Acum vreo doi ani de zile am început un roman. Mi-am adus aminte de el şi mă gândeam dacă are rost să-l continui. Să-l continui?
I.
Astăzi am încercat să alerg ca un nebun. Mă temeam de mine, ca şi cum aş fi fost o păpuşă ce aşteaptă să fie tranşată. Eu sunt omul care merge zilnic la muncă şi care se culcă devreme. Când eram mic, mă temeam de lume, nu ştiam că şi ei pot fi vulnerabili, poate mai vulnerabili decât mine. Mama avea mereu grijă de mine, mă împăturea cu iubire, chiar dacă în casa în care dormeam erau minus zece grade. Vin dintr-o familie săracă, care nu cunoaşte culmi înalte, ci nevoi apropiate, nevoi care ţin strict de uzul cotidian. Poate de aici mi se trage încăpăţânarea de a mă arunca şi mai mult în valul incert al viitorului. Fiind aproape tot timpul „ţinut” cu o felie de pâine, ce trebuia să se împartă la trei, am fost oarecum obligat să visez, să mă las purtat de logica visului care ne spune că o felie de pâine nu se termină niciodată, atâta timp cât există cineva care să rupă din ea. Asta o făcea mama mea, care, acum, a murit.
Părinţii mei nu au fost niciodată apropiaţi sau, poate, au încercat cu precădere să se ascundă de noi. Tatăl meu era un om umil, genul de om care se scoală de dimineaţă şi care-ţi trânteşte fasolea în ochi. Era un veşnic îngândurat, iar nevoile sale erau cele mai importante. Şi, până la urmă, s-a văzut, căci după vreo zece ani de căsătorie, a hotârât să plece de acasă, alegând, poate, drumul cel bun. Laura era sora mea cea mică. Avea ochii negri şi sprâncenele apăsate. Imi plăcea când îşi încorda figura, când se arunca pe sub pat şi când tremura de frică în faţa televizorului. Nu de alta, dar eram alături de ea. După mai mulţi ani însă, ea şi-a revenit, eu încă tremuram. Asta este, de multe ori fetele sunt capabile să munte munţii din loc. Iar femeile, să vâneze cu sânge rece, aşa cum leoaica vânează pentru leul ei. Cealaltă soră, Adriana, era puţin timidă, ţinea morţis să se ascundă de orice, de oricine. Când o priveai, era toată cu capul în pământ. Aşa a fost mereu, nu cred să fi ieşit din casă vreodată. Era genul de persoană care se complăcea în situaţie. De multe ori, mă gândeam că tristeţea ar putea să aibă chipul ei. Avea ochii verzi, un paradox pentru o persoană aşa slabă, căci verdele trebuie să te inunde, să te doboare cu naturaleţea lui. Nu, ea era faţa genuină a apatiei. În schimb, eu eram vorbăreţ, de fapt nici nu ştiu cum eram. Şi nici nu cred că o să aflu vreodată.
În viaţă, lucrurile mici îi definesc pe oamenii mari. Valorile se adună din priviri, din încleştatul dinţilor, din mersul care se transformă în dans şi invers. Sunt oameni care adună lucruri, ca să le poată pune pe pereţi, că să aibă de ce să se lege. Ăştia nu sunt răi, dar sunt naivi. Ei încearcă, aproape mereu, să se regăsească, problema este că, acel petic prin care se pun la îndoială, nu este nimic altceva decât o nouă formă de a se amăgi cu nişte răspunsuri firave, cu nişte pastile care te adorm, care te ascund, încet, de tine. Ei sfârşesc a fi prada societăţii.
