te cauți, ci să îmbrățișezi acel principiu bivalent care te leagă, și nu altceva. Eu nu am nevoie de mine atunci când iubesc. Eu am nevoie de tine ca să pot să te descopăr pe tine, nu pe mine. Eu o să fiu acel peticel ce ne leagă, la fel cum tu o să fii foaia care ne separă. Așa ar trebui să arate totul! O estetică încâlcită, fără noimă logică! În rest, atunci când iubești, nu te întrebi dacă iubești! Nu cauți nimic și nu gândești nimic. Trăiești!





sâmbătă, 23 august 2008

Problematica Adevarului


    Aristotel este cel care a formulat ideea conform căreia adevărul este o relație de adecvare între enunțuri și stări reale. În teoria clasică, adevărul sau falsul se află într-o relație de corespondență sau de lipsă a corespondenței a enunțurilor cu faptele, cu stările reale.
Russell este cel care exprimă și consacră expresia – teoria corespondenței (care desemna această teorie). În opoziție cu această teorie a corespondenței se află teoriile subiectiviste (epistemice) care introduc criterii sau condiții ale întemeierii în definiția adevărului, prin aceasta corelând adevărul cu întemeierea.
Teoria corespondenței pleacă de la distincția :
· adevărat vs. ceea ce e cunoscut ca adevărat => astfel, a spune că un enunț este adevărat nu înseamnă că noi trebuie să și acceptăm sau să recunoaștem acel enunț ca fiind adevărat. Se face clar o distincție între adevăr și întemeiere; în teoria corespondenței adevărul este văzut ca fiind un atribut atemporal.
B. Russell este cel care enunță trei supoziții ale teoriei corespondenței:
- principiul logic al bivalenței
- adevărul și falsitatea sunt caracteristici ale enunțurilor
- adevărul unui enunț depinde de ceva exterior enunțului.
Încercări de a defini relația de corespondență:
L. Wittgenstein, Tractus: corespondența este o relație de identitate structurală.
K. R. Popper încearcă o clarificare a caracterizării adevărului prin relația de corespondență făcând referire la teoriile științifice.
Tarsky propune o nouă definiție a adevărului. Analiza acestuia se bazează pe distincția făcută la nivelul limbajului – limbaj obiect și metalimbaj. Însă abordarea lui Tarsky a fost caracterizată drept deflaționistă.
„Spre deosebire de cunoașterea lucrurilor, cunoașterea adevărurilor are un opus, și anume eroarea. Putem cunoaște lucrurile sau putem să nu le cunoaștem, însă nu există nici o stare mintală determinată pe care să o descriem drept cunoașterea eronată a lucrurilor, cel puțin atât timp cât ne limităm la cunoașterea prin experiență nemijlocită. Dacă avem o experiență nemijlocită, ea trebuie să fie experiență a ceva; putem face inferențe greșite plecând de la experiența noastră, însă experiența însăși nu poate fi eronată. În consecință, nu există nici o dualitate în privința experienței nemijlocite, însă, în ceea ce privește cunoașterea adevărurilor, există o dualitate. Putem crede atât ceea ce este fals, cât și ceea ce este adevărat. Știm că, asupra foarte multor subiecte, oameni diferiti susțin opinii diferite, incompatibile; unele convingeri trebuie deci să fie eronate. Deoarece unele convingeri eronate sunt adesea susținute la fel de puternic ca și convingerile adevărate, este dificil de arătat cum ar putea fi ele distinse de convingerile adevărate. Cum putem noi ști că, într-un anumit caz, convingerea noastră nu este eronată? Aceasta este o problemă de cea mai mare dificultate, la care nu se poate da nici un răspuns complet satisfăcător.“'
B. Russell
Ce este adevărul?
- răspunsurile la această întrebare pot fi distinse în funcție de:
(1) înțelegerea relației dintre adevăr și întemeiere;
(2) abordarea problematicii purtătorilor adevărului;
(1) Dacă criteriile întemeierii intră în caracterizarea conceptului de adevăr rezultă că acest concept va fi determinat într-un mod epistemologic.
Dacă conceptul adevărului va fi tratat independent de întemeiere, atunci el va fi un concept logico – metafizic.
(2) Distincția esențială
· caracterizarea lingvistică
·caracterizarea nelingvistică a adevărului.
Aristotel, în Organon, arăta că adevărul și falsul nu pot fi atribuite noțiunilor separate, între propoziții el distingând:
- propoziții declarative (purtătorii adevărului)
- propoziții de alte tipuri (interogative, optative etc.)
O teorie asupra adevrului este epistemică în măsura în care caracterizează adevărul ca fiind o relație între enunțuri sau ca o caracteristică funcțională a enunțurilor, și nu între enunțuri și fapte extralingvistice;
- teoriile adevărului numite intuiționiste privesc adevărul drept o trăsătură a ideilor cum ar fi aceea de a fi clare și distincte (rațional evidente);
- în contradicție cu teoriile intuiționiste se dezvoltă teoriile coerentiste ale adevărului.


