Pagini

Persoane interesate

Materialele care apar pe acest blog
aparţin autorului şi nu se pot reproduce fără acordul acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate, potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe. Proprietarul acestui blog îşi rezervă dreptul de a acţiona în instanţă orice abatere. Blogul funcţionează în condiţii normale cu Mozilla Firefox si Crome.

miercuri, 27 iunie 2007

Despre istorie si om









Orice generaţie în parte are atât o proprie viziune asupra trecutului, cât şi asupra viitorului, dependentă de momentul istoric în care a ajuns. Această concepţie poate fi adevărată doar dacă putem să o raportam la valorile morale ale etapei specifice evoluţiei noastre. În cele mai multe cazuri, concepția istoriei a fost ciclică (nimeni nu avea aşteptări), o formă de obârşie creştină care putea fi văzută ca un cadru de idei (concepte primare), pe care nimeni nu le punea la îndoială. Însă, acum, totul este pus la îndoială! La Nietzsche, istoria apare în trei feluri – monumentală, tradiţională şi critică. Istoria vizează fiinţa în trei moduri – ca fiinţă activă şi plină de aspiraţii, ca fiinţă care cinsteşte şi conservă, ca fiinţă care suferă şi are nevoie să se elibereze. Prin descrierea istoriei, Hegel şi Marx pleacă şi ei de la premisa că oamenii şi societăţile lor sunt o parte a unei structuri mai vaste pe care Hegel o vede spirituală, iar Marx – materială. Ţelul omului activ este o oarecare fericire, poate nu a lui proprie, adesea cea a unui popor, el este cel care fuge de resemnare şi face uz de istorie ca remediu pentru resemnare. În cele mai multe cazuri, nicio răsplată nu-i convine, doar gloria poate, adică acea perspectivă care-i conferă un loc de onoare în cadrul istoriei. Aşadar, în al doilea rând, istoria îl vizează pe omul proslăvitor, pe cel care pune preţ pe tradiţii. Această istorie asigură simţul istoric şi constă în formularea de tradiţii, se bazează pe conservare şi preluare, iar omul conservator priveşte cu fidelitate şi iubire îndărăt, într-acolo de unde provine şi unde s-a format; el manifestând, oarecum, recunoştinţă pentru existenţa sa. În acest caz, tot ce este mic, limitat, putred şi învechit îşi dobândeşte propria demnitate şi iese din nou la viaţă. Faptul că ceva este învechit naşte ideea de nemurire, căci dacă o credinţă religioasă sau un privilegiu politic este moştenit, a acumulat în timpul existenţei sale un rang de veneraţie și atunci este criminal să înlocuieşti ceva antic cu ceva modern. Iar în ultimul rând, cel care critică şi observă totul cu un ochi distrugător trebuie să  folosească forţa pentru a condamna – orice trecut merită condamnat !

 

 

Aforisme






„Limitele matematicii. -Matematica reprezintă o forță majoră pentru mașină, dar nu pentru om.“ L. Blaga



„Pragmatism. – În limba americană „a ști“ este infinitivul verbului „fac“. Ce verbe neregulate au cei de peste Ocean!“ L. Blaga


„Premisă. – Dumnezeu, dacă ar fi fost romantic, ar fi creat alți Dumnezei. Fiind însă un clasic, a creat lumea.“ L. Blaga


„Metafizică. – Metafizica e geometria proiectivă a spațiului spiritual.“ L. Blaga
„Perspectivism. – Îmi închipui că ar putea să existe microbi care consumă lacrimi. Din punctul de vedere al acestor microbi – lacrimile sunt făcute în univers numai pentru ca ei să-și aibă alimentul necesar.“ L. Blaga


„Sufletul inferior şi grosolan este mai bine pregătit pentru a îndura rănile şi daunele de tot felul decât sufletul aristocratic: primejdiile care îl ameninţă pe acesta din urmă sunt fără îndoială mai mari, şansele Lui de a eşua şi de a pieri sunt, tocmai datorită complexităţii condiţiilor sale de viată, uriaşe. Când şopârla îşi pierde un deget, îi crește altul la loc: dar nu şi omului.“ F. Nietzsche


Despre Rău


Am zăbovit de multe ori cu privire la problema răului şi, aproape de fiecare dată, m-am lovit de nişte răspunsuri neclare. Este cert că, atunci când vorbim despre rău, trebuie să luăm în considerare binele. Maniheii vedeau răul ca fiind complet separat de bine, acel ceva care forma o realitate anume şi care, în același timp, era opus binelui. Dar acest rău nu poate fi separat decât printr-un act de inteligenţă, el nu are substanţă. El nu poate exista fără bine; răul ar fi atunci doar neant pur şi ar înceta să fie, până la urmă, rău. Pentru Augustin, răul presupune binele aşa cum dezordinea presupune ordinea. La fel cum eroarea ia în calcul adevărul, la fel cum lumina presupune întunericul...


Ce este răul? Putem vorbi oare despre esenţa sa? De ce ne scapă când vrem să îl definim? Există cu adevărat sau nu? Acestea ar fi premisele de la care am putea să plecăm. Concluzia este la voi.

Faceți căutări pe acest blog