Nu ştiu ce să îţi mai zic de mine, poate că sunt neatent şi că nu ştiu să iert. Frica cu care am fost învelit, încă de mic, a avut grijă să creeze un monstru alunecos. Măcar dacă aş fi alergat spre mine, spre ceea ce mă determină cu adevărat. Îmi este frică de mine. Când mă trezesc de dimineaţă şi mă uit în oglindă, văd aproape mereu o altă persoană. Şi asta mă sperie! Într-o zi, când am ajuns acasă, de la muncă, am aprins lumina, iar pe holul care ducea spre sufragerie, nu ştiu cum de am făcut, dar am alunecat şi m-am lovit puţin. Am fugit la baie, iar acolo, m-am întâlnit cu omul din mine, cu cel care venise de curând acasă, cu cel care alunecase subit pe hol. Şi, iarăşi, am început să mă privesc. Eu mă uitam la oglindă, ea se uita la mine. Vezi tu, în oglindă, demonul inimii îţi face cu ochiul. În pasajul infernal din care porneşti, se naşte şi speranţa, ardoarea care te cuprinde şi care te poate duce, de multe ori, în abisul ascuns al fiinţei tale. Inima mea, ardea, bătea. Parcă îmi spunea, îmi arăta că locul meu nu este acolo. Cum, normal, locul unui om nu este nicăieri, poate în propria-i artă de a se verbaliza, şi deci, de a se proiecta spre un-altul. Inima arde ca o flacără neîncetat, ea este demonul care nu se schimbă niciodată, căci fizionomia cu care a fost împresurată se regăseşte drept în punctul de fugă al existenţei noastre. Chipul inimii nu este niciodată închis în el, dimpotrivă, nuanţează toate colţurile pătate de indiferenţa noastră. Omul nu se gândeşte niciodată la degete, la unghii, la coapse, umeri, ci se lasă pătruns de neputinţa cu care dansează apaticul.
Inima este singura care se zbate, care ne arată că nu am putrezit, de aceea nu tace, ne bate, ne scoate la dans. Daimonul inimii ne arată că suntem slabi, dar şi puternici, că sângele se zbate, aşa cum leul rage, că el pompează sinistrul trupului nostru în verbalizare şi regăsire. Inima este vântul care nu ne judecă niciodată, este delirul care ne aclamă şi totodată visul care ne pune pe scenă. În putrefacţia oaselor nu găsim decât fire de ciment, în daimonul inimii găsim incertitudine şi miracol. Inima ne dezveleşte de toate cele ce sunt. Inima ne socoteşte şi ne înveleşte ritmic în haosul pricinuit de lume.
Inima mă separă de lume, îmi configurează nevoile şi mă cheamă la dans. Am învăţat să adorm în aşternutul ei şi să o ascult în tăcere. Daimonul, care o aclamă şi o răstoarnă, îşi are obârşia în dorinţă. Chipul inimii se aşterne în dorinţă, iar nevoile, care se desprind din aceste rădăcini nemiloase, nu sunt nimic altceva decât noi speranţe. Fâşia care desparte speranţa de dorinţă sălăşluieşte în chipul inimii. Aici, totul se preface şi se conturează, ca şi cum în lume ar exista doar luna care dictează, fondul sonor al unor culori, demult apuse. Inima nu este un mesager ascuns, care ne face cu ochiul din când în când. Dimpotrivă, inima loveşte ritmul haosului în veşnicia cu care se ascunde în somaticul nostru. Ea se pliază genuin în amestecul care ne hărăzeşte. Dacă am fi atenţi şi am asculta la tot ce ne spune, poate că ne-am da seama de tot ceea ce ne înconjoară. Poate că am ajunge, mai uşor, la misterul tăios, la făgaşul fără de chip, la demonul care ne irită şi incită. Inima se află în proximitatea deşertului. Ochiul ei are harul de a închide câteodată poarta spre lumesc, trupul ei este calea care ne poate stinge paşii spre lume, iar suflul ei ne întinde culmi ce par ineluctabile…
Culmea, am avut prilejul să văd golul în oglindă, să mă văd în oglindă. Ştii tu, ceea ce ne incită pe noi în esenţă nu este un lucru cabalistic, ci fâşia profilacticului care ne face cu ochiul în tăcere. Noi suntem nişte animale răutăcioase, care ţin morţiş să se cutremure de fiecare dată când adrenalina se estompează în dans. Imperativul cuceritorului: Mai mult! Cam aşa arată haina celui care se trezeşte din amorţeala cotidiană.