marți, 12 august 2008

Enigma - Voyageur


Convențional
   
   În harababura făcută de toți era loc și pentru noi doi. Am știu că printre lacrimi clipite ai avut timp să te gândești la mine. Poate că puritatea nu era la ea acasă, dar am simțit că vrei să te privesc altfel. Eliade avea un mod interesant de a descrie această situație „Pe o femeie care-și subliniează contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen“ , nu am simțit asta. Nu te cunosc și nici nu o să te cunosc vreodată, dar pot să-ți multumesc pentru că ai fost acolo la timpul potrivit, un timp ce avea să-mi indice că încă mai pot să sper. Ce urât! Nici nu credeam că există speranță. Am descoperit o lume care mie îmi apărea ascunsă. Realitatea mea era doar o iluzie clădită pe paie. Te-aș fi furat de acolo. Poate că ai avut o copilarie fricoasă ce avea să se încarce încet în tine. Poate că te-ai speriat de tine, ai crezut că ești un monstru, și ți-ai spus cu intrinstare: asta e. Așa te văd eu acum, pierdută și ruptă de lume. O lume ce avea să-ți ofere șansa unei vieți amare. Ești ruptă de lume pentru că locul tău nu este aici, el ține de lumea ideilor. O lume încărcată, în acest fel, de un alt personaj, tu. Cred că prin iubire poți aduce puritatea înapoi. Anamnesis pierdut, dar recâștigat! O persoană nu piere doar pentru că viața sa este un păcat. Pentru mine tu ești pură. Pentru mine conturul sublim al gâtului tău nu este obscen, ci poartă încărcătura aspra a timpului. În fond, cine este noumenal?


___________________________     Antiteză_______________________________
Simbolul

    O mostră din ea plânge în mine. O lacrimă mă îndeamnă la răbdare. Fantoma trecutului clipește în patul meu. Nu demult, patul tău. Trăiesc și cinstesc amar simbolul ce mă dezamorțește din cotidian. Suferința mea are paloarea cearșafului pierdut în freamăt. Noaptea, dușmanul luminii, mă omoară cu ceea ce are mai scump, singurătatea. Contururile noastre subliniează durerea. Te regăsesc în foi, iubirea noastră este imuabilă. Zilele ce se scurg cinstesc iubirea într-o idee. O idee care, acum, a rămas doar a mea. O s-o îmbrățisez cu lacrimi. O să adun ploile în jurul ei. O idee ineluctabilă. O să dorm cu ea. O să cânt cu ea. Așa o să te am aproape. O să-mi permit să mă mint, doar acum.

luni, 28 iulie 2008

Sfinţii


    Îmi permiteam, nu demult, să-i judec pe cei slabi. Însă cine deţine puterea? Cum puteam eu să-i justific în faţa tribunalului morţii? Puritatea omului rămâne adânc înrădăcinată în el. Ea este primită de la sfinţi. Astfel, ceea ce ne menţine suflul, ceea ce ne conduce antagonic spre iubire este puritatea văzută şi percepută ca desfrâu. „Actul sexual îşi depăşeşte, la orice fiinţă, semnificaţia biologică. El este un triumf asupra animalităţii. Căci sexualitatea e singura poartă spre cer din toată biologia.“ Aşa concepe Cioran extazul fiinţelor. Mediocritatea specifică omului ne obligă să ieşim din noi. Dar cum o facem? Cum poate mediocritatea să pâlpâie? Strict biologic! Animalitatea specifică omului intră în contact cu fiinţa pură. Această înfiinţare beneficiind de statutul sfânt, dar, în acelaşi timp, forţată de corporalitate, capătă un contur ce se relevă antinomic în om. De aici, dezamăgirile şi tot ceea ce ne menţine în concurs cu noi înşine. Adică, polemica derivată din sexualitate şi sfinţenie.





Offshore ascultă:

Faceți căutări pe acest blog