Nu cred că am putere să sting cenuşa ce s-a strâns în mine, nu cred că o să găsesc vreodată acea pată nihilistă care să mă răstoarne cu adevărat, să mă cutremure, în aşa fel încât să mă descotorosesc de trecutul meu, de ceea ce m-a strâns, până la urmă, să fiu ceea ce sunt… De aceea, ştiu că voi mereu altul, şi că voi încerca să fug în excesul de a fi veşnic în căutare de ceva. Cu siguranţă, mă voi căuta pe mine. Dar, dacă eu mă schimb, aşa cum râul curge, cum să pot ajunge la mine, la ceea ce mă incită să ajung la mine. Până la urmă, ceea ce mă duce la mine, este şi ceea mă face să fug de mine. Pe scenă poţi să joci orice rol, poţi să faci orice şi oricând, să ucizi vise, să te îmbeţi cu iluzii, orice, dar nu poţi să ajungi la tine. De fapt, nici nu vrei să ajungi la tine, nici nu ai de ce, şi asta pentru că totul se petrece aici, nu în umbră, în necunoscutul fiinţei tale. Vrei să te cunoşti dar ţi-e frică să o faci. Te scufunzi cu totul în lumina reflectoarele încât uiţi de umbra ta. Alergi mereu după o corabie spartă, care oricum, nu duce nicăieri. Ceea ce te individualizează este şi ceea ce te ascunde. Nimic din ceea ce eşti nu-ţi este propriu atunci când vrei să te cunoşti. Paradoxal, frica de tine este cea care te obligă să ajungi la tine. Iar când începi să o faci te aruncă pe scenă. În fond, nimic din ceea ce te compune nu te obligă să subscrii unui tot unic, prin care să ajungi la tine. Freamătul unui vis care se naşte odată cu acelcunoaşte-te pe tine însuţi este utopic dacă totul se reduce la scenă. Voi numi această situaţie paradoxalăentropie insurecţională. Entropia este măsura dezordinii într-un sistem ce este proiectat de mască. Latenţa specifică omului generează entropia insurecţională. Dacă ceea ce organizăm sistematic este viaţa noastră, atunci ceea ce rămâne în spate, nu poate fi decât dezordinea, haosul. Noi nu suntem, dacă privim strict ontologic, ordonaţi, aşa cum apărem în orice manual de conduită uşoară, noi suntem dezordonaţi, închişi, ascunşi. Entropia este nota discordantă, este acel freamăt care mă duce la mine, este nespusul care-mi spune să mă caut, chiar dacă eu nu am ce să caut, este imperativul superficial care-mi deschide ochii şi care îmi închide drumul. Semnul haosului este până la urmă imperativul care ne obligă să trăim în ceva ce este mai mare decît fiinţa noastra. Tot aşa, încercăm să găsim răspunsuri, schiţăm domenii de cercetare, ne închinăm la zei, desenăm sisteme, dar totul pentru strânge laolaltă, totul pentru a ne uşora modul cotidian de a fiinţa. Adevărul, care ar trebui să aducă laolaltă toate incertudinile în care trăim, nu este decât un alt mod de a stipula o lume în care nu există probleme. La fel, problemele sunt formulate, conturate, doar pentru a lucra cu o lume palpabilă, o lume în care există doar alb şi negru. Aşa arată tabloul în care trăim, o lume stearpă, goală, matematizată, săracă.
Poate că te-am plictisit cu teoriile mele, cu modul meu vulgar de a falsifica Realitatea, dar trebuie să înţelegi că asta facem în fiecare zi. De fiecare dată, când arătăm cu degetul, ascundem o lume ce nu mai poate să se manifeste natural. Noi, oamenii, aceşti iluştri actori ai propriei noastre drame, avem tendinţa de a ne lăsa cuprinşi de fiorul cu care se excită cimentul. De multe ori, rămânem avântaţi, sau chiar, ancoraţi, în realitatea desenată de scenă, şi uite aşa, uităm să mai ajungem la entropia noastră, la chipul care ne schiţează insurecţional, de fiecare dată când ne aflăm pitiţi în oglindă. Şi, oricum, nu ştiu dacă are vreun rost să mă justific. Până la urmă, mă justific în abisul meu. Nu am nevoie de nimeni. Sunt un veşnic însingurat. Chiar dacă mă uit pe stradă, chiar dacă sunt sedus de lucrurile cotidiene. Sunt eu, şi numai eu. Sau, poate ţipă furia unui om care nu are nicio şansă să ajungă la el. În fine. Mă duc să mă întind un pic